Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Principalul care se cere fiecărui om este să nu osândească pe nimeni. Pare simplu, dar începe să împlineşti acest lucru şi vei vedea că este greu. Vrăjmaşul îl atacă puternic pe om şi îi insuflă gânduri de osândă. Domnul îi spune: „Iartă", iar vrăjmaşul îi insuflă: „Răzbună-te pe asupritor". Dacă el te ponegreşte, ponegreşte-l şi tu pe el. Nu trebuie să-l ascultăm pe vrăjmaşul, trebuie să luptăm cu el.
Nu te apuca să cercetezi faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: de ce este aşa, pentru ce este altfel? Mai bine spune-ţi: „Ce treabă am eu cu ei? Nu eu va trebui să dau pentru ei răspuns la înfricoşata judecată a lui Dumnezeu". Abate-ţi prin toate mijloacele gândul de la judecarea faptelor oamenilor şi roagă-te cu râvnă către Domnul ca El să te ajute să faci aceasta, pentru că fără ajutorul lui Dumnezeu nimic bun nu putem face, precum şi Domnul însuşi a spus: Fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15: 5).
Unii săvârşesc păcatul osândirii din obicei, alţii din amintirea răului, alţii din invidie şi ură, iar cea mai mare parte săvârşim acest păcat din îngâmfare şi mândrie. Neluând seama la marea noastră păcătoşenie, ni se pare că suntem mai buni decât mulţi oameni. Dacă dorim să ne îndreptăm şi să lepădăm păcatul osândirii, trebuie cu tot dinadinsul să ne silim să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi să cerem pentru aceasta ajutorul lui Dumnezeu.
(Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, pp. 122-123)

[cristiboss56]

Deci Maria luând o litră cu nard curat, de mare preţ,
a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei.”
(In. 12:3)
Vedeţi înţeleapta socotinţă a unei inimi recunoscătoare! Vedeţi expresia sinceră a unui suflet iubitor? Maria, plină de bucurie şi de înflăcărare la venirea Domnului în casa ei dă exemplu de cea mai înaltă înţelepciune, de cea mai înaltă iubire şi cucernicie.
Ce faptă frumoasă! Cât de grăitoare! Cine nu se va mira de felul nobil al Mariei în care Îl primeşte în casa ei ca oaspete pe Domnul, Care a binevoit să-i fie oaspete. Cine nu va fi mişcat la vederea unei fapte atât de înţelepte precum cea a Mariei? Dar cum a fost condusă la această faptă, atât de plină cinste, de a-L primi la ea? Răspunzând la această întrebare necesară, zicem că, pe de o parte, prin fire, era aplecată din căldura inimii spre iubirea dumnezeiască şi spre dorul profund de a sluji lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, avea acestea potrivit datinii comune vechilor popoare. Vechile popoare care preţuiau mult iubirea de străini, îi găzduiau mult timp pe străinii poposiţi în casele lor. Una dintre rânduielile găzduirii pe care le ofereau era şi spălarea picioarelor. Fapta aceasta era văzută ca foarte cinstitoare şi de aceea de multe ori chiar stăpâna casei împlinea această lucrare. Aşadar, luând pildă de la acest obicei, Maria şi-a exprimat faţă de Iisus, în cel mai grăitor mod, sentimentele sale dezvoltate în inima ei din recunoştinţă şi dragoste.
Da, fraţi creştini. Prin acest fel de a acţiona, Maria a arătat doririle către Dumnezeu cele tăinuite în ascunzişurile inimii ei, fiindcă faptele noastre, care provin din sugestiile inimilor noastre, descriu şi exprimă inimile noastre, lucru pe care limba nu poate să o facă. Fapta Mariei aşadar, este icoana în care se înfăţişează măreţ sentimentul care domină în inima Mariei. Inima ei recunoscătoare nu s-a limitat numai la o ospitalitate obişnuită, nu s-a mulţumit numai cu o îngrijire îndătinată şi comună, ci a voit ca printr-un mod ieşit din comun, printr-o ospitalitate deosebită, să arate părerea ei deosebită faţă de cel pe care Îl găzduia. A voit ca pe o persoană ieşită din comun să o trateze în mod ieşit din comun. Aşadar, a înlocuit apa cu mirul cel mai de preţ şi prosoapele şi ştergarele le înlocuieşte cu părul curat al capului. Şi cât de potrivit se tâlcuieşte cugetul ei! Ce limbă sau ce artă ritoricească ar putea să înfăţişeze să descrie atât de amănunţit ceea ce în tăcere şi într-un singur moment a exprimat şi înfăţişat celebra faptă a Mariei? Desigur, nici una. Fiindcă sentimentele inimii se vădesc nu prin cuvânt, ci prin modul de a acţiona, fiindcă alta este limba inimii şi alta limba cugetului. De aceea, altfel se exprimă mintea şi altfel inima. În lacrima unei inimi care se pocăieşte, a unei inimi înfrânte şi zdrobite, câte nu sunt descrise, câte nu sunt revelate! Cu această limbă tainică şi Maria grăind, a exprimat către Iisus şi către toţi înaltul şi nobilul ei cuget şi dragostea şi slujirea ei faţă de Hristos! Fapta aceasta bună a Mariei, voind Evanghelistul Ioan să o păstreze până la noi, în vreme ce altele, cele mai multe sau fără de număr, precum însuşi istoriseşte, au fost trecute sub tăcere – fiindcă precum socotea dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.Nu mai puţin totuşi a istorisit fapta Mariei, ca exemplu a dragostei dumnezeieşti şi slujire bineplăcută Lui.
(Sfântul Ierarh Nectarie, Omilii pastorale, Opere complete vol I, în curs de editare la Editura Doxologia)

