Istorii cu talc

[cristiboss56]

Dumnezeu veghează mereu asupra noastră. S-ar putea să credem că nu este prezent. Nu avem cum să-I vedem faţa. Însă, cu toate acestea, El nu lipseşte de lângă noi, El este aici.
O femeie tânără şi frumoasă, cu un baston alb în mână urca cu grijă treptele autobuzului. A plătit şoferului şi pipăind numerele scaunelor de-a lungul intervalului, a găsit locul indicat de acesta. Susan, în vârstă de 34 de ani, orbise cu puţin timp în urmă. O greşeală medicală o azvârlise brusc, pe neaşteptate, în lumea întunericului, a nemulţumirii, a frustrării şi a autocompătimirii. Cândva independentă, Susan se simţea acum condamnată, devenind o povară, o fiinţă neputincioasă şi neajutorată pentru toţi cei din jur. „Cum de mi s-a putut întâmpla aşa ceva?“, se întreba ea mereu cu inima plină de amărăciune şi supărare. Peste optimismul ei de odinioară atârnau norii grei ai depresiei. Simpla parcurgere a fiecărei zile era un exerciţiu frustrant şi istovitor. Nu avea pe nimeni altcineva pe care să se poată sprijini decât pe Mark, soţul ei.
Mark era ofiţer de aviaţie. Inima lui bătea pentru Susan, pe care o iubea din tot sufletul. Îşi văzuse soţia prăbuşindu-se în disperare când şi-a pierdut vederea şi era hotărât să o ajute să dobândească puterea şi încrederea ce-i puteau reda independenţa. Deşi pregătirea militară îl formase pe Mark să facă faţă chiar şi situaţiilor imposibile, el ştia că aceasta era cea mai dificilă bătălie cu care trebuia să se confrunte şi pe care trebuia să o câştige.
Susan era terorizată la gândul de a ieşi singură în oraş, dar Mark s-a oferit să o ducă în fiecare dimineaţă cu maşina, deşi lucrau în părţile diametral opuse ale oraşului. Dar aşa ceva nu putea continua la infinit. Era prea obositor şi prea costisitor. I-a comunicat că trebuia să meargă din nou singură cu autobuzul.
„Sunt oarbă, Mark!“, a exclamat ea cu durere în glas. De unde ştiu eu unde trebuie să cobor? Mă simt de parcă m-ai abandona.“
I se frângea inima ofiţerului să audă aşa ceva, dar ştia ce trebuie să facă. I-a promis soţiei sale că în fiecare zi, atât la plecare, cât şi la înapoiere, o va însoţi pe autobuz. Mai multe săptămâni Mark, în uniformă militară, a însoţit-o pe Susan la serviciu şi înapoi. A învăţat-o să se bazeze pe celelalte simţuri. Dar a venit şi ziua când Susan a considerat că este pregătită să meargă singură cu autobuzul. Înainte de a porni la drum, Susan i-a mulţumit lui Mark pentru dragostea şi răbdarea lui, şi-au luat rămas-bun şi pentru prima dată fiecare şi-a văzut de drumul lui. Fiecare zi a decurs perfect şi Susan nu se simţise niciodată mai bine. Era din nou pe picioarele ei! Mergea singură la lucru! Dar într-o vineri, înainte de a coborî din autobuz, şoferul a murmurat către ea: „Vă invidiez!“ Susan nu era sigură că şoferul i se adresase ei. La urma urmei, de ce să invidiezi o femeie oarbă care se lupta cu îndârjire pentru a trăi mai departe? Curioasă, l-a întrebat pe şofer de ce i-a spus aşa. Acesta i-a răspuns: „Trebuie să fie un sentiment tare plăcut să vă ştiţi aşa de ocrotită“. „Cum adică?“, a mai întrebat oarba.
„Păi, e simplu. De multe zile văd un domn bine, în uniformă militară, care vă urmăreşte de peste drum cum coborâţi din autobuz. De fiecare dată se asigură că treceţi strada în siguranţă şi vă conduce cu privirea până ce intraţi în clădire. Apoi vă face cu mâna şi pleacă cu taxiul! Sunteţi o persoană foarte iubită, stimată doamnă!“
Lacrimi de fericire se rostogoleau acum pe obrajii îmbujoraţi ai tinerei cu bastonul alb. Susan era acum fericită fiindcă Mark îi făcuse un dar mai grozav decât vederea, un dar pe care nu trebuia să-l vadă ca să creadă, darul dragostei care aduce lumină acolo unde era întuneric. La fel veghează Dumnezeu asupra noastră. S-ar putea să credem că nu este prezent. Nu avem cum să-I vedem faţa. Însă, cu toate acestea, El nu lipseşte de lângă noi, El este aici! Fie ca acest gând să ne însenineze zilele, ştiind că Dumnezeu ne iubeşte chiar şi atunci când nu-L găsim cu privirea!

[cristiboss56]

Nimeni nu e indiferent la cuvintele sau gesturile care-i vizează propria persoană. Când te cerţi cu cineva şi îi spui lucruri pentru care după aceea trebuie să-ţi ceri iertare îi provoci o rană. Iar atunci când persoana este foarte sensibilă, s-ar putea ca relaţia să fie compromisă iremediabil. Sfântul Apostol Iacov ne avertizează în epistola sa: „Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată, puţin foc, şi cât codru aprinde!“ (Iacov, 2, 5).
Mesajul pildei de astăzi este acesta: nu daţi prilejuri de ceartă, ca să nu regretaţi mai apoi!
A fost odată un băiat cu un caracter dificil. Mai mereu făcea ceva ca părinţii lui să fie supăraţi. Comportamentul lui nu se îndrepta şi copilul mergea din rău în mai rău, iar părinţii erau deznădăjduiţi şi obosiţi de atâtea observaţii făcute odraslei lor. Într-o zi, aceştia i-au adus un săculeţ plin de cuie şi i-au spus ca pentru fiecare nemulţumire adusă lor, băiatul să bată câte un cui în uşa de la intrarea în casă. Fiul a promis să facă întocmai. Nu se sinchisea el de cuiele bătute în uşă. Săptămânile treceau, cuiele se înmulţeau. Privind totuşi într-o zi uşa, băiatul a tresărit. Atât de mult să îşi supere părinţii? Trebuia făcută o schimbare. Cu timpul a descoperit că mult mai bine este să te controlezi decât să-ţi răneşti părinţii. Şi a venit ziua când băiatul nu a mai bătut nici un cui în uşă. S-a dus prin urmare la mama sa ca să-i spună isprava lui şi să-i făgăduiască îndreptarea. „E minunat ce faci, pentru fiecare faptă bună poţi scoate câte un cui din uşă.“ În scurtă vreme nu mai era nici un cui înfipt în lemnul uşii. Atunci, fericit, copilul s-a întors bucuros la mama sa pentru a-i da vestea cea mare.
Ea a zâmbit, după care i-a spus: „Da, e adevărat, cuiele au dispărut, însă urmele lăsate în uşă au rămas. Fii deci atent la oamenii din jurul tău. Sileşte-te pe cât poţi să nu-i mâhneşti fiindