Nunta + depresia

[ioana5760]

În prealabil postat de fallen

Daca, dorindu-va familie si copii, ati rezistat totusi 39 de ani singura, fara sa cadeti in depresie pana acum, inseamna ca sunteti foaaarte puternica !!! Eu stiu ca de pe la 20 de ani deja am inceput sa-mi doresc familie, aveam prieten si-mi doream sa-mi devina sot, si am suferit foarte mult pt ca nu a facut-o, pana la urma. Si nici urmatorul prieten nu a vrut sa-mi devina sot, si am mai suferit cativa ani... Si cand l-am intalnit pe actualul am crezut ca, in sfarsit...dar nici el nu mi-e sot cu adevarat :) dupa cum zice lumea pe aici :). Insa mi-ar fi foarte greu, daca nu imposibil, sa ma intorc la stadiul dinainte de a fi cu el, cel de "fata mare" la mama acasa... In plus, poate ca am si eu vreo meteahna, daca nu multiple, de nu ma vrea niciunul de sotie adevarata si mama la copiii lui, nu? Femeile care la varsta mea n-au sot, de obicei sunt puternice si independente, la fel si majoritatea celor care se despart, divorteaza, chiar (mai ales) cele care raman mame singure, am tot respectul. Insa sa fii trimisa dupa 7 ani pachet la mama acasa, ca o marfa expirata, mi se pare de toata jena :). Si sora mea s-a despartit dupa > 20 ani de casnicie, dar n-a venit la mama acasa cu coada intre picioare :). Si ea chiar a fost cununata, de la 22 de ani, dupa doar cateva luni de relatie, nimeni nu si-ar fi imaginat..(rog prietenii de pe fb sa nu comenteze aspectul acolo).

Nu ma simt ca sunt puternica, trebuie sa merg asa inainte ca nu am de ales. Am trecut si eu prin perioade proaste, mai ales de sarbatori si revelion.
Cel pe care l-am considerat potential sot a fost ceva de genul “sa mai stam asa, ce rost are sa ne grabim, este timp pt casatorie si copii, suntem tineri” si uite asa anii au trecut, s-a ales praful, a plecat la alta. Am suferit si eu mult, credeam ca lumea s-a sfarsit cu acest barbat, dar pt mine chiar s-a sfarsit la acea vreme. Dupa asta m-am intersectat cu persoane care nu prea isi mai doresc casatorie sau cel mult isi doresc la nivel de idee. APOI m-am desteptat si eu si am zis ca nu merita sa iubesc atat, sa sufar, am inceput sa fiu mai rezervata si sa le iau toate asa cum vin. Asa rezist.

M-am gandit ca poate e bine la manastire, dar nu-s totusi de asa ceva, nu am acea chemare care trebuie sa pot fi acolo pt totdeauna.

In general sunt cam singuratica, serviciul imi ocupa tot timpul, ziua trece repede, stau cu parintii si ma antrenez in discutii, ma ocup cu trebuile casnice, merg la biserica duminica, citesc, poate mai ies cu vreo prietena, ; nu mai am prietene, s-au departat relatiile pt ca ele deja ies in cuplu si in grupuri de familisti, au alte preocupari. Eu chiar prefer sa stau cu parintii, nu-mi pasa ce poate zic vecinii ca sunt fata batrana, dar imi place cu ei pt ca nu-s singura, ii ajut cu treburi in casa si cu probl de sanatate. Acum deocamdata ma intalnesc cu acest prieten, imi place de el ca om, educatie si cum gandeste.

Mai auzeam <sfaturi> de genul “tu ca femeie sa ai copii tai”, “fa-ti tu copii tai si lasa-l pe el sa plece unde vrea” . Situatie catastrofala, mi se pare mai rea ca singuratatea. Macar sunt doar eu pe cont propriu, nu mai chinui si un copil pe langa mine.