Plansul

Căutam un topic pentru câteva întrebări/ dileme... și m-am oprit la acesta, ignorat până acum...

Întrebările mele au oarecare legătură cu plânsul, dar nu se limitează la asta.

Sunt unii oameni, mai sensibili, mai loviți de greutățile vieții... care ajung (poate mai mult decât la început) să aibă mare milă pentru năpăstuiți, pentru nedreptățiți, pentru bolnavi, pentru săraci, dar și pentru pagube personale... pentru animale moarte, de ex... Ei își accentuează tristețea, regretele, tot gândindu-se la situațiile respective, uneori tragice, alteori nedrepte etc. Eu mă gândesc că mai de folos ar fi să își pună nădejdea în Dumnezeu, să încerce să găsească soluții... creștine... nu să se lupte cu morile de vânt și să deplângă nedreptatea din lume.

Cazurile pe care le am eu în gând sunt mai degrabă oameni care se victimizează, rar ajută pe cineva dezinteresat, plâng mai mult de mila lor...

Eu știu că plânsul face bine, chiar atunci când vine fără să știi exact pentru ce... Ca să nu mai vorbim de plânsul pentru păcate...

Dar mă întreb, să fi ajuns eu atât de împietrită încât să nu îi înțeleg pe acești oameni? Să nu pot... cum se zice, să plâng cu ei? De fapt chiar îmi vine să plâng, dar nu pentru aceleași motive, ci pentru că mie mi se pare că nu au credință, nu au nădejde... se luptă prea mult pentru această lume și pentru această viață din lume...

Voi ce părere aveți?

[florin.oltean75]

În prealabil postat de Annyta

Căutam un topic pentru câteva întrebări/ dileme... și m-am oprit la acesta, ignorat până acum...

Întrebările mele au oarecare legătură cu plânsul, dar nu se limitează la asta.

Sunt unii oameni, mai sensibili, mai loviți de greutățile vieții... care ajung (poate mai mult decât la început) să aibă mare milă pentru năpăstuiți, pentru nedreptățiți, pentru bolnavi, pentru săraci, dar și pentru pagube personale... pentru animale moarte, de ex... Ei își accentuează tristețea, regretele, tot gândindu-se la situațiile respective, uneori tragice, alteori nedrepte etc. Eu mă gândesc că mai de folos ar fi să își pună nădejdea în Dumnezeu, să încerce să găsească soluții... creștine... nu să se lupte cu morile de vânt și să deplângă nedreptatea din lume.

Cazurile pe care le am eu în gând sunt mai degrabă oameni care se victimizează, rar ajută pe cineva dezinteresat, plâng mai mult de mila lor...

Eu știu că plânsul face bine, chiar atunci când vine fără să știi exact pentru ce... Ca să nu mai vorbim de plânsul pentru păcate...

Dar mă întreb, să fi ajuns eu atât de împietrită încât să nu îi înțeleg pe acești oameni? Să nu pot... cum se zice, să plâng cu ei? De fapt chiar îmi vine să plâng, dar nu pentru aceleași motive, ci pentru că mie mi se pare că nu au credință, nu au nădejde... se luptă prea mult pentru această lume și pentru această viață din lume...

Voi ce părere aveți?

Plansul la care se face referinta este un plans launtric luminos, cu dulceata, racoare si multa alinare.

Este luminos pentru ca uneste doua vederi/intelegeri corecte: frumusetea desavarsita si starea cazuta.

Perceptia frumusetii este nascatoare de iubire.

Iubirea care percepe suferinta, este nascatoare fie de compasiune in cazul altora si de "nevrednicie plina de speranta implinirii iubirii" in cazul propriului sine raportat la dumnezeire.

Acest plans care ramane cu noi, care isi picura lumina lina inlauntrul nostru, este semn ca a fost gasita comoara ascunsa in tarina.

Inceputul acestui plans este vederea frumusetii Lui Dumnezeu si a frumusetii omului inainte de cadere. Iar curgerea lacrimilor launtrice este dezlegata de contemplatia starii noastre cazute.

Florin, apreciez că mi-ai răspuns, deşi recunosc că trebuie să citesc de mai multe ori ca să pricep...

Aş fi fost interesată şi de păreri mai concrete.

Îţi mulţumesc oricum!

[florin.oltean75]

În prealabil postat de Annyta

Florin, apreciez că mi-ai răspuns, deşi recunosc că trebuie să citesc de mai multe ori ca să pricep...

Aş fi fost interesată şi de păreri mai concrete.

Îţi mulţumesc oricum!

Plansul lumii este un plans intunecat. Pentru ca nu are in el credinta, nu are vederea frumusetii si puterii Lui Dumnezeu.

Plansul lumii nu este linistitor, nu are mangaiere in el.

Este un plans al neimplinirii poftelor.

Este un plans al iubirii de sine, nu al iubirii de oameni si Dumnezeu.

Este deja o culegere a ceea ce a fost semanat rau. Este o forma de suferinta manifesta.

Plansul credinciosului nu este plansul lumii.

Plansul credinciosului izvoraste din credinta si dragoste curata. Este luminos si rugator cu mare putere. Este miezul de foc al rugaciunii.

Credinciosul plange pentru toata faptura, nu de dragul jelirii insasi, ci pentru ca acest plans "se roaga cu suspine negraite".

"Nu plang impreuna cu tine care iti plangi de mila,
ci plang din dragoste pentru tine, cu lacrimi care se roaga cu putere pentru tine."

În prealabil postat de florin.oltean75

Plansul lumii este un plans intunecat. Pentru ca nu are in el credinta, nu are vederea frumusetii si puterii Lui Dumnezeu.

Plansul lumii nu este linistitor, nu are mangaiere in el.

Este un plans al neimplinirii poftelor.

Este un plans al iubirii de sine, nu al iubirii de oameni si Dumnezeu.

Este deja o culegere a ceea ce a fost semanat rau. Este o forma de suferinta manifesta.

Plansul credinciosului nu este plansul lumii.

Plansul credinciosului izvoraste din credinta si dragoste curata. Este luminos si rugator cu mare putere. Este miezul de foc al rugaciunii.

Credinciosul plange pentru toata faptura, nu de dragul jelirii insasi, ci pentru ca acest plans "se roaga cu suspine negraite".

"Nu plang impreuna cu tine care iti plangi de mila,
ci plang din dragoste pentru tine, cu lacrimi care se roaga cu putere pentru tine."

Acum înţeleg. Mulţumesc. Doamne ajută!