Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[tabitha]

Cu plăcere :) ... mai am o poveste, pe care am citit-o de mult într-o carte, iar acum am regăsit-o..


Într-o zi un baietel s-a dus la scoala. Baietelul era mic, iar scoala era mare. Dar când baietelul a vazut ca intrarea în clasa lui se facea printr-o usa direct din curte a fost foarte fericit… iar scoala nu i s-a mai parut atât de mare ca la început.

Într-o dimineata când baietelul se afla în clasa, profesoara le-a spus copiilor: “Astazi o sa facem un desen”. “Grozav”, a spus baietelul, caci îi placea foarte mult sa deseneze. Stia sa deseneze o multime de lucruri: lei si tigri, pui si vaci, trenulete si vapoare. Si si-a scos cutiuta cu creioane colorate si a început sa deseneze…

Dar profesoara a zis “Asteptati!”, “Nu începeti înca!”. Si a asteptat pâna când i s-a parut ca toti
copiii sunt pregatiti. “Acum o sa desenam o floare”, a zis profesoara. “Grozav” s-a gândit baietelul, caci îi placea sa deseneze flori. Si a început sa deseneze flori frumoase, si le-a colorat în roz, portocaliu, albastru.

Dar profesoara le-a zis copiilor: “Asteptati, va voi arata eu cum sa colorati”. Si a desenat o floare rosie cu o tulpina verde. “Acum puteti începe!”, a zis profesoara. Baietelul a privit floarea profesoarei, apoi s-a uitat la floarea sa. A lui era mai frumoasa decât a profesoarei; dar n-a spus nimic. A întors doar pagina si a desenat o floare ca cea a profesoarei… Era rosie, cu o tulpina verde.

Într-o alta zi, când baietelul intrase în clasa prin usa din curte profesoara le-a spus copiilor: „Astazi o sa facem ceva din argila”. „Grozav”, a spus baietelul, caci îi placea sa lucreze cu argila. Stia sa faca tot felul de lucruri din argila: Serpi si oameni de zapada, elefanti si camioane. Dar a asteptat pâna ce toti copiii au fost gata.

„Acum o sa facem o farfurie”, a zis profesoara. „Grozav”, s-a gândit baietelul caci îi placea sa faca farfurii de toate formele si marimile. Si a început sa faca farfurii de toate formele si marimile. Dar profesoara le-a spus copiilor: „Asteptati, va arat eu cum se face!”. Si le-a aratat cum sa faca o farfurie adânca. „Asa! Acum puteti începe!”, a zis profesoara.

Baietelul s-a uitat la farfuria profesoarei si apoi la ale sale. Îi placeau mai mult farfuriile lui, decât farfuria adânca a profesoarei. Dar n-a spus nici un cuvânt. Si-a transformat farfuriile lui într-o bila mare de argila din care a facut o farfurie adânca si mare ca cea facuta de profesoara.

Si foarte curând baietelul a învatat sa astepte si sa priveasca si sa faca lucruri ca cele facute de profesoara, si foarte curând n-a mai facut nimic de unul singur.

Si s-a întâmplat într-o zi ca baietelul si familia lui s-au mutat într-o alta casa, într-un alt oras.

Si baietelul a trebuit sa mearga la scoala. Scoala cea noua era si mai mare si nu mai avea nici o usa prin care sa intre direct din curte în clasa lui. Trebuia sa urce niste trepte înalte si sa mearga de-a lungul unui coridor lung p âna ajungea în clasa lui.

În prima zi de scoala profesoara le-a zis copiilor: „Astazi o sa facem un desen!”.„Grozav”, a zis baietelul, si a asteptat sa-i spuna profesoara ce sa faca… Dar ea n-a zis nimic. S-a plimbat prin clasa. Când a ajuns lânga baietel i-a spus:
„Tu nu vrei sa desenezi?”.
„Ba da!”, a zis baietelul.
„Ce desen facem?”.
„Nu stiu pâna nu-l faci” a zis profesoara.
„Cum sa-l fac?” zise baietelul
„Cum îsi place tie!” raspunse ea
„Sa-l colorez cum vreau eu?” a mai întrebat baietelul
„Cum vrei tu!”, a fost raspunsul ei.
„Daca toti ati face acelasi desen , si l-ati colora la fel cum sa stiu eu cine l-a facut?”
„Nu stiu!” zise baietelul
Si a început sa deseneze o floare rosie cu o tulpina verde…


Morala?