[cristiboss56]

Câștigul ascultării e mare și răsplata de la Dumnezeu, bogată.



„Unde e mai multă putere, ca în această poruncă? Unui pahar de apă îi urmează răsplata cerească. Ia seama la nemărginirea iubirii de oameni. Întrucât ați făcut, zice, unuia din aceștia, Mie ați făcut (Mt. 25, 46). Porunca e mică, iar câștigul ascultării e mare și răsplata de la Dumnezeu, bogată. Deci nimic nu cere peste putere, ci fie că faci un lucru mic, fie unul mare, îți vine ca urmare răsplata după hotărârea aleasă. Dacă e în numele și din frica de Dumnezeu, îți vine un dar de nerăpit. Iar dacă e spre arătare și pentru slava de la oameni, auzi pe Domnul însuși jurându-Se: Amin zic vouă, că își vor lua plata lor (Mt. 6, 2; 5, 16). Deci ca să nu pățim aceasta, poruncește ucenicilor și prin ei și nouă: Luați seama să nu faceți milostenia voastră, sau rugăciunea, sau postul înaintea oamenilor. Iar de nu, nu veți avea plata voastră de la Tatăl vostru cel din ceruri (Mt. 6, 1 urm.). Astfel poruncește să ne întoarcem și să fugim de "morții aceștia" și de laudele morților și de slava ce se veștejește și trece și să o căutăm numai pe aceea, a cărei frumusețe nu se poate descrie și a cărei margine nu se poate afla.”
(Sfântul Grigore de Nyssa, Despre rânduiala cea după Dumnezeu și despre nevoința cea adevărată, Editura Apologeticum, p. 16)

[cristiboss56]

Al doilea temei al vieţii duhovniceşti este osândirea de sine. Cel ce a iubit şi a urmat nefăţarnic smerenia se cunoaşte cel mai bine după osândirea de sine. Cel mândru nu se osândeşte niciodată pe sine. El se socoteşte întotdeauna a fi drept. Numai cel smerit este pregătit să recunoască înaintea sa, înaintea semenilor şi înaintea lui Dumnezeu toate greşelile sale. Cel ce se osândeşte pe sine, numai pentru aceasta, se află într-un război binecuvântat cu duhurile rele, căci a rupt legătura cu mândria care îi era insuflată de acestea.
Osândirea de sine se arată în lucrare prin părerea de rău pentru păcatele săvârşite, care, însă, îşi află chip văzut în mărturisirea lor prin Sfânta Taină a Pocăinţei. Pentru a putea să-ţi mărturiseşti sincer păcatele, e nevoie ca mai întâi să le vezi, să te îngreţoşezi de ele şi să te osândeşti pe sineţi pentru ele. Cel care în inima sa plină de patimi izvodeşte îndreptăţiri întru păcate, zice Psalmul Ps. 140:4, aceluia nu îi este cu putinţă să-şi îndrepteze nici măcar păcatele sale cele mărunte, cu atât mai puţin să pornească pe calea vieţii duhovniceşti statornice şi orânduite.

