Autoliza -autolysis- sau de ce unele forme de cancer se pot vindeca prin post cu apă

[arwein]

In continuarea mesajului Laurei- cred ca trebuie sa ne asumam responsabilitatea cand dam asemenea sfaturi, mai ales privind boli grave! Sa stim ca ceea ce postam, compiland de pe net si fara nici o experienta personala, influenteaza viata unor oameni disperati- care ar face orice sa se vindece! Se bazeaza pe asta tot felul de escroci, nu e cazul ca Forumul sa devina vehicul pentru toate ciudateniile aflate de unii si de altii! Baga cineva dintre cei care vin cu asemenea sfaturi mana in foc ca acesta este un tratament vindecator? Au experienta, si daca da, cata? Daca nu - sa se abtina de la propaganda in ceva ce nu cunosc!

[Ekaterina]

Doctorul Octavian Udriste si-a dedicat intreaga viata studierii cancerului, vindecand prin retetele sale mii de oameni. Ar fi minunat daca am cunoaste mai multe despre felul in care doctorul Udriste reusea sa-i vindece pe oameni de aceasta boala cumplita. Ar fi un mare pacat ca toata aceasta munca sa ramana necunoscuta.

[AlinB]

Cred ca cine vrea sa traiasca, va urma ce este medicina verificata.
Cei care nu tin prea mult la asta, vor

Multi nu stiu ca sunt cancere care se vindeca de la sine, o posibila explicatie pentru unele "succese" ale medicinei alternative care nu prea par a fi reproductibile la o scara larga.

[antiecumenism]

Un roman in lupta cu cancerul:. Dr. Octavian Udriste . Cercetarile sale trebuie continuate. Ar fi putut sa obtina premiul Nobel pentru una din cele mai mari descoperiri ale acestui secol: gena marker ancestrala si originea cancerului

http://www.formula-as.ro/2003/588/di...-cancerul-4487

"Cercetarile sale trebuie continuate

Ar fi putut sa obtina premiul Nobel pentru una din cele mai mari descoperiri ale acestui secol: gena marker ancestrala si originea cancerului. Chiar daca a publicat cateva carti pe aceasta tema si a salvat mii de bolnavi incurabili, dr. Octavian Udriste a murit sarac si dispretuit de toata floarea cea vestita a lumii stiintifice romanesti. In urma lui a ramas o arhiva impresionanta. Nimeni nu pare interesat sa o cerceteze. Lespedea grea a uitarii ingroapa nu doar o munca de o viata, ci si speranta ca boala neagra a secolului poate fi pusa la zid.

Cancerul e o boala nu a celulei, ci a informatiei continute in ea. Daca formele canceroase sunt declansate de o gena ancestrala naturala (cea a cresterii) scapata de sub control, tratamentul trebuia sa fie tot natural. Precaut si evitand generalizari pripite, constata ca la baza declansarii cancerului stateau stresul, proasta alimentatie, slabirea sistemului imunitar, poluarea si fumatul - asa-zisii "spini iritativi". Orice tratament incepea cu o discutie de cel putin o ora. Bine individualizat, remediul avea la baza cunoasterea bolnavului. Ca sa controleze efectul, trebuia sa afle cauza - ce anume slabise sistemul imunitar. Nu era impotriva tratamentelor alopate, nici a citostaticelor, dar facea adevarate crize de revolta cand auzea de punctii. I se parea o crima sa risipesti in intreg organismul o gena canceroasa, aflata in primele faze ale bolii. Nu-si facea iluzii si, adeseori, spunea ca tratamentul e de drum lung, ca boala poate fi oricand reactivata, ca tratamentul trebuie urmat si reluat pentru foarte mult timp. Obligatorii erau schimbarea alimentatiei, a stilului de viata si, nu in ultimul rand, crearea unei atitudini pozitive. "Multe pornesc de la psihic", zicea el. "Aceasta cumplita boala se invinge cu optimism si cu vointa de a trai." Structura profund religioasa, doctorul stia prea bine puterea rugaciunii si a credintei, efectul meditatiei si al linistirii sufletesti. "Pana si aspirina trebuie luata crezand in efectul ei", zicea el adesea. Era cu adevarat un terapeut crestin. "Bolile trupului pornesc de la suflet, spunea, de la nelinistea pacatului nespovedit, de la departarea de Hristos." Intamplare sau nu, cele mai spectaculoase rezultate le-a obtinut cu oamenii simpli, din Moldova, oameni senini si cu frica de Dumnezeu.

Nu se entuziasma si nici nu-si gasea merite deosebite atunci cand obtinea rezultate. "Eu nu vindec", repeta el adesea. "Eu doar tin boala sub control. Numai Dumnezeu vindeca cu adevarat." Desi a luptat toata viata sa i se recunoasca meritele stiintifice, in sinea lui nu avea nici urma de trufie sau (si mai grav) de resentiment. Era ortodox pana in ultima lui fibra si, citind scrierile Sfintilor Parinti, gasea confirmarea teoriei lui: daca energiile necreate ale lui Dumnezeu sunt informatie pura, cancerul este tulburarea acestei informatii, ispitirea ei. Remediul nu putea fi decat curatirea, apropierea de Dumnezeu si de natura. Mai mult chiar, era convins ca exista un tratament ortodox de reechilibrare matriceala. Nu intamplator, la prima consultatie ii intreba pe bolnavi: "Cand te-ai spovedit ultima data?". Pe multi i-a intors la dreapta credinta, cu mult folos medical: cele mai spectaculoase vindecari le-a facut la cei credinciosi. Avea nevoie de conlucrare. Tratamentul sau era o combinatie de lupta personala, de pricepere medicala si de experiment. Urmarea fiecare detaliu al bolii. Nimic nu era lasat la voia intamplarii.

In total, doctorul a vindecat 3000 de oameni - o cazuistica enorma. Vazand lumea asteptand disperata zile intregi la poarta casei, ofta a revolta si neputinta, zicand: "Doamne, e prea multa suferinta. Singur nu o pot dovedi. Ajuta-ma!".
Ceea ce a facut dr. Udriste pentru oameni nu e istorie, cum s-ar crede. Multi din pacientii lui traiesc si pot da marturie si astazi. Stanescu Dumitru din Bucuresti, diagnosticat cu un cancer pulmonar in ultima faza, este si acum, dupa 17 ani, in viata.
Suferind de rectita radica radiata, Maria Tuclea din Lugoj a fost scoasa pe brate din spital, fara a i se mai da nici o sansa. Ca o ultima incercare, rudele au adus-o mai mult moarta decat vie la dr. Udriste. Acum se bucura de nepoti si se pregateste de pensionare.
Alexandra Kis din Bucuresti avea o tumora la gat cat oul de gaina. Dupa doar 3 luni de tratament, tumora a disparut pentru totdeauna. La fel de miraculos s-a vindecat Sandu Marin din Craiova. Avand o forma agresiva de cancer osos, dr. Udriste l-a avertizat ca tratamentul trebuie sa dureze cel putin doi ani. Dupa doar cateva luni, s-a prezentat la spital, unde chirurgul ortoped il programase pentru operatie la sold. Nu a mai fost cazul. Privind rezultatul analizelor, chirurgul a ramas uluit, zicand: "Ce ai facut Sandule? Nu mai trebuie operatie. Osul e complet refacut".

Invitat la cateva congrese internationale, dr. Udriste ar fi putut ramane in strainatate, unde i se ofereau laboratoare si fonduri impresionante pentru a-si implini ideile. A preferat sa ramana in tara, dominat de sentimente greu de inteles pana si de cei mai infocati romani. Voia cu toata ardoarea sa-si vada implinita teoria si, in acelasi timp, nu accepta ca aceasta posibila descoperire sa nu apartina intru totul compatriotilor sai.

Trebuie sa-l fi durut enorm vestea ca microbiologii americani Harold R. Varmus si Michael Bishop au luat in 1989 premiul Nobel, confirmand in laborator ceea ce el descoperise teoretic cu 14 ani inainte: gena ancestrala a cancerului. Va gasi puterea sa-si continue cercetarile si sa se imbarbateze, zicand: "Am studiat pentru om si nu pentru premii". Sase ani mai tarziu, dr. Octavian Udriste se va stinge din viata precum a trait - dispretuit de confrati pentru indrazneala de a propune medicinii o alta cale: sinteza dintre terapie si religie, dintre vindecarea trupeasca si cea sufleteasca. Se va stinge, iertand pe toata lumea si smerindu-se ca un ascet: "Am fost un suspin al nimicului".


Dr. Octavian Udriste-Cum a Creeat Dumnezeu Universul Din Nimic
http://www.scribd.com/doc/125448542/...Nimic#download

[sophia]

http://www.formula-as.ro/2013/1100/t...-de-drum-17225

In numarul de inceput de an al revistei scrie despre un tratament medical bun descoperit de o asistenta medicala si care a salvat vieti.

Mereu apar tratamente naturiste. Intr-o vreme a fost un medicament (parca Nicolin sau ceva in genul asta se numea), a mai fost un tratament pe baza de plante al lui Cozac (pentru diverse boli).

Si oamenii le incearca in disperarea lor, dar nu pe toti ii ajuta. Poate ca pe unii da.
Exista si multe vindecari miraculoase de boli grele. Prin rugaciuni si inchinari la moaste de sfinti.

Eu nu pot sa contest nimic, dar uite ca sunt sute de ani si boala asta (cancer) inca face ravagii. Si nu s-a descoperit macar cauza, daramite un tratament mai bun.
Tot chimio- si radioterapie.
In timp a ajuns o adevarata vanatoare de cauze: aia nu e buna ca e cancerigean, aia nu e buna, ala si etc. Nici nu mai stim ce nu este cancerigen. Si de unde toate aceste lucruri?
La unele forme s-a descoperit ca este o cauza genetica, deci alimentatia nu are treaba cu ea. Grav este ca nu se poate preveni.

Alte cazuri se vindeca spontan, fara tratament. De multe ori ma intreb daca diagnosticul este corect. Daca totusi a fost cancer in astfel de cazuri.

La fel si cu SIDA si alte boli.
Eu ce nu inteleg la tratamentul asta cu postul este faptul ca se spune ca dispar tumorile, sau alte boli: dispar prin inanitie. Dar nu tot asa dispar si celulele sanatoase? Nu cumva moare omul de inanitie si asa dispar si bolile?
Cum face natura deosebirea si mor numai celulele bolnave?

Si daca exista atatea tratamente pe baza de plante, de ce nu se fac cercetari si medicamente din ele si sa aflam de la cei tratati cum s-au vindecat.

Da, cred ca rugaciunea ajuta. Si mai cred ca si linistea, pacea. Stresul negativ are mare influenta asupra sanatatii, dar nimeni nu se gandeste la asta. Sa scoti bolnavul din mediul stresant, sa faca o cura de liniste si aer curat si cu biserica alaturi. Poate ca si asta l-ar vindeca.
Ma gandesc si eu...

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de AlinB

Multi nu stiu ca sunt cancere care se vindeca de la sine, o posibila explicatie pentru unele "succese" ale medicinei alternative care nu prea par a fi reproductibile la o scara larga.

Tu, dacă ai avea o formă de cancer despre care ai auzit că s-a rezolvat prin post cu apă, ai prefera citostaticele și / sau cuțitul?

[Mosh-Neagu]

Exista o singura regula, in lumea asta vazuta: SA CREZI! Iar in cea nevazuta: SA VREA DUMNEZEU! Orice altceva, este surogat, si nu face decat sa complice starea noastra de liniste si pace.
Daca ar fi sa ne studiem mai bine, ar trebui sa incepem cu: Ce cautam noi aici? Care e menirea noastra, daca ar fi sa acceptam, ca si crestini, ca avem o menire?
Ascultam astazi predica parintelui, legata de vindecarea leprosilor. "Credinta ta, te-a mantuit/vindecat!" Ce e credinta, fratilor? Citeamm pe un alt topic despre cineva care a primit canon (sau pravila) sa citeasca in fiecare noapte la ora 12, Paraclisul Maicii, Domnului, iar cand a inceput sa citeasca, nu se mai oprea din cascat. De cate ori dorim sa citim ceva din Sf Scriptura sau din Sfinti Parinti, si brusc intram pe contra-sens, ca nu ne putem tine ochii deschisi nici cu scobitori. Dar daca deschidem televizorul, ne apuca ore tarzii, si tot nu ne prinde somnul... Ce se petrece cu noi? Nu avem acelasi grad de oboseala si intr-un caz si in celalalt? Dar ca sa treci de cealalta parte a baricadei, e nevoie de multa nevointa, fiindca suparam pe cineva care ar face orice sa... nu ne piarda. Si pe langa aceasta vointa neostoita, la un moment dat, Dumnezeu va trimite "ceva in plus": smerenia. Degeaba facem noi apel la smerenie, ca nu merge. Putem vorbi altora despre ea, pana cade varul de pe pereti, daca Dumnezeu nu trimite Harul, vorbim vorbe. Credinta e in prima faza un imbold. Pana ajunge la traire, e mult de munca, dar si rasplata este cu totul necuprinsa. Daca ar sti omul ce pierde, numai fiindca tot amana nevointa asta, sau o trateaza atat de superficial, si-ar plange de mila.
Spunea Parintele astazi ca, atunci cand ne rugam, sa credem ca am si primit!!! Ce usor de spus!... Cum poti sa crezi ca ai si primit, daca inca nu ai Harul de a te ruga cu credinta? Nu tine numai de noi, cel putin pentru inceput, ci mai ales de voia lui Dumnezeu. Omul isi poate lua ca si obiectiv, vindecarea. Se concentreaza, se controleaza, gandeste pozitiv, tine posturi stricte, bea numai sucuri, etc, dar pe Dumnezeu si acea smerenie care face conectia intre om si Creator, le neglijeaza aproape in totalitate. Apoi se plange ca nu reuseste. In credinta adevarata, inclusiv "nereusita" trebuie pusa tot in voia lui Dumnezeu. Ce vrem noi de fapt, sa facem in voia noastra, sau in voia Lui? OK, ne vindecam, si? Vom ajunge la peste 80 de ani, povara celor din jur, putregai chinuit de batranete si boli, intrebandu-ne de ce nu ne-a luat Dumnezeu mai demult? Dar cum ne-am pregatit sa asteptam moartea? Cand privesc cum isi asteapta sfarsitul monahii si cum fug mirenii de un eventual sfarsit, ma intreb de ce nu vede omul diferenta si sa incerce sa se schimbe, macar in ceea ce priveste "voia lui Dumnezeu"?
Concluzia ar fi ca, acolo unde este credinta adevarata, omul poate primi tot ce cere, daca asta nu face rau nimanui (nici macar pentru sine)... Dar... credinta este o notiune ipotetica si... optionala!

[sophia]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Exista o singura regula, in lumea asta vazuta: SA CREZI! Iar in cea nevazuta: SA VREA DUMNEZEU! Orice altceva, este surogat, si nu face decat sa complice starea noastra de liniste si pace.
Daca ar fi sa ne studiem mai bine, ar trebui sa incepem cu: Ce cautam noi aici? Care e menirea noastra, daca ar fi sa acceptam, ca si crestini, ca avem o menire?
Ascultam astazi predica parintelui, legata de vindecarea leprosilor. "Credinta ta, te-a mantuit/vindecat!" Ce e credinta, fratilor? Citeamm pe un alt topic despre cineva care a primit canon (sau pravila) sa citeasca in fiecare noapte la ora 12, Paraclisul Maicii, Domnului, iar cand a inceput sa citeasca, nu se mai oprea din cascat. De cate ori dorim sa citim ceva din Sf Scriptura sau din Sfinti Parinti, si brusc intram pe contra-sens, ca nu ne putem tine ochii deschisi nici cu scobitori. Dar daca deschidem televizorul, ne apuca ore tarzii, si tot nu ne prinde somnul... Ce se petrece cu noi? Nu avem acelasi grad de oboseala si intr-un caz si in celalalt? Dar ca sa treci de cealalta parte a baricadei, e nevoie de multa nevointa, fiindca suparam pe cineva care ar face orice sa... nu ne piarda. Si pe langa aceasta vointa neostoita, la un moment dat, Dumnezeu va trimite "ceva in plus": smerenia. Degeaba facem noi apel la smerenie, ca nu merge. Putem vorbi altora despre ea, pana cade varul de pe pereti, daca Dumnezeu nu trimite Harul, vorbim vorbe. Credinta e in prima faza un imbold. Pana ajunge la traire, e mult de munca, dar si rasplata este cu totul necuprinsa. Daca ar sti omul ce pierde, numai fiindca tot amana nevointa asta, sau o trateaza atat de superficial, si-ar plange de mila.
Spunea Parintele astazi ca, atunci cand ne rugam, sa credem ca am si primit!!! Ce usor de spus!... Cum poti sa crezi ca ai si primit, daca inca nu ai Harul de a te ruga cu credinta? Nu tine numai de noi, cel putin pentru inceput, ci mai ales de voia lui Dumnezeu. Omul isi poate lua ca si obiectiv, vindecarea. Se concentreaza, se controleaza, gandeste pozitiv, tine posturi stricte, bea numai sucuri, etc, dar pe Dumnezeu si acea smerenie care face conectia intre om si Creator, le neglijeaza aproape in totalitate. Apoi se plange ca nu reuseste. In credinta adevarata, inclusiv "nereusita" trebuie pusa tot in voia lui Dumnezeu. Ce vrem noi de fapt, sa facem in voia noastra, sau in voia Lui? OK, ne vindecam, si? Vom ajunge la peste 80 de ani, povara celor din jur, putregai chinuit de batranete si boli, intrebandu-ne de ce nu ne-a luat Dumnezeu mai demult? Dar cum ne-am pregatit sa asteptam moartea? Cand privesc cum isi asteapta sfarsitul monahii si cum fug mirenii de un eventual sfarsit, ma intreb de ce nu vede omul diferenta si sa incerce sa se schimbe, macar in ceea ce priveste "voia lui Dumnezeu"?
Concluzia ar fi ca, acolo unde este credinta adevarata, omul poate primi tot ce cere, daca asta nu face rau nimanui (nici macar pentru sine)... Dar... credinta este o notiune ipotetica si... optionala!

Am bolduit o bucata din postarea ta, pentru ca n-am inteles-o.
Pe urma eu ti-as pune totusi niste intrebari:
1. Cand ar trebui sa ne pregatim noi pentru moarte?
2. Si in ce fel?
3. De ce trebuie sa ne gandim la moarte?

Eu stiam si asa am auzit si de la preotul meu, ca Dumnezeu ne da o viata pe care trebuie s-o traim si sa facem ceva cu ea.

Sunt oameni care se retrag devreme in azile si isi traiesc acolo sfarsitul, ani, zeci de ani. De ce asa devreme? Renunta la casa, al familie, la nepoti.

Sunt altii care dimpotriva, sunt activi, fac ceva cu viata lor pana ce ii ia Dumnezeu. Fac ceva util, nu stau si asteapta moartea.

Sunt bolnavi, care si-o doresc, spre sfarsirea suferintei si altii care dimpotriva se simt bine, au putere si pot face ceva pana la peste 100 de ani.

Cum fac monahii batrani, nu stiu...

Da, credinta si smerenia nu trebuie sa ne lipseasca. Si ele ne si ajuta.

Pe de alta parte - am citit in ultima vreme multe articole si postari aici si am auzit si in predici la parintele meu, ca moartea este ceva frumos, bun.
Si atunci, daca este asa, de ce ne temem?

Dar viata trebuie sa ne-o pastram si traim.

[Mosh-Neagu]

Mai, Sophia, nu stiu de ce, dar in ultimul timp te-ai schimbat mult. In bine, vreau sa spun. E adevarat, mai e putin de munca, dar descopar in sufletul tau ceva ce din pacate nu vad foarte des. O sa raspund cat pot de scurt. Daca sunt sincer si convingator, poate o sa intelegi mai tarziu.

1. Cand ar trebui sa ne pregatim noi pentru moarte?

In momentul in care incepem sa pierdem din inocenta copilariei!

2. Si in ce fel?

Stii poveste aceea cu raiul si iadul? Cand un credincios a dorit sa vada raiul si iadul, ingerul a venit in vis, l-a luat si l-a dus in fata unei incaperi, deschizand usor usa astfel incat sa vada prin crapatura. Acolo in jurul unei mese, erau multi oameni, numai piele si os, in fata unei oale mari cu tocanita. Fiecare avea legat de mana, o lingura cu coada lunga cu care puteau lua din oala, dar n-o puteau duce la gura. Si astfel sufereau cu totii de o foame ingrozitoare. Apoi ingerul a inchis usa zicand. Aici a fost iadul. Iar aici e raiul. Si a deschis o alta usa, cu alti oameni asezati in jurul unei mese pe care era asezata o oala mare de tocanita, si ei la fel cu linguri luuungi, ca nu puteau sa se hraneasca singuri, dar erau cu totii satui si veseli, fiindca fiecare avea grija ca celalalt sa fie satul. Ei, cam asa trebuie sa ne pregatim; sa avem grija de sufletul nostru, avand grija de cei de langa noi!

3. De ce trebuie sa ne gandim la moarte?

Pai acolo ne indreptam cu totii! De ce sa te gandesti in alta parte? Cand urci in tren sau in avion, stii ca trebuie sa ajungi... undeva!

Eu stiam si asa am auzit si de la preotul meu, ca Dumnezeu ne da o viata pe care trebuie s-o traim si sa facem ceva cu ea.

"Ceva bun", nu "Orice"!

Sunt oameni care se retrag devreme in azile si isi traiesc acolo sfarsitul, ani, zeci de ani. De ce asa devreme? Renunta la casa, al familie, la nepoti.

Ce inseamna "devreme?" Cat traieste un fluture? Cat traieste o cioara sau o broasca testoasa? "Biletul de calatorie" este "predeterminat". Si...de obicei nu se retrag voluntar. In general "sunt pusi pe liber". Devin inutili, greu de suportat...

Sunt altii care dimpotriva, sunt activi, fac ceva cu viata lor pana ce ii ia Dumnezeu. Fac ceva util, nu stau si asteapta moartea.

E mare lucru sa poti face in viata ceva care sa nu supere pe Dumnezeu.

Sunt bolnavi, care si-o doresc, spre sfarsirea suferintei si altii care dimpotriva se simt bine, au putere si pot face ceva pana la peste 100 de ani.

Ideea era ca omul fara credinta, face abstractie de Dumnezeu si lupta cu toata fiinta lui sa se faca bine prin propriile puteri. Ceea ce e un nonsens.

Cum fac monahii batrani, nu stiu...

Ba stii!

Da, credinta si smerenia nu trebuie sa ne lipseasca. Si ele ne si ajuta.

Sunt singurele care ne ajuta.

Pe de alta parte - am citit in ultima vreme multe articole si postari aici si am auzit si in predici la parintele meu, ca moartea este ceva frumos, bun.

Sfarsitul calatoriei!

Si atunci, daca este asa, de ce ne temem?

Daca ne temem, ceva nu e in regula cu viata noastra!

Dar viata trebuie sa ne-o pastram si traim.

Pana la capat, cu voia lui Dumnezeu!

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Se concentreaza, se controleaza, gandeste pozitiv, tine posturi stricte, bea numai sucuri, etc, dar pe Dumnezeu si acea smerenie care face conectia intre om si Creator, le neglijeaza aproape in totalitate.

Postul în afara postului (postul cu sucuri), în sine, nu e rău, ci doar dacă acesta devine un idol. Dacă ţinem un regim cu măsură s-ar putea să fim câştigaţi.

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Ce vrem noi de fapt, sa facem in voia noastra, sau in voia Lui? OK, ne vindecam, si?

Aiurea, de parcă o boală înseamnă automat moarte. Boala poate fi şi o încercare sau un mijloc prin care Dumnezeu ne cheamă la El, trezindu-ne dintre cei "morţi". Şi a face voia lui Dumnezeu este tocmai împlinirea poruncilor, lepădarea de sine, lepădarea de plăceri, iar una din plăceri este lăcomia pântecelui.

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Vom ajunge la peste 80 de ani, povara celor din jur, putregai chinuit de batranete si boli, intrebandu-ne de ce nu ne-a luat Dumnezeu mai demult? Dar cum ne-am pregatit sa asteptam moartea?

Nu e chiar aşa, sunt bătrâni la 80 de ani care se poartă singuri şi care adorm în pace, adică "sfârşit creştinesc, fără durere, neînfruntat, în pace".

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Concluzia ar fi ca, acolo unde este credinta adevarata, omul poate primi tot ce cere, daca asta nu face rau nimanui (nici macar pentru sine)...Dar... credinta este o notiune ipotetica si... optionala!

Omul să nu ceară lui Dumnezeu lucruri pe care le poate face el însuşi, deşi fără de El nu putem face nimic. Dumnezeu nu ne cere minuni, acelea le face El; de la noi vrea voinţă şi să facem ceea ce ţine de noi, iar restul le face El.
Scopul credinţei este unirea cu Hristos, iar cele mai sigure mijloace ale acestui scop sunt postul şi rugăciunea.