Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Sfântul Grigorie Teologul: Nu-ți întinde mâinile tale la Cer, ci la mâinile săracilor

Dacă îți vei întinde mâinile la cele ale săracilor, vei apuca vârful Cerului.
Este bine să biruim obrăznicia cu bunătatea și să-i facem mai buni pe cei care ne nedreptățesc, pe care îi suportăm atunci când suferim din pricina lor.
Atâta vreme cât te afli în fericire și ești bogat, ajută pe cel care suferă. Nu aștepta să suferi și tu ca să înveți cât de mare rău este neomenia și cât de mare bunătate este milostivirea față de cei care au nevoie.
Să nu dorești slava deșartă, deoarece este mai bine să fii cineva, decât să crezi că ești. Dacă însă ești nesățios, să nu urmărești slava omenească, căci cu ce se folosește maimuța atunci când aude că este numită leu?



Extras din „Picături de înțelepciune”

[cristiboss56]

Sf. Ioan Gură de Aur: Să nu crezi că învăţăturile Sfintei Scripturi se cer numai acelora care aleg să se retragă la mănăstire



Mult mai multă nevoie au de ele copiii care se pregătesc să intre în viaţă. Aşa cum cel ce locuieşte numai în port şi nu pleacă niciodată pe mare nu are nevoie nici de corabie, nici de cârmaci şi nici de marinari, căci de ele are nevoie numai cel ce trăieşte pe mare, aşa este şi cu mireanul şi cu monahul.
Cel ce trăieşte numai pe uscat, duce o viaţă lipsită de mişcare, calmă şi nu are de înfruntat furtuni, în timp ce corăbierul, mereu în largul mării, călătorind numai pe mare, are de înfruntat multe furtuni şi, chiar dacă nu are nevoie, tot trebuie să fie pregătit să facă faţă greutăţilor, ca să închidă gura celorlalţi.
Din “Părinţi, copii şi creşterea lor”

[cristiboss56]

Sf. Vasile cel Mare: Nici păcatelor să nu le dăm timp, nici duşmanului să nu-i lăsăm loc în inimile noastre



Nici păcatelor să nu le dăm timp, nici duşmanului să nu-i lăsăm loc în inimile noastre, ca Dumnezeu să locuiască în noi, prin o necontenită aducere-aminte de El, Căruia fie toată slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Dumnezeu, Cel Ce a creat operele Sale mari, dar rânduieşte să fie rostite şi aceste mici cuvinte ale mele, să vă dea vouă în tot lucrul înţelegerea adevărului Lui, ca să înţelegeţi din cele văzute pe Cel nevăzut, iar din frumuseţea şi măreţia zidirilor să vă faceţi o idee potrivită de Cel Ce ne-a zidit – „că cele nevăzute de la zidirea lumii se văd, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi Dumnezeire” (Romani 1, 20) – încât şi de pe pământ şi din văzduh şi din cer şi din apă şi din noapte şi din zi şi din toate cele văzute să luăm adeverite dovezi despre Binefăcătorul nostru. Nici păcatelor să nu le dăm timp, nici duşmanului să nu-i lăsăm loc în inimile noastre, ca Dumnezeu să locuiască în noi, prin o necontenită aducere-aminte de El, Căruia fie toată slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.



(Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 109)

[cristiboss56]

- Părinte, când există zgomot la ascultare sau dacă pentru lucrul de mână trebuie un motor care face zgomot, noi ce să facem?
- Atunci când lucrul de mână este vreodată zgomotos, ajută mult psalmodierea înceată. Dacă nu puteţi spune rugăciunea, cântaţi. Este nevoie de răbdare. Atunci când vin cu vaporul este mult zgomot. Stau într-un colţ, închid ochii ca şi cum aş dormi, pentru a nu mă deranja lumea, şi cânt. Şi ce nu cânt! Cânt de mai multe ori „Cuvine-se cu adevărat...”, „Sfinte Dumnezeule..”. Vaporul face şi un zgomot care se potriveşte cu psalmodierea. Şi se face ison la „Cuvine se cu adevărat..” al lui Papa-Nicolau şi la „Sfinte Dumnezeule..” al lui Nilos. La toate se potriveşte acest zgomot. Cânt cu mintea, ia parte însă şi inima.
Cu toate acestea, cred că nu atât zgomotul exterior deranjează, cât grija. Zgomotul nu-l aude omul decât atunci când vrea, însă grija este greu să o eviţi. Mintea este baza. Ochii pot privi ceva şi să nu vadă. Când mă rog, pot privi, dar fără să văd. Umblu şi pot privi un peisaj etc., dar fără să îl văd. Când cineva nu este obişnuit să spună rugăciunea în mijlocul zgomotului, pătimeşte aceasta din pricina ca mintea nu este dăruită lui Dumnezeu. Trebuie ca omul sa ajungă la distragerea dumnezeiască, astfel ca să trăiască liniştea lăuntrică şi sa nu fie deranjat de zgomot în timpul rugăciunii. Ajunge la acel punct al dumnezeieştii „distrageri” în care nu mai aude zgomote, sau le aude când vrea, sau mai degrabă atunci când îi coboară mintea din cer. Şi va ajunge la acest punct dacă va lucra duhovniceşte, dacă se va nevoi. Atunci va auzi numai când el va voi.
Când eram în armată, am spus odată unui camarad evlavios: „Ne vom întâlni în cutare loc”. „Dar acolo există megafon”, mi-a zis. „Dacă vrei, îl auzi; dacă nu vrei, nu-l auzi”, i-am răspuns. Când mintea este în altă parte, auzim? Acolo în pădure, în apropiere de colibă, au golit muntele cu drujbele. Când citeam sau mă rugam şi eram adâncit în acestea nu auzeam nimic. Când mă opream, pe toate le auzeam.


(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 189-190)

[cristiboss56]

Vă trimit o rețetă duhovnicească. Și vă sfătuiesc să folosiți doctoria propusă de câteva ori pe zi, mai ales în clipele de mare suferință, atât a sufletului, cât și a trupului. Nu vor întârzia să se arate puterea și vindecarea ascunse în doctorie, care la arătare e cât se poate de smerită. Însingurându-vă rostiţi fără grabă, în așa fel încât să vă auziți glasul, închizându-vă mintea în cuvinte (așa sfătuiește Sfântul Ioan Scărarul), următoarele:

Slavă Ție, Dumnezeul meu, pentru necazul pe care l-ai trimis asupra mea; cele vrednice de faptele mele primesc; pomenește-mă întru împărăția Ta.

Rugăciunea trebuie rostită cât se poate de rar. După ce ați spus-o o dată, odihniți-vă puțin. Apoi spuneți-o din nou și iarăși odihniți-vă. Continuați să vă rugați cinci sau zece minute până ce vă veți simți sufletul liniștit și mângâiat. Pricina liniștirii și mângâierii e limpede: harul și puterea lui Dumnezeu se cuprind în slavoslovirea lui Dumnezeu, nu în grăirea împodobită și multă.

[cristiboss56]

Nu numai călugării, ci toţi credincioşii trebuie să fie candidaţi la înălţarea la cer; toţi credincioşii trebuie să fie candidaţi la rai. Numai că cei care duc o viaţă obişnuită şi cu îndatoririle sociale câte sunt şi cu îndatoririle de familie nu pot să realizeze libertatea aceasta de a se gândi atât de mult la rai, cum se gândesc călugării, dar toţi suntem chemaţi la desăvârşirea creştină. Şi toţi trebuie să năzuim în ţara lui Lerui Ler un colţ de cer, cum zice Nichifor Crainic: „În ţara lui Leru-i Ler / Năzuiesc spre-un colţ de cer”. Fiecare dintre noi trebuie să avem în vedere cerul, numai că deosebirea dintre cei care nu sunt călugări şi cei care sunt călugări este următoarea: cei care nu sunt călugări pot trăi pe pământ cu gândul la cer, le ajunge atâta, pe când cei care sunt în mănăstire ar trebui să trăiască pe pământ ca în cer. Şi dacă fac lucrul acesta şi se silesc să-l facă şi ştiu cum să se angajeze în lucrarea aceasta, nu se poate să nu se simtă aproape de rai, în „tinda raiului”. Tinda, la noi în Ardeal este camera de intrare în celelalte camere din casă, adică un hol. Dacă este tinda raiului, mănăstirea este şi „casa lui Dumnezeu”. Nu se poate să fii în „tinda raiului” şi să nu fii într-o casă a lui Dumnezeu. Toată mănăstirea este un loc, o casă, un aşezământ al lui Dumnezeu. Şi mai este mănăstirea „poarta cerului”. E cumva la confluienţa dintre cer şi pământ. E „poarta cerului” în înţelesul că pe acolo intră cei din mănăstire în cer.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, Cluj, 1997, pp. 11-12)

[cristiboss56]

O căprioară albă din vremurile străvechi mi-a spus că El, Cel Preablând şi Atotmilostiv, a străbătut pământul şi l-a preschimbat iarăşi în rai. Oriunde Se oprea El, se ivea raiul. Dintr-însul se revărsau către toate făpturile şi toată zidirea nemăsurata bunătate, iubirea şi îndurarea, mila, blândeţea şi înţelepciunea. El a păşit pe pământ şi a pogorât cerurile pe pământ. L-au numit Iisus. O, întru El am văzut că omul poate fi minunat şi neasemuit de frumos numai când este fără de păcat. El a împărtăşit durerea noastră şi a plâns împreună cu noi pentru răutăţile pe care oamenii le-au săvârşit împotriva noastră. A luptat de partea noastră împotriva acelor făptuiri omeneşti: păcatul, răutatea şi moartea. El a iubit cu blândeţe şi îndurare toate făpturile. Le-a strâns la piept cu dor dumnezeiesc şi le-a apărat de păcatul, de răutatea şi de moartea zămislită de oameni. El a fost şi a rămas în veci Dumnezeul nostru, Dumnezeul făpturilor îndurerate şi întristate, de la cea mai mică până la cea mai mare. Doar oamenii cei asemenea Lui ne sunt dragi. Ei sunt rudenia şi nemurirea şi iubirea noastră. Sufletul acestor oameni este plămădit din bunătatea, din milostivirea, din iubirea, îndurarea, blândeţea, dreptatea şi înţelepciunea Lui. Înţelepciunea lor este dumnezeiesc de înţeleaptă, dumnezeiesc de bună, dumnezeiesc de smerită, dumnezeiesc de îndurată. Ei se asemuiesc cu sfinţii şi luminaţii îngeri. Pentru că o mare înţelepciune împreunată cu o mare bunătate ia chip de înger.
Drept aceea, toată iubirea noastră se revarsă năvalnic către Preablândul, Preabunul, Preamilostivul şi Înduratul Iisus. El este Dumnezeul nostru, Veşnicia şi Viaţa noastră cea fără de moarte. Evanghelia Lui este mai mult a noastră decât a oamenilor, pentru că întru noi se află mai mult din bunătatea, din iubirea şi din îndurarea Sa. O, binecuvântat este El în toate inimile şi în toate lumile noastre! Domnul şi Dumnezeul nostru! Dulcea noastră mângâiere în lumea aceasta amarnică şi trecătoare, veşnica noastră bucurie în lumea cea fără de moarte ce va să vină...


(Lupta pentru credință și alte scrieri ale Sfântului Nicolae Velimirovici și Sfîntului Iustin Popovici, Editura Egumenița Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2011, pp.157-158)