(Arhim. Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 18)

[cristiboss56]

Fraţii mei,
Mai întâi, e dreptul vostru să alegeţi ce anume iubiţi şi ce nu. Aici se vede clar că Dumnezeu este Iubire, pentru că, deşi ne iubeşte şi ne-a dăruit libertatea, totuşi nu se răzbună pe noi şi ne aşteaptă, asemeni unui părinte care-şi iubeşte fiii. Câtă vreme trăim, avem timp să înţelegem că este nefiresc să nu iubim Iubirea.
Apoi, celor dintre voi care cred că Dumnezeu nu merită iubirea lor, datorită unor necazuri sau nedreptăţi din viaţă, le spun că niciodată Dumnezeu n-a dorit răul cuiva. Căci Iubirea nu poate dori răul asupra celui iubit. Aşa cum nici noi n-am face rău celor ce-i iubim. Dimpotrivă. El Însuşi suferă cu fiecare suferinţă de-a noastră, cu fiecare nedreptate ce ni se face, cu fiecare faptă rea pe care o săvârşim, pentru că noi înşine suntem făcuţi după chipul Său. Prin urmare ar fi ilogic ca El să dorească răul a ceva ce este al Său. Dacă n-a ezitat să se răstignească pentru noi pe Cruce, cum oare ne-ar dori răul?
De aceea, cred că mulţi dintre voi Îl iubiţi pe Dumnezeu undeva, în adâncul vostru, dar nu iubiţi Biserica, probabil din pricina greşelilor clerului. De aceea, aş vrea să vă explic mai bine legătura dintre Hristos şi Biserică.
Chiar Hristos şi-a dorit o Biserică, motiv pentru care îşi alege Apostoli, pe care îi trimite la propovăduire, aceştia rânduind mai departe episcopi, preoţi şi diaconi. Ar fi greşit să înţelegem însă că Biserica este formată numai din cler. Ea este alcătuită şi din credincioşi. Practic, Biserica este o mare familie, care urmează lui Hristos-Dumnezeu, în speranţa desăvârşirii veşnice. Astfel, Biserica are Cap pe Hristos, dar Trupul ei este alcătuit din marea familie a clerului şi a credincioşilor. Nici unii nu pot exista fără alţii.
Acum, să discutăm despre greşelile clerului. Acestea nu afectează cu nimic sfinţenia Bisericii, căci ea vine de la Capul ei, Hristos. Este şi motivul pentru care oricine se poate sfinţi şi îndrepta în Biserica lui Hristos. Dacă sfinţenia ar porni de la cler, atunci ar fi o problemă. Însă nu clerul este generatorul sfinţeniei, ci Dumnezeu. Altfel, trădarea lui Iuda ar fi distrus existenţa Bisericii încă dinainte de naşterea ei. Prin urmare, greşelile clericilor nu pot fi atribuite Bisericii, pentru că ar însemna să le atribuim direct lui Hristos. Ceea ce este absurd.
În schimb, clerul nu are decât trei mari roluri, după cum Hristos l-a întemeiat: transmite sfinţenia lui Hristos oamenilor, îi îndrumă pe aceştia către Hristos şi administrează partea văzută a Bisericii, în comuniune cu credincioşii. Fiecare din aceste trei mari roluri se împlineşte prin multe activităţi ale clerului. Ei bine, aici este zona unde clerul poate greşi. De aceea, toţi sfinţii şi clericii îmbunătăţiţi ne îndrumă să căutăm pe acei clerici care ne pot folosi sufleteşte şi ne pot fi părinţi sufleteşti. Criteriul de alegere ne este furnizat chiar de Hristos, când spune că omul se poate cunoaşte după roadele lui.
Am spus de părinţi sufleteşti. Aici apare un alt motiv de supărare a unora dintre voi pe Biserică, deoarece susţineţi că omul se poate desăvârşi singur, neavând nevoie de Biserică. Sau mai spuneţi că nu Biserica stabileşte adevărul.
Permiteţi-mi să vă spun că acestea sunt păreri aparent frumoase, dar copilăroase. De ce?
Cu toţii ştim că cel mai complicat lucru din viaţă este să faci o alegere. De aceea, libertatea este pe cât de frumoasă, pe atât de delicată. Subiectivismul din noi ne poate fi cel mai mare duşman, alături de manipularea celor ce ne sunt potrivnici. Este şi motivul pentru care toţi înţelepţii spun că orice alegere ar trebui să se facă în foarte mare cunoştinţă de cauză. Iar aceasta presupune cunoaştere, pe care trebuie să o primim de undeva. Cea mai bună cunoaştere nu poate veni decât de la Dumnezeu, prin Biserica Sa. El însuşi spune că viaţa veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Ea are rolul şi capacitatea de a ne furniza datele necesare unor alegeri bune şi înţelepte, ferite de pericolul subiectivismului sau al manipulării.
Biserica ne pune la dispoziţie această cunoaştere nu stabilind ce este adevărul (cum bine spun unii), căci nici nu poate, ci propovăduind Cineeste Adevărul, care este Hristos, după cum El însuşi se autodefineşte (Calea, Adevărul şi Viaţa). Mai mult, logica ne spune că nu pot fi mai multe Adevăruri, după cum nu pot fi mai mulţi Hristoşi. De aceea, nici nu pot fi mai multe Biserici ci doar Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Altfel, dacă mergem pe ideea că fiecare om are adevărul său, ar însemna să avem o anarhie totală, cu 7 miliarde şi ceva de adevăruri. Adevărul nu-l stabileşte majoritatea, numărul, rasa, culoarea, sexul sau orice altceva ce ar veni din partea omului. Din contră, pentru a se evita acest haos, fiecare om este înzestrat ontologic cu o matrice sufletească a Adevărului, numită conştiinţă. Din păcate, ea poate fi pervertită, motiv pentru care unii ajung să numească răul bine şi binele rău.
Tocmai de aceea, Biserica procedează asemenea unui părinte cu copilul său. El, deşi ar face doar ceea ce îi place, trebuie să fie educat şi îndrumat să facă ceea ce trebuie şi îi este cu adevărat de folos. Ştim cu toţii că asta presupune, la un moment dat, chiar şi nemulţumirea sau supărarea copilului, dar aceasta se datorează doar faptului că un copil încă nu înţelege pe deplin existenţa umană. Cam la fel este situaţia şi când vine vorba de creşterea noastră duhovnicească: câtă vreme suntem necunoscători ai Adevărului, nu tot ceea ce ni se pare că e bun pentru noi este cu adevărat bun.
Acesta este, de fapt, şi motivul pentru care toţi greşim, fie clerici sau credincioşi. Din fericire, Dumnezeu nu doreşte să ne pedepsească, ci să ne îndreptăm, punându-se la dispoziţie prin Biserica Sa. Chiar şi atunci când Biserica a anatematizat pe cineva, pronunţându-se în plenitudinea ei, nu a făcut-o cu bucurie, ci cu durere, doar pentru ca acela să-şi dea seama de eroarea în care se află şi să se îndrepte. De altfel, nimeni din Biserică, cler sau credincios, nu are puterea de a osândi pe cineva, ci doar de a-l mustra spre a-l îndrepta, desigur cu duhul blândeţii.
Dar ştiu din propria-mi experienţă, că în viaţă cel mai greu este să te împaci nu cu Dumnezeu sau cu Biserica, ci cu propria ta părere. De asta se spune că cel mai mare duşman al tău poţi fi tu însuţi. Uneori, ne vine foarte greu să recunoaştem că tot ceea de am crezut că este bun, adevărat sau frumos, este de fapt nociv, fals sau iluzoriu. Dar nu este imposibil de făcut acest pas. De ce?
Pentru că, în esenţă, orice greşeală este doar o lucrare greşită a virtuţii dragostei, a darului iubirii, a chemării la sfinţenie. Aşa apar patima, fanatismul, indolenţa, ura (o iubire inversă adică) şi toate celelalte. Dacă veţi studia cu atenţie toate cele pe care Dumnezeu le numeşte rele, veţi vedea că există un numitor comun: iubire eşuată. În sens biblic o spun, adică iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşa ajungem de ne facem rău nouă înşine, celor din jur şi chiar mediului natural.
Din fericire, dragostea, iubirea, sfinţenia pot fi regăsite, atâta vreme cât trăim şi ne dorim aceasta. Pentru a ne ajuta, Însuşi Dumnezeu îşi începe misiunea Sa printre oameni, după cum vedem în Evanghelia de azi, doar cu un scurt îndemn: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”
Pocăinţa nu este decât revenirea la iubirea autentică.
Alegerea vă aparţine, dragii mei fraţi.

[cristiboss56]

Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bucură să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oameni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos. Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de nedescris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic în smerenie, iubire şi blândeţe.


(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, p. 91)

[cristiboss56]

.

Am primit de la Dumnezeu puteri virtuoase şi foarte mari: înfrânarea, suferirea răului, neprihănirea...



Am primit de la Dumnezeu puteri virtuoase şi foarte mari: înfrânarea, suferirea răului, neprihănirea, stăruinţa, răbdarea şi cele asemenea, cari ne ajută să ne împotrivim şi să luptăm împotriva celor rele. Având la îndemână puterile acestea şi punându-le la lucru, socotim că nimic nu ni se mai întâmplă neplăcut, dureros sau nesuferit. Credem atunci că toate-s omeneşti şi se biruesc de virtuţile noastre. Nu se gândesc la aceasta însă cei neînţelegători; de aceea ei nici nu pricep că toate ni se fac spre bine şi precum se cuvine pentru folosul nostru, ca să strălucească virtuţile noastre şi să ne încununăm de la Dumnezeu.



(Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia vol 1, Editura Dacia Traiana, Sibiu, 1947, p. 4)