Feminismul

[tot-Laurentiu]

Locul Fecioarei Maria în mişcarea feministă

Conform interpretărilor tradiţionale ale teologiei feministe, „marea greşeală a Evei a fost dorinţa ei de a atinge cunoaşterea” (833). Potrivit acestei interpretări, dorinţa şi tentaţia cunoaşterii sunt ontologic înnăscute în firea umană şi nu ţin cont de sex şi religie. Dogma clasică despre Fecioara Maria prezentată de Biserica din trecut şi de astăzi, cu imaginea Mariei: supusă, umilă, docilă, fecioară şi mamă, nu este acceptată de feministe, pentru că, pe de o parte, este un ideal imposibil de atins, iar pe de altă parte, nu are nici o semnificaţie morală. Supunerea de care dă dovadă Fecioara Maria acceptând Întruparea Fiului lui Dumnezeu în pântecele său „...Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38) este un exemplu deloc potrivit pentru feministe, pentru că aceasta ar însemna o supunere necondiţionată, în care se anulează libertatea personală. Soluţia pentru precizarea poziţiei femeii în Biserică nu trebuie să fie dogma mariologică, ci modelul şi poziţia Fecioarei Maria printre apostoli şi în Biserică, care deşi nu a făcut parte din ceata celor 12, nu a fost deloc inferioară acestei stări. Prin refuzul feministelor de a recunoaşte Fecioarei Maria virginitatea şi maternitatea, ea îşi pierde propria identitate, căci fără cele două puncte fundamentale ale persoanei sale, virginitatea şi maternitatea, Răscumpărarea omului venită prin fiul lui Dumnezeu devine o gravă confuzie.
Şi în sistemele eretice gnostice ale lui Marcion şi Valentin, unii adepţi promovau egalitatea Principiului feminin cu Logosul.

Un nou tip de „ecleziologie”

Consideraţiile „teologice” feministe expuse până acum pun în discuţie dogmele Bisericii în ansamblul ei, plecându-se de la premisa că chipul masculin al lui Dumnezeu, manifestat prin autoritarism, sexism şi unilateralitate masculină în funcţia preoţească, a lăsat femeia la marginea preocupărilor Bisericii.

Biserica în sensul de instituţie sfântă, întemeiată de Hristos pentru mântuirea oamenilor, formează o unitate deplină, în ea fiind încorporaţi toţi credincioşii, indiferent că sunt bărbaţi sau femei. Plecând de la dogma despre biserică, drept mijloc de sfinţire şi de mântuire a credincioşilor, teologia feministă încearcă un alt tip de ecleziologie, dorind remodelarea Bisercii după propriile tipare, pentru a răspunde nevoilor spirituale ale oamenilor de astăzi. În marile religii, ca şi în creştinism, nu se poate vorbi despre o implicare a femeii în practicile religioase, dar nici nu se poate spune că ele au lipsit sau lipsesc din viaţa religioasă. De aceea, feministele cred că neglijarea femeii în viaţa Bisericii şi neangajarea ei în problemele teologice trebuie să ducă în timpurile de astăzi la formula „biserica femeilor” ce vrea să desemneze şi să constituie locul public în care ele se pot exprima, unde îşi pot revendica drepturile şi unde pot cere să fie subiect al vieţii religioase.

Femeia preot şi chiar episcop a devenit egală cu bărbatul în exercitarea misiunii preoţeşti, preoţie din care a dispărut aspectul sacramental, unde nu se mai vorbeşte de slujire, ci de coordonare a adunării „Biserica feministă” urmăreşte să modifice prerogativele Bisericii tradiţionale, doreşte înlăturarea teismului din teologia creştină (834) unde domină un Dumnezeu masculin şi unde sunt prezente practici religioase şi de cult masculine, care înseamnă subordonarea femeii după bunul-plac al bărbaţilor. Pericolele dogmatice rezulate în urma unor asemenea interpretări eronate, prin prezentarea deformată a chipului lui Dumnezeu, aduc tulburări atât pe plan trinitar, ecleziologic, cât şi soteriologic. Semnifică apariţia nui nou tip de ecleziologie, de natură sincretist-panteistă, în care Tatăl, fiul şi Sfântul Duh nu sunt ipostasuri dumnezeieşti, nu au aceeaşi natură divină, ci sunt nume de relaţie, în care dispare identitatea persoanelor Sfintei Treimi. Bazele de plecare ale acestei biserici nu mai pornesc de la persoana lui Hristos şi de la Pogorârea Duhului Sfânt în lume la Cincizecime, ci de la “femeia însăşi”, în general, dând astfel naştere unei biserici fără personalitate. O astfel de Biserică nu se mai identifică cu Hristos, Întemeietorul ei, ci îşi are originea în cultele păgâne ale zeiţelor Antichităţii, care se regăsesc în cultele eretice creştine ale primelor veacuri.

Recuperarea matriarhatului prin cultul zeiţelor păgâne

Una dintre reprezentantele teologiei feministe, Ursula King, în încercarea de a lămuri problema maternităţii divine şi a dihotomiei dintre personal şi impersonal, masculin şi feminin, vorbeşte mai mult despre divin decât despre Dumnezeu personal. Crede că prin eludarea afirmaţiei personale a Sfintei Treimi se poate depăşi asocierea divinităţii cu persoana lui Dumnezeu-Tatăl.

Pot reprezenta zeiţele Antichităţii păgâne un model pentru teologia feministă? Feministele susţin că patriarhatul şi masculinitatea carcateristice teologiei biblice sunt la originea subordonării femeilor. Aceste imagini parentale ale teologie creştine ce exprimă relaţiile divino-umane reprezintă o mare problemă actuală, fiindcă dau naştere la infantilismul uman. O parte dintre ele spun că pentru recâştigarea matriarhatului şi a drepturilor ce aparţin femeilor este nevoie de redimensionarea cultului zeiţei şi a religiei naturii care cred că este cultul original al societăţii matriahale înainte de apariţia patriarhatului (835). Care pot fi sursele de inspiraţiei şi posibilele repere pentru astfel de teze? Una dintre reprezentantele gândirii moderne propune teologilor creştini să reflecteze asupra bogăţiilor şi semnificaţiilor multiple ale maternităţii „mamei divine” din hinduism (836), folosind la fel de bine şi numele „Tatălui”.

Pentru a vedea în ce măsură această categorie feministă se poate prevala de cultul Marii Zeiţe Mame, o să luăm ca exemplu religia hinduistă, precum şi pe cea greacă. Religia hinduistă are i lungă tradiţie privind maternitatea divină, ce se exprimă în diferite moduri încă din cele mai vechi timpuri. Această temă se găseşte reprezentată în diverse figuri, precum: „Marea Mamă”, “Mama Pământului” şi „Mama Universului”.

Ceea ce ne interesează nu este multitudinea zeităţilor şi a sectelor desprinse din hinduism, ci zeiţele mame numite, Ambika, Annapurna, Sarasvati-zeiţa înţelepciunii, Devi, Kali sau (şhakti) sub forma zeiţei Durga (837), toate principii feminine, Mame divine. Toate zeiţele feminine susţin universul şi multiplele manifestări ale zeilor, precum şi toate fiinţele. În hinduism, aceste apelative sunt asociate în mod particular zeiţei Devi, Marea Zeiţă Indinană, de care este legată ideea universală a originii vieţii. Ea este Mama universală divinitatea fertilităţii a naştere şi a morţii inspiratoarea marilor mistici, patroana asceşilor, modelul filosofilor şi al poeţilor şi ajutorul în laborioasa cucerire a eliberării.

Marea Mamă, fie că se găseşte în religiile orientale, fie în cea greacă sau romană, este reprezentată ca Mama tuturor începuturilor, care are puteri maternale. În situaţia dată, Marea Zeiţă este imaginea predominantă a divinului, iar femeie devine astfel reprezentată deplin de Zeiţa Mamă, comunică cu ea, bărbatul priminad o poziţie subordonată analoagă celei care era tradiţional acordată femeilor în lumea patriahală.

Exaltarea subiectului Zeiţei Mame sub forma sa actuală a stârnit critici chiar din punctul de vedere al feministelor, dar şi al teologilor şi al scriitorilor laici. Urmând unui astfel de model antropologic, se crează o viziune dualistă despre lume, femininul şi masculinul situându-se la poli opuşi. Această încercare obsesivă de revanşă feminină, prin apelarea la vechile zeităţi păgâne ale cultelor politeiste, nu fac altceva decât să separe pe bărbat de femeie, fapt care nu era posibil în vechile culte, pentru că fiecare divinitate, fie ea masculină sau feminină, era reprezentată de o serie de atribute divine, specifice masculinităţii sau feminităţii.

Soluţia oferită de noile speculaţii teologice feminine pentru o imagine dincolo de patriarhat este modelul Zeu-Zeiţă (Dumenezeu Tatăl-Dumnezeu Mamă), ce împacă şi restaurează pe bărbat şi pe femeie înplenitudinea umanităţii şi poate pune bazele unui nou tip de antropologie şi ale unei noi societăţi. Deformarea persoanelor Sfintei Treimi printr-o astfel de „interpretare exegetică“, prin umanizarea şi androgenizarea dumnezeirii, constituie blasfemii la adresa divinităţii şi o mare erezie. Prezentarea aspectelor “teologice” specifice mişcării feministe este necesară pentru a putea înţelege că sexualizarea dumnezeirii, feminizarea Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt şi, implicit, imanentizarea Sfintei Treime nu sunt apariţii spontane ale acestei epoci istorice, ce au fost o caracteristică specifică mişcărilor gnostice din trecut, au marcat Evul Mediu prin deism şi se manifestă astăzi prin mişcarea feministă.