Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Pe toți cei ce nu-și infrâneaza inima lor de la dorințele materiale care nu sunt absolut necesare - nici nu încape cuvânt pentru dorintele trupești - și nu își adună mintea în inimă, ca să le dea împreună cu sufletul lui Dumnezeu, îi așteaptă îndoită nefericire. (...)Trebuie să evităm lucrurile lumești, ca să nu ne răpească inima și să ne folosim de cele simple, numai pentru a ne sluji de ele. Să ne îngrijim însă să fie sobre. Dacă doresc să folosesc un lucru frumos, înseamnă că dau toată inima mea frumuseții și pentru Dumnezeu nu rămâne nici o bucățică. Treci pe undeva și vezi o casă cu marmură, cu o înfățișare frumoasă, cu sculpturi, etc. Te minunezi de pietre, de cărămizi și iți lași inima ta acolo. Sau vezi într-un magazin niște rame frumoase pentru ochelarii tăi și le dorești. Dacă nu le cumperi, iți lași inima ta în magazin. Dacă le cumperi, iți atârni inima de ramele ce le porți. În special femeile sunt furate ușor. Puține sunt acelea care nu-și vând inima celor deșarte. Vreau să spun că diavolul le fură bogația inimii lor cu toate cele lumești, colorate, strălucitoare. Una are nevoie de o farfurie? Va căuta să afle o farfurie cu flori. Ca și cum s-ar acri mâncarea dacă farfuria nu are flori. Unele femei duhovnicești sunt mișcate de lucruri părute serioase, de un vultur cu două capete, de pildă. Iar după aceea întreabă: „De ce nu ne mișcă cele duhovnicești? „Cum să te miște, dacă inima ta e împrăștiată în dulapuri, între farfurii? (...)
- Părinte, adică și aceste dorințe simple sunt păcătoase?
- Aceste dorințe, oricât de nepăcătoase ar fi, sunt mai rele decât cele păcătoase. Pentru că o dorință păcătoasă îl va zgudui pe om cândva și îl va mustra conștiința, și așa va face o încercare de întoarcere, se va pocăi, va spune: „am greșit, Dumnezeul meu”. În timp ce aceste dorințe, cele „bune”, nu-l neliniștesc. Crede că merge bine. „Iubesc binele, iubesc frumosul. De altfel și Dumnezeu le-a făcut pe toate frumoase”, spune el. Da, dar dragostea lui nu merge la Ziditor, ci merge la zidire. De aceea e bine să tăiem orice dorință.
Când cineva face ceva pentru Hristos și jertfește ceea ce iubește, făcând ceva ce nu-i place - oricât de bun ar fi ceea ce-i place - atunci Dumnezeu îi dă mai mare odihnă. (...)
Iar ca să dobândim Harul dumnezeiesc, trebuie să tăiem toate dorințele, chiar și bune de ar fi; să ne tăiem voia. Atunci omul se smerește, iar când se va smeri, va veni Harul dumnezeiesc.
Când inima va fi nemulțumită lumește, atunci se va bucura duhovnicește. Pe cât poate fiecare, să învețe să evite mângaierea lumească, să aibă lucrare duhovnicească lăuntrică, ca astfel să dobândească mangâierea dumnezeiască.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 69-71)

[cristiboss56]

Este bine ca icoanele pe care le punem în chilie şi sfinţii pe care îi chemăm să aibă legătură cu viaţa noastră: vreo întâmplare, vreo boală, vreo iluminare, vreo amintire vie, vreo trăire lăuntrică sau exterioară, sufletească sau trupească, să ne fi legat de ei. Dacă nu avem aşa ceva, cel puţin s-o dorim. E şi asta ceva şi se poate să ne dea ceva. Port, de exemplu, numele Sfântului Nicodim. Sfântul Nicodim nu-mi vorbeşte, dar este Sfântul meu. O să-l chem, o să-l pun în chilie la mine. Îl citesc pe Sfântul Grigorie Teologul, pe Sfântul Grigorie Palama şi mă impresionează. Îl citesc pe Marele Vasilie si îmi vorbeşte. Pe aceşti sfinţi îi voi chema la mine în chilie şi-i voi lăsa să vorbească neîncetat în sufletul meu.
După ce-i chem pe sfinţi, îi pun pe fiecare la locul său. Aici, sfântul pe care-l iubesc cel mai mult, acolo, sfântul pe care-mi place să-l văd mai des cu ochii sufletului sau ai trupului meu. În faţa mea, pe cel care am experienţa că îmi dă tot ce-i cer, aşadar şi acum, dacă-i cer ceva, îmi va da. Dacă astăzi mă simt greoi, dacă văd cerul întunecat, ştiu din experienţă că acest sfânt mă va ajuta. Şi, într-adevăr, dacă găsim "butonul" unui sfânt, ne încredinţăm că sfântul ni le rezolvă pe toate, ne introduce în viaţa sa şi intră şi înlăuntrul nostru. Fiecare sfânt poate să aibă ceva să ne dea. Dacă cineva este sărac în viaţa sa, adică cu minte puţină, va avea puţini sfinţi. Altul poate să aibă mulţi sau să ia câţi vrea. Ajunge să ştie să încheie legături cu sfinţii citindu-le şi recitindu-le viaţa.
(Arhimandrit Emilianos Simonepetritul, Cuvânt despre ascultare şi priveghere, Editura Sf. Nectarie, pp. 66-67)

