Drumul spre calugarie

[calinp]

pentru cei care se gandesc sa urmeze calea monahala, cred ca ar fi bine ca inainte de a face un pas sa isi puna in ordine urmatoarele aspecte:
- situatia pe care o lasa in urma e in regula? sau il poate trage inapoi cand se asteapta mai putin? rude pe care le lasa singure, neajutorate, diverse situatii in care plecarea creeaza sminteala. in general, daca mediul din care pleaca nu e unul duhovnicesc, e greu de crezut ca el are o chemare reala pentru acel tip de viata extrem duhovnicesc. Daca are o scoala inceputa, sa o termine, sa nu ramana cu gandul la ea.
- cunoaste realitatile monahale actuale, concrete? direct sau din carti (despre carti despre carti..... despre calugari in general)?
- are o idee despre felul in care se descurca economic-financiar manastirea respectiva? Are idee despre ce se lucreaza in manastirea respectiva?
- e pregatit ca la batranete, sa fie fara pensie si asigurare medicala? sau are vreun plan in privinta asta?
- familia il sustine daca esueaza (exista si destule cazuri cand calugarii ajung sa fie alungati, fara vreo vina, din manastire)? sau daca ramane acolo, dar are nevoie de ceva?
- are cel putin un model viu si de incredere in manastirea respectiva? un reper despre cum va fi si el la un moment dat? S-a folosit de el si cand era in lume?
- mai stie pe cineva din mediul lui care a reusit sa se adapteze acolo? Daca da, n-ar strica o discutie realista si amanuntita cu acea persoana
- il stie bine pe staret/stareta? Cea mai buna chemare este de fapt o invitatie din partea acestora. Cea mai proasta, o invitatie, oricat de insistenta, din partea unui novice.
- i se pare ca staretul e genul de om in fata caruia sa merite sa juri ascultare pana la moarte?

astea sunt cateva, spuse la repezeala. (e o mica dezvoltare si in cartea asta
http://www.scribd.com/doc/134218659/...ntru-ecumenism , pp. 50-60) daca cineva e intr-adevar in dubiu, cred ca pentru el orice idee in plus conteaza, sa se lamureasca singur.

Ioan Scararul zicea totusi ca e bine sa pleci si nepregatit. dar erau alte vremuri. si chiar daca acum poate fi la fel, sunt cazuri speciale cele in care simti o nevoie pur si simplu.
dar primul lucru, e sa nu se plece cumva din cauza versetului din matei 19,11, in care "horousin", adica "primesc", "lasa loc", "accepta", e tradus prin "pricep" - ca si cum cine nu se calugareste e un prost care n-a priceput scriptura, ceea ce creeaza o nevroza falsa. Apostolii nu s-au facut calugari. doar unul a avut ceva din aceasta stare - Ioan, despre care Petru era de altfel ingrijorat, precum stim.

În prealabil postat de calinp

pentru cei care se gandesc sa urmeze calea monahala, cred ca ar fi bine ca inainte de a face un pas sa isi puna in ordine urmatoarele aspecte:
- situatia pe care o lasa in urma e in regula? sau il poate trage inapoi cand se asteapta mai putin? rude pe care le lasa singure, neajutorate, diverse situatii in care plecarea creeaza sminteala. in general, daca mediul din care pleaca nu e unul duhovnicesc, e greu de crezut ca el are o chemare reala pentru acel tip de viata extrem duhovnicesc. Daca are o scoala inceputa, sa o termine, sa nu ramana cu gandul la ea.
- cunoaste realitatile monahale actuale, concrete? direct sau din carti (despre carti despre carti..... despre calugari in general)?
- are o idee despre felul in care se descurca economic-financiar manastirea respectiva? Are idee despre ce se lucreaza in manastirea respectiva?
- e pregatit ca la batranete, sa fie fara pensie si asigurare medicala? sau are vreun plan in privinta asta?
- familia il sustine daca esueaza (exista si destule cazuri cand calugarii ajung sa fie alungati, fara vreo vina, din manastire)? sau daca ramane acolo, dar are nevoie de ceva?
- are cel putin un model viu si de incredere in manastirea respectiva? un reper despre cum va fi si el la un moment dat? S-a folosit de el si cand era in lume?
- mai stie pe cineva din mediul lui care a reusit sa se adapteze acolo? Daca da, n-ar strica o discutie realista si amanuntita cu acea persoana
- il stie bine pe staret/stareta? Cea mai buna chemare este de fapt o invitatie din partea acestora. Cea mai proasta, o invitatie, oricat de insistenta, din partea unui novice.
- i se pare ca staretul e genul de om in fata caruia sa merite sa juri ascultare pana la moarte?