Creativitatea umana este un dar nepretuit. Iti aduci aminte de usurinta cu care puteai sa iti imaginezi jocuri cand erai copil, sau sa vezi in jucaria de carpe cea mai frumoasa papusa din lume?

Einstein spunea ca " Mintea intuitiva este un dar sacru iar mintea rationala este servitorul ei de incredere. Am creat o societate care onoreaza servitorul si a uitat darul. "

Cine spune ca floarea trebuie sa aiba petale rosii si frunze verzi? Puterea de a fi creativi este ceea ce ne defineste ca oameni, iar atunci cand vom fi inlantuiti in proceduri de lucru... nu ne vom diferentia prea mult de masinile pe care le-am construit.

[cristiboss56]

În râul Iordan, unde a fost botezat Domnul Hristos, există o specie de somn care creşte foarte mare, răpitor şi lacom. Are gura înzestrată cu mulţi dinţi mărunţi dar tăioşi, corpul alungit şi foarte moale la atingere. Aripioarele lui sunt mici şi nu au ţepi. Şi în lacul Kastoria întâlnim somni care depăşesc un metru lungime şi ajung până la 40 de kilograme. Sunt peşti lacomi. Mănâncă tot ce găsesc, peşti, viermi, râme etc. Preferinţa lor sunt râmele şi viermii de apă.
Somnul se mai întâlneşte în foarte multe lacuri şi râuri din lume, dar specia din Iordan este caracterizată de ceva supranatural. La cap, care este ceva mai mare de-o palmă, dacă dăm la o parte carnea până la os, întâlnim un lucru extraordinar. În mijlocul osului, se poate distinge foarte clar imprimat un desen, ce reprezintă trupul unui om. De-a dreapta şi de-a stânga se disting aripi de îngeri, iar deasupra lui, un porumbel zburând cu aripile deschise. Din dreptul porumbelului izvorăsc raze ce coboară asupra omului.
Prin urmare este reprezentată scena botezului Domnului, aşa cum ne-o înfăţişează şi iconografia bisericească. Acest lucru minunat este întâlnit numai la somnul din Iordan şi din lacul Ghenizaret (care-şi primeşte apa tot din Iordan). În nici o parte a lumii nu mai trăieşte această specie. Pescarii de aici, atunci când prind un astfel de somn, îl eliberează din nou în apă şi nu-l mănâncă, deoarece, aşa cum spun ei, Îl simbolizează pe Hristos.
(Părintele Damaschin Grigoriatul, Minunile – mărturie a dreptei credinţe, Editura Areopag, 2011, pp. 145-146)

[cristiboss56]

Demult, o bătrânică evlavioasă îngrijea un copil. Când părinții lui plecau la serviciu, ea deschidea un geamantan, pe capacul căruia era lipită icoana Sfântului Nicolae și se ruga.
Copilul, jucându-se, vedea toate acestea. După ce termina rugăciunea, bătrânica ascundea geamantanul.
Într-o zi după serviciu, părinții erau ocupați cu menajul. Geamurile de la balcon erau deshise. Copilul a ieșit pe balcon și privea în jos, la copiii care se jucau și râdeau în curte. A vrut și el să se joace cu ei. A adus un scaun, s-a urcat pe el - copilul avea patru ani - și a sărit de la etajul al patrulea.
S-a adunat multă lume.Toți strigau: "A căzut un copil!" Părinții au observat lipsa copilului de pe balcon. S-au repezit afară. Băiețelul era jos, viu, fără nicio vânătaie. Mama l-a luat în brațe:
- Feciorașule, cum de-ai rămas în viață?
- Bunicuțul m-a prins, a urmat răspunsul.
- Care bunicuț?
- Cel din geamantanul bunicuței.
Au venit acasă.
- Bunicuțo deschide geamantanul!
Ea își păstra în taină credința, însă atunci a fost nevoită să se descopere. Copilul a spus, arătând la icoana din geamantan:
- Acest bunic m-a prins.
Arhimandritul Ambrosie (Iurasov)
(Noi minuni ale Sfântului Nicolae, Editura Sophia, pp.175-176)

[cristiboss56]