[cristiboss56]

Purcezând la rugăciune dimineaţa ori seara, stai puţintel în picioare, sau şezi, sau umblă, şi străduieşte-te în acest răstimp să-ţi trezeşti gândul, rupându-l de toate cele pământeşti. După aceea, gândeşte-te cine este Cel Căruia I te adresezi în rugăciune şi cine eşti tu, care urmează să începi acum, şi stârneşte-ţi în suflet starea corespunzătoare – de stare înaintea lui Dumnezeu pătrunsă de frică evlavioasă şi defăimare de sine. Asta este toată esenţa pregătirii: a sta înaintea lui Dumnezeu. Pregătire mică, însă de mare însemnătate.
Aici se pune începutul rugăciunii, iar începutul este jumătate de lucrare. După ce ai dobândit această aşezare lăuntrică, stai înaintea icoanei şi, după ce vei fi făcut câteva metanii, zi rugăciunile începătoare: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie… Împărate Ceresc şi aşa mai departe. Spune-le fără grabă, pătrunzând în miezul fiecărui cuvânt, aducând înţelesul lui la inimă şi făcând totodată metanii. În asta constă de fapt supunerea plăcută lui Dumnezeu şi roditoare a rugăciunilor. Am zis să pătrunzi în miezul fiecărui cuvânt şi să aduci înţelesul lui la inimă. Asta înseamnă să înţelegi ceea ce spui şi să simţi ceea ce înţelegi. De alte reguli nu-i nevoie. Aceste două principii (a înţelege şi a simţi), dacă sunt împlinite cum se cuvine, împodobesc cu preţ deplin orice rugăciune şi îi împărtăşesc toată lucrarea cea roditoare.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 153-154)

[cristiboss56]

Părintele Paisie, zăcând ultimii săi ani în pat, cu un picior rupt, fără vedere, din cauza unei duble cataracte la ochi, şi aproape surd, la vârsta lui de peste 90 de ani, ori de câte ori avea câte o tulburare sau durere sau mâhnire, el se ruga şi plângea, zicând în taină: „Iar am supărat pe Dumnezeu!” Apoi striga încet cu lacrimi: „Iartă-mă, Doamne, că mult Te-am supărat! Măicuţa Domnului, nu mă lăsa că nu mai am nici o putere! Încotro s-apuc şi unde să mă duc? Te aştept, Iisuse bun, Te aştept aici, plângând în drum!...”
Ucenicul vâzând durerea părintelui, plângea şi el de mila lui. Dar bătrânul nu ştia că este în chilie. Apoi iar se însenina la faţă, se însemna de trei ori cu Sfânta Cruce, îşi ştergea lacrimile cu un prosop şi continua să se roage în taină cu rugăciunea inimii, clătinându-şi uşor capul între perne.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 101)

[cristiboss56]

Iar Maica Domnului cine este? Ce spune Psalmul 44? „De față a stătut Împărăteasa, de-a dreapta ta, îmbrăcată în haină aurită și preaînfrumusețată”.

Dacă a născut pe Fiul lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, a fost „cămara Duhului Sfânt”, L-a purtat în pântece și L-a alăptat. Cine poate fi mai mare decât ea? Ea este Împărăteasa Duhului Sfânt, Împărăteasa Heruvimilor și a Serafimilor! Toți sectarii și păgânii, veți vedea voi în ziua judecății cine este Maica Domnului, când va străluci peste ceata heruvimilor, a serafimilor și a tuturor tronurilor. Vai de capul vostru! Veți merge împreună cu satana în focul gheenei, toți care huliți pe Maica Domnului!

Vedeți că Hristos era pe Cruce răstignit și scuipat și biciuit, însă nici atunci n-a uitat pe Maica Sa? O arată Sfântul Ioan Evanghelistul, zicând: „Fiule, iată mama ta!” Adică ai grijă de ea! Și aceasta a luat-o la sine. Și către ea a zis: „Femeie, iată fiul tău!” A dat-o în stăpânirea celui mai cinstit apostol și ea a mai trăit 15 ani până la mutarea la cer.

(Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbete Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânătosri-Neamț, 2004, pp. 53-54)

[cristiboss56]

Necazurile sunt diferitele valuri și în înfruntarea cu valurile trebuie să fim răbdători


sursa: http://www.pigizois.net/pneumatikoi_..._peirasmon.pdf


Gheronda Efrem Aghioritul, (Filotheitul) - Despre ispite și necazuri
„Marea vieții văzând-o înălțându-se de viforul ispitelor la limanul cel lin alergând strigăm către Tine: Scoate din stricăciune viețile noastre, mult Milostive”.
Imnograful Bisericii, luminat de Duhul Sfânt, vine să ne vorbească și să ne zugrăvească prin acest irmos că viața fiecărui om este o mare, și această mare uneori este senină, alteori începe să aibă întreite valuri, alteori crește și dobândește vânturi puternice și din când în când devine foarte amenințătoare să scufunde nu doar bărci și luntrii, ci chiar și transatlantice. Fiecare om care trăiește în această viață plutește pe marea vieții. Și prin urmare, de vreme ce plutește pe mare, este foarte natural și logic să întâmpine toate aceste schimbări care urmează una după alta în toată viața omului.
Fiecare căpitan a cărui lucrare este să facă această călătorie, să plutească pe mare, încearcă, atât cât este cu putință, să-și ducă la împlinire treaba negoțului său și corabia să și-o facă destul de puternică și potrivită pentru a înfrunta furtunile, pe care experiența lui le vede mai dinainte. Și așa cum avioanele de astăzi sunt pregătite în așa fel pentru schimbările neașteptate care vor urma în călătoria lor și în zborul lor, la fel și corăbiile. Aceasta vrea să spună că și noi care fie vom fi căpitani, fie în corăbii, suntem datori să întrevedem și să prevedem aceste întreite valuri ale vieții care sunt evidente cu totul atât din experiența personală cât și din orice vedem că se întâmplă în viața omenească, din toate cele prin care trece omul. Greutăți familiale, supărări, ispite, necazuri de la boli, de la probleme economice, de la copii, de la atâtea și atâtea lucruri pe care desigur nici nu le putem număra. Toate acestea creează aceste întreite valuri, feluritele schimbări și pe mare și în aer. Și prin urmare, trebuie, după datorie, după regula jocului și de nevoie, să ne aflăm în fața tuturor schimbărilor, a întreitelor valuri, să ne aflăm deci în stare de a le suporta, pentru a nu suferi vreun naufragiu, vreo prăbușire, vreo catastrofă.
Tocmai de aceea, în primul și în primul rând, trebuie să ne pregătim pe noi înșine. Să fim aproape de marele căpitan, care nu este altul decât Hristos, Care ne dă direcțiile corecte și pe Care trebuie să Îl avem la cârma noastră ca pe un cârmaci, ca pe un căpitan, ca pe o busolă. Trebuie să avem în vedere toate acestea, astfel încât atunci când vom ieși în larg sau vom pluti în aer să ne aflăm astfel răbdători și să le putem înfrunta.
Necazurile sunt diferitele valuri și în înfruntarea cu valurile trebuie să fim răbdători. Ce vrea să spună aceasta? Că trebuie să ne pregătim pe noi înșine din experiență și din prevedere, așa cum și căpitanii prevăd din diferite semne ceea ce urmează să se întâmple pe mare și își iau măsurile potrivite. La fel și noi înșine trebuie să luăm măsurile potrivite pentru a întâmpina și a suporta necazurile și ispitele. Prin ce? Prin duhul ascultării, al îndurării, al îndelungii răbdări, și mai ales prin rămânerea noastră în Legea Domnului, în Legea Evangheliei, în rânduielile Bisericii noastre ortodoxe, încât să ne așteptăm atât la necazurile din lume, cât și la întreite valuri care sunt iscate din feluritele uneltiri ale lui satana, care au scopul de a ne da la o parte și să ne determine să fugim din Biserică.
Și astfel să ne primejduim să cădem în erezii și în orice altceva ar putea să ne scoată din biserică, fiindcă numai prin Biserică se face mântuirea fiecărui creștin.

"... că dacă planul acesta sau acest lucru e de la oameni, de la sine se va nimici; dar dacă-i de la Dumnezeu, nu veţi putea voi să-i nimiciţi; ba nu cumva să vă pomeniţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu!..." (Fapte 5:38-39)

Gamaliel I, sau Cel Bătrân, fariseu înţelept, cu vederi largi, tolerant faţă de opiniile şi poziţiile altora; dascăl al lui Saul, tânărul devenit Apostolul Pavel