astea sunt cateva, spuse la repezeala. (e o mica dezvoltare si in cartea asta
http://www.scribd.com/doc/134218659/...ntru-ecumenism , pp. 50-60) daca cineva e intr-adevar in dubiu, cred ca pentru el orice idee in plus conteaza, sa se lamureasca singur.

Ioan Scararul zicea totusi ca e bine sa pleci si nepregatit. dar erau alte vremuri. si chiar daca acum poate fi la fel, sunt cazuri speciale cele in care simti o nevoie pur si simplu.
dar primul lucru, e sa nu se plece cumva din cauza versetului din matei 19,11, in care "horousin", adica "primesc", "lasa loc", "accepta", e tradus prin "pricep" - ca si cum cine nu se calugareste e un prost care n-a priceput scriptura, ceea ce creeaza o nevroza falsa. Apostolii nu s-au facut calugari. doar unul a avut ceva din aceasta stare - Ioan, despre care Petru era de altfel ingrijorat, precum stim.

,,Prin cuvântul: ,,Dacă voieşti să fii desăvârşit, vinde averea ta”, călugării înţelegeau: ,,vinde ceea ce eşti”. Aceasta este jertfirea totală a propriei fiinţe. După ce ai dat tot ce ai avut, dă tot ce eşti. În aceasta constă acel ,,unic necesar” al Evangheliei care face din călugări ,,silitorii care iau Împărăţia”, martorii lucrurilor de pe urmă care trăiesc deja ,,mica Înviere”. (…) Omul a căzut mai jos de sine însuşi; asceza monahală îl ridică mai presus de sine şi îi redă demnitatea umană, ameţitoare, aceea de făptură nouă în Hristos. Este minunea de la nunta din Cana, imagine clasică a transformării fiinţei umane. Este metanoia, cea de a doua naştere, moartea foarte reală şi învierea încă şi mai reală."
Sursa:

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duho...e-ceea-ce-esti

,,Dacă vrei să cauţi în lumea aceasta un om fericit, nu ai unde să-l cauţi mai bine şi mai sigur decât între călugări. Nu am apucat să vă spun că mănăstirea este tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi locul fericirii. Dacă vrei să cauţi în lumea aceasta un om fericit, nu ai unde să-l cauţi mai bine şi mai sigur decât între călugări, între călugări care trebuie să fie buni, şi dacă nu sunt buni, seamănă cu dracii şi nu seamănă cu Dumnezeu. Şi cine face rele, cine face păcate, cine are patimi în sufletul lui, acela se depărtează de Dumnezeu şi se depărtează de bucurie. Vrei să te apropii de Dumnezeu, Care este izvor de bucurie? Vrei să te apropii de Dumnezeu, Care te binecuvântează şi-ţi dă bucurie? Trebuie neapărat să fii bun, că unde nu-i bunătate, nu-i nici bucurie. Unde nu-i bunătate, nu-i nici fericire. Cineva care nu-i bun, chiar dacă este în cadrul mănăstirii, are domiciliul la mănăstire, călugăr nu este şi viitor călugăr nu este şi nu este călugăr nici dacă este făcut călugăr. Călugăria se legitimează, se arată, se manifestă în bunătate. Şi de câte ori nu eşti bun, să ştii că nu eşti ce trebuie să fii. Nu eşti nici candidat la călugărie, nu eşti nici călugăr, chiar dacă eşti călugărit, deoarece călugăria este cu bunătate. „Bun să şi fie, şi dacă nu-i bun, nu are treabă să stea acolo!"
(Arhimandritul Teofil Pârâian, Bucuriile credinţei, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2004)
Sursa: http://www.doxologia.ro/cuvinte-duho...-tinda-raiului