Povesteşte domnul doctor Matzuros din oraşul Limni (de pe aceeaşi insulă pe care se află şi biserica cu sfintele moaşte ale Sfântului Ioan) către I.P.S. Hrisostom, mitropolitul Halkidei: - Prea Sfinţite, nu sunt un habotnic, un neştiutor de carte; sunt medic, iar mai înainte eram ateu. M-am îmbolnăvit. Analize, examinaţii, iese diagnosticul: cancer la intestinul gros. Confraţii doctori îmi spun adevărul: am cancer în formă avansată (metastază), într-un loc care aproape sigur conduce la moarte. Mă găseam în clădirea fundaţiei „Pantocrator” din Atena, unde sunt îngrijiţi bolnavii de cancer. După înştiinţarea pe care am primit-o despre boala mea, pe când mă găseam singur, întins pe pat, mi-am venit în sine şi mi-am întors mintea, sufletul şi inima către Dumnezeu, în care nu credeam. M-am ridicat pe marginea patului, cu picioarele pe podea; vorbeam singur, mă rugam lui Dumnezeu, îi ceream să ia aminte la mine: „Dumnezeul meu, am spus, nu credeam în Tine, spuneam că totul este un basm. Omul şi ştiinţa îmi spuneam că sunt totul. Primeşte pocăinţa mea şi, dacă mă consideri vrednic, vindecă-mi boala prin sfântul al cărui trup întreg îl avem aici, aproape de noi.” Cineva bate la uşă. Îl poftesc să intre. Uşa se deschide şi intră un medic tânăr, frumos, binevoitor.
- Ce faci, doctore, m-a întrebat, cum iţi merge?
- Ce să fac, frate, să spun adevărul - mor.
- Nu, doctore, nu mori. O să iau eu tot ce ai rău înăuntru.
- Cine eşti tu tinere? Mie mi-a albit părul în această ştiinţă şi cunosc ce am.
- Sunt acela pe care l-ai cerut mai înainte. La revedere, doctore!
Am ieşit imediat pe hol şi am întrebat dacă a văzut cineva pe acel doctor tânăr. Ceilalţi medici mi-au spus: „Confrate dragă, din necazul pe care îl ai, într-o clipă ai văzut acel vis”. Însă nu, eram sigur că după rugăciune îl văzusem pe Sfântul. Văzând că nu glumesc şi că insist, mi s-au făcut iarăşi analizele şi examinări. La urmatoarele analize cancerul dispăruse. Câţi şi câţi n-au văzut apoi cele două plicuri cu analizele: cele cu cancer şi, după întâmplarea istorisită mai sus, fără cancer!
„Prea Sfinţite, nu sunt habotnic…Am văzut pe Sfântul…M-a vindecat…”
10 aprilie 1964

(Sfântul Ioan Rusul: mărturii contemporane ale iubirii lui Dumnezeu, trad. Teofan Munteanu, Cristina Băcanu, Editura Sinaxa, Bucureşti, 2010, pp. 20-22)

[cristiboss56]

Doamna Areti K., văduva, împreună cu singura ei fetiţă Hrisa, nu au apucat să-şi revină după moartea prematură a soţului şi tatălui, că s-au aflat în faţa unei nedreptăţi cu adevărat neomeneşti. Cei trei fraţi ai soţului defunct, după ce şi-au luat partea lor de moştenire, au depus reclamaţie la Tribunal, vrând să ia şi casa doamnei Areti, situate într-una din zonele centrale ale Atenei. Folosindu-se de moartea fratelui lor, cunoscând că unele legi nu sunt foarte clare, au intentat proces, s-au judecat şi au câştigat clădirea. Mama şi fata se găseau într-o adevărata junglă în care fiara cea mai puternică o mănâncă; pe cea slabă. Altă moştenire nu au. Cu cei câţiva bani aflaţi la banca hotărăsc să se lupte din răsputeri pentru a-şi recăpăta casa. Este casa lor, rodul ostenelii, al sudorii, al sângelui soţului ei, este singura lor avere. Ajung până la curtea de apel, dar pierd iarăşi. Se îndreaptă atunci către Areopag, la Curtea de Casaţie, la cea mai înaltă judecată a Greciei. Mama şi fata privesc înapoi la toată lupta pe care au dus-o, la toate ostenelile făcute, la viitorul nesigur. Cu trei hotărâri judecătoreşti negative, cum să aibă nădejde că se va lumina de ziuă în viaţa lor, că va mai răsări lumina dreptăţii? Ce anume va putea înmuia inima împietrită de răutate a rudelor?
Este ora două şi jumătate în noaptea dinainte de proces, când, într-o aşa stare de deznădejde sufletească, mama şi fata încearcă să adoarmă. În vis, văduva vede cum se ceartă cu cumnaţii ei. Apoi vede cum se apropie de ea un tânăr cu faţa senină, liniştită şi îi spune: „Casa e a ta. De proces o să am eu grijă. La orice necaz şi primejdie, cereţi ajutorul lui Dumnezeu şi nouă, celor ce-I slujim lui. Eu sunt Ioan din Rusia. Mergeţi mâine la judecătorie liniştite.”
Mama se trezeşte, o trezeşte şi pe fată. Cele două femei singure, nedreptăţite, se roagă până în zori cu zbucium şi nerăbdare. Dimineaţa, înainte de a intra în sala de judecată, avocatul, întors urgent din străinătate pentru procesul lor, le dă ultimele sfaturi. Le îndeamnă să aibă curaj şi sânge rece. De unde să ştie ce nădejde aveau ascunsă în inimile lor?
Curtea de Casaţie a hotărât: casa aparţine văduvei răposatului şi fiicei acestuia, având proprietatea deplină asupra ei.
(Povesteşte preotul bisericii): „Părinte, mi-au spus când au venit la biserica Sfantului Ioan, nu-l cunoşteam pe Sfântul. Ne rugam lui Dumnezeu, aveam duhovnicul nostru, ne împărtăşeam cu Sfintele Taine, însă aici nu veniserăm niciodată, nici nu ne rugaserăm vreodată Sfâtului Ioan. Părinte, cum ne cunosc, cum se mişcă sfinţii printre noi, cum ştiu toate necazurile noastre?”
28 martie 1985


(Sfântul Ioan Rusul: mărturii contemporane ale iubirii lui Dumnezeu, trad. Teofan Munteanu, Cristina Băcanu, Editura Sinaxa, Bucureşti, 2010, pp. 48 -50)

[cristiboss56]

Cum am mai cunoscut un sfânt? Cum l-am cunoscut pe Sfântul Ioan Rusul? La nevoie... bineînțeles... Alăptam de aproape cinci luni și n-am avut niciodată probleme. La început, unele femei se cam chinuie. Li se întăresc sânii și dor, se fac răni, bebe nu știe să-și ia lăpticul… eh, probleme de mamică. Probleme de care eu am fost ferită. Până într-o marți seara. După atâta timp, nu am crezut că era cazul să-mi mai fac griji. Totuși, pe mine abia atunci a început să mă chinuie ceva. Mă durea sânul drept și se întărise, dar am zis că se rezolvă totul la urmatoarea masă. N-a fost așa. Miercuri mi-a fost cam rău toată ziua și am avut febră mare. Puneam batiste înghețate, din congelator, și în două minute erau calde… Să mă așez pe partea dreaptă… mai bine nu!
Seara, i-am povestit necazul prietenei mele, Andreea. Atunci ea mi-a amintit de cutiuța pe care mi-o adusese, mai demult, cu ulei de la candela care veghează la moaștele Sfântului Ioan Rusul din Grecia.
„Unge-te cu puțin ulei”, mi-a sugerat ea. Andreea îmi povestea despre sfânt cu mult înainte, că i se roagă lui pentru finuțul ei, care are niște probleme de sănătate. Cu multă credință și cu stăruință, de la zi la zi, la acel băiețel se văd rezultate îmbucurătoare. Dar, ce îmi spunea ea atunci… îmi intra pe o ureche și îmi ieșea pe alta…
N-am fost curioasă, nici în stare să-l cunosc pe sfânt. Însă, de nevoie… m-am uns. Era miercuri seara de acum, cam pe la 23.00. M-am suit în pat, m-am așezat pe partea stângă și m-am culcat. La mai puțin de jumătate de oră, copila mea, care ar fi trebuit sa doarmă dusă la ea în pătuț, s-a trezit. Mă simțeam prea obosită ca să mă ridic, s-o legăn acolo, s-o conving să doarmă, așa că am luat-o în patul cel mare. Numai că, pentru ca ea să stea la perete și eu s-o pot veghea, trebuia să ma întorc pe dreapta, pe partea cea dureroasă. Na, o fac și pe asta, am gândit eu. Când m-am așezat, nu am simțit nicio durere. Când am pus mâna, m-am speriat. De bine! Totul era mai mult decât normal! Nu-mi venea să cred că, după 24 de ore de chin, în 30 de minute de la tratament nu mai aveam sânul întărit, că nu mă mai durea.
Sfântul Ioan Rusul a răspuns unei rugaciuni fugare… M-a ascultat, chiar și când eu refuzasem, până atunci, să-l cunosc. Îți dai seama ce se întâmplă când îți pui toată credința în el și în ceilalți sfinți – prieteni și mijlocitori în fața lui Dumnezeu?
Anda Elena


