Calea catre mantuire

[Corinusha]

În prealabil postat de anita

Parintele Cleopa ne spune sa uram erezia lor ,obiceiurile lor ,pe om sa il iubim.
Nu e bine sa avem de-a face cu ei pt a nu ne molipsi de la ei ,de a nu adopta ideile lor eretice.

N-ai cum a iubesti un om cand tu urasti credinta omului respctiv. Asa ca tot omul se aunge a fi urat. Daca ii urasti ereziile, nu poti vorbi cu omul respectiv, daca nu vorbesti cu omul respectiv, aia chiar nu e nici pe departe iubire. In cel mai bun caz denota indiferenta, in cel mai rau caz, ura.
Iubirea adevarata e neconditionata. Or, in cazul de fata, practic iubirea e conditionata de credinta/religie => nu e iubire. Simplu.

În prealabil postat de Corinusha

N-ai cum a iubesti un om cand tu urasti credinta omului respctiv. Asa ca tot omul se aunge a fi urat. Daca ii urasti ereziile, nu poti vorbi cu omul respectiv, daca nu vorbesti cu omul respectiv, aia chiar nu e nici pe departe iubire. In cel mai bun caz denota indiferenta, in cel mai rau caz, ura.
Iubirea adevarata e neconditionata. Or, in cazul de fata, practic iubirea e conditionata de credinta/religie => nu e iubire. Simplu.

Dar despre a iubi pe păcătos, dar a-i urî păcatele, ce părere ai? Este imposibil?

[Corinusha]

Nu prea e posibil nici asta.

Dar sa nu comparam pacatele (mai ales cele grave, gen crime, hotii, avorturi etc.) cu faptul ca omu' ala pur si simplu crede diferit fata de crezi tu. In cele mai multe cazuri, cei de alte religii s-au nascut in acea religie, au fost crescuti in acea religie si, la fel ca noi, ei cred ca religia lor e cea Adevarata (exceptiile sunt cei care isi schimba religia cand edvin adulti).

Toata lumea se ia ca celalalte credinte/religii/confesiuni au schimbat ceva fata de ortodoxie, dar...in 2000 si ceva de ani, nu prea cred ca totul la ortodoxie a ramas nechimbat. Ar fi multe de vorbit pe tema asta, dar nu ae rost, pentru ca oricum pentru mine nu conteaza daca un om e ortodox sau penticostal sau ce o fi, atata timp cat nu are insista cu pretentia sa cred in ce crede el.

Fiecare cu părerile noastre.

[Mihailc]

Dacă e să fim cinstiţi, am recunoaşte că noi ne iubim necondiţionat doar pe noi înşine. În rest, inventăm sau preluăm de la alţii tot felul de pretexte să-i ţinem pe ceilalţi departe de inima noastră. Urâm păcatul aproapelui, dar iubim cu străşnicie păcatele şi limitele proprii, le idolatrizăm chiar, considerându-le "mărci înregistrate" ale personalităţii noastre.

Corinusha utilizează cam des clişeele preferate ale umanismului postmodern, confundând iubirea cu sentimentul de toleranţă extinsă care e de fapt o formă de apărare, prin apelul tacit la reciprocitate, a propriului intolerabil.
Nu spui "iubesc necondiţionat" decât atunci când vrei să fii iubită necondiţionat, ştiindu-te vulnerabilă şi incapabilă să treci cu succes un filtru riguros al calităţilor reale.

[CristianR]

Este specific iubirii să condiționeze? Dacă îl iubim pe celălalt pentru calitățile lui îl iubim, oare, cu adevărat? Sau iubim ceea ce ne oferă și, prin urmare, pe noi înșine?
Câți, oare, se vor dovedi vrednici de iubit dacă-i vom trece prin filtre riguroase? Poate tocmai pentru că procedăm așa suntem atât de singuri.

[Mihailc]

E specific iubirii să fie pur şi simplu, atunci când această înfiinţare este posibilă. Şi nu mai stai atunci să calculezi dacă e condiţionată sau necondiţionată, se hrăneşte din calităţi sau din absenţa noncalităţilor, că e o achiziţie a ego-ului sau o emanaţie a unei simţiri purificate de orice interes meschin. Te bucuri de ea şi o faci să crească în Duhul Sfânt. Cred că în viaţa duhovnicească trebuie să fim realişti, deci oneşti şi să pornim de la ceea ce suntem nu să ne văicărim gândindu-ne la ceea ce ne-ar place nouă să fim.

[Corinusha]

Mihail, ai tu dreptate. Neconditionat nu ne iubim decat pe noi insine... De fapt, nici pe noi insine nu ne iubim intotdeauna neconditionat. Niciodata nu ati simntiti ca va detestati din anumite motive si ca trebuie sa scimbati x sau y lucru ca sa puteti fi din nou ok cu persoana proprie? Eu am patit-o.

Nu stiu ce cliseu umanist postmodern o fi felul in care gandesc; nu cunosc curentul in sine si nu l-am studiat. E pur si simplu ce gandesc si cum vad EU lucrurile.

Dar e o aberatie sa zici: "iubesc omul, dar urasc ce face (pacatele, comportamentul pacatos)". E un nonsens fraza in sine... Poti sa zici ca "il plac pe omul asta" sau "iubesc x, y, z la omul asta, desi nu imi place a, b, c la el".

A iubi omul, urând în același timp păcatele sale, este un sfat al unor părinți/ sfinți...

De-aia am reamintit ideea. Nu e nimeni fără păcat, deci cred că ar trebui să ne iubim semenii, dar să încercăm să renunțăm la păcate... poate ajutându-ne unii pe alții în acest sens... dacă vrem și reușim să fim deschiși și constructivi, nu să ne găsim scuze sau să încercăm să-l băgăm pe celălalt în tiparele proprii.

În același timp, ne spunea un părinte, noi nu prea știm să iubim. Apoi, a iubi nu înseamnă neapărat să îl iei pe celălalt acasă.... Fiecare avem limite și nu sunt pentru a le forța... ele ar putea fi depășite în timp, cu bunăvoință, conștientizare, voință, ajutor...

[CristianR]

Cred că poți să-l iubești în pofida păcatelor lui, pe care le detești. Asta ar fi iubirea adevărată, consider. Vezi că păcatul, viciul, îl distruge mai ales pe el și îl detești, însă pe el îl iubești sau îți este milă, îl vrei mântuit, eliberat de ceea ce-l distruge.
Să zicem că ai un prieten alcoolic și fumător. Se autodistruge, își pierde serviciul, sănătatea, își distruge familia, ajunge în stradă, trăind pe apucate. Nu-l iubești urând păcatul lui?