[calinp]

Adevarate si intaritoare citatele. Dar ce frumoasa e o discutie in citate, pe o tema ca asta... Despre silitorii care iau imparatia, asa e, dar mai cred ca un calugar adevarat n-ar vrea nicio imparatie, daca ar sti ca necalugarii nu se mantuiesc. Metanoia mi se pare ca nu e efectul calugaririi, ci cauza. Monahismul de azi poate fi la fel ca acela de pe vremuri numai in profunzime. Daca incearca o imitatie in aparente, e un teatru. In aparente trebuie sa cam fie praf, mut si fara glorie, daca e autentic, pentru ca vremurile sunt rele, secularizate. Din pacate, nu cunosc nici un calugar in viata, sau care sa fi trait in ultimii 15 ani, sa zicem, care sa fie un real reper duhovnicesc. Stiu doar cativa calugari buni, in sensul folosit de Pr Teofil, de cumsecade, dar atat.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de calinp

Din pacate, nu cunosc nici un calugar in viata, sau care sa fi trait in ultimii 15 ani, sa zicem, care sa fie un real reper duhovnicesc. Stiu doar cativa calugari buni, in sensul folosit de Pr Teofil, de cumsecade, dar atat.

E mare lucru sa-ti oranduiasca Dumnezeu pasii catre locuri si oameni a caror sfintenie nu poate fi pusa la indoiala, si de unde pleci complet descatusat de absolut orice povara si, pe de o parte constient de cat de mic poti sa fii, iar pe de alta, aproape inconstient, adica fara ganduri, teleghidat, abandonat pe moment de toti vrajmasii care te copleseau cu multe viclenii. Nu te mai gandesti la nimic fiindca nimic nu mai conteaza in afara lui Dumnezeu. Daca vine cineva sa-ti infinga un pumnal in inima, nu-ti pasa; nu te sperie si nu te aperi, fiindca tu nu-ti mai apartii tie, ci celui care te-a creat si care decide in ce directie se indreapta destinul tau. Nu numai ca in sufletul tau nu mai incape nici cea mai mica umbra de ura, ironie, rautate, ci ai o mila coplesitoare fata de orice fiinta lasata de Dumnezeu pe pamant. Am avut bucuria sa cunosc astfel de oameni, de o simplitate si un firesc dumnezeiesc. Nimic nu tradeaza in gesturile lor constientizarea unei vieti in sfintenie, ci dimpotriva, ei chiar se cred mari pacatosi. Si totusi, daca n-am fi opriti de ratiune si decenta, uneori am fi tentati sa ne intindem la acele picioare si sa le cuprindem cu toata dragostea lumii, cu toata smerenia si vinovatia nedisimulata, pentru a pastra in amintire un gest spontan fata de cel care va mosteni negresit Imparartia lui Dumnezeu. Dar acest gest nu doar ca n-ar fi ingaduit, dar risca sa-l sminteasca pe cel care a luptat din greu sa ajunga acolo!... Pana acum cativa ani, nu aveam nici cel mai mic habar ca acesti oameni exista si in zilele noastre, dar acum am certitudinea ca sunt cu mult mai multi decat credem noi ca ar fi. Si, in mod ciudat, unii dintre ei nu sunt doar acolo in adancul codrilor sau in manastiri, (desi in principiu, acolo ii aflam mai des), ci printre noi, asa cum i s-a aratat Sf. Antonie cel Mare, in Alexandria, in mijlocul multimii, un biet pantofar, cu mult mai sfant si mai smerit decat era el la acea vreme.
Cu adecvarat, e mare pacat sa nu avem bucuria aceasta pe tot parcursul intregii vieti, de a fi cunoscut macar un sfant, care sa ne fi dat o mica povata si care sa se fi rugat pentru sufletele noastre!...