(Sursa: http://saptepietre.ro/2010/11/cum-am...-un-sfant.html)

[cristiboss56]

La marele spital „Sfantul Sava” din Atena, o mamă se lupta cu marele dușman al omenirii - cancerul. Boala însă invingea. Doctorii îi înștințează pe copiii dumneaei să vină s-o ia. Nu vă mai chinuiți, mama voastră nu mai are speranțe de viață. Luați-o și duceți-o acasă. Dacă moare aici, o să vă chinuiți, pentru că trebuie făcute multe acte și sunt proceduri de întocmit.
Copiii, cinci frați din orașul Kavalei, s-au adunat la aflarea veștii în jurul mamei și plângeau. Pentru mama lor, batalia pentru viața era pierdută. Cea care le dăduse viață urma sa moară.
În acele momente, prin fața salonului lor, trece o doamna necunoscută. A văzut scena și a îmțeles.
- Copii, ascultați-mă și nu mai plângeți. Deasupra doctorilor și a științei este Dumnezeu cu Sfinții Săi. Omenește, ați făcut tot ce se putea. Am fost să mă închin la Biserica Sfântului Ioan Rusu din Evia, unde se păstrează Sfintele Moaște întregi. Am luat puțin mir din candela Sfântului să ung cu el pe o rudă de-a mea care este internată aici, în spital. O să ung cu el și pe mama voastră și... cum vrea Dumnezeu.
Cât de mult valorează, într-adevăr, pentru omul de lângă noi care suferă, care plânge, care este îndurerat, să-i spui câteva cuvinte, să-i arăți compătimire. Chiar și numai să stai alături de el, în durerea lui, fără să spui nimic, si aceasta îi dă curaj și nădejde celui ce suferă.
Cu puțină vată înmuiată în mir, doamna necunoscută a făcut semnul sfintei cruci pe fruntea bolnavei și a plecat (învățătura Bisericii aceasta este: puterea tămăduitoare a lui Hristos se transmite prin sfintele vase și obiecte de cult, prin sfintele moaște, prin apa sfințită etc.). Chiar dacă acest mod de trecere a energiilor necesare, nemateriale ale lui Dumnezeu în trupurile și în sufletele noastre ni se pare simplu, smerit, trebuie să fim ferm convinși că nu suntem nici vrednici si nici în stare a cere să vină să ne vindece însuși Hristos sau vreunul din Sfinții Lui, ci îi cerem să ne trimită puterea Lui de vindecare în cel mai simplu mod. Și mai ales să credem că acolo, Sfântul Potir, sub chipul simplu al pâinii și al vinului, avem însuși Trupul și Sângele lui Hristos. Dar să ne întoarcem la întâmplarea noastră.
După puțin timp, bolnava a deschis ochii, și-a văzut copiii plângând și a făcut semn cu mâna să se apropie careva dintre ei. Vine lânga ea și îi șoptește:
- De ce, copiii mei, plângeți așa?
- Mămico, de atâtea zile nu ne-ai văzut și ne intrebi de ce plângem?
- Ei, copilul meu, acum puțin timp a venit aici un militar și mi-a spus că-l cheamă Ioan Rusul. A făcut semnul sfintei cruci pe fruntea mea și mi-a spus că „o să mă întorc la viață”.
În ciuda cumplitei boli „incurabile” mama s-a făcut bine. Acum trăiește împreună cu copiii și nepoții ei, așa precum a vrut Dumnezeu cu Sfântul Său.


(Protoprezbiter Ioan Vernezos, Preot Gheorghe Nicolae, Noile minuni ale Sfântului Ioan Rusul, Editura Andreas Print, București, 2011, pp. 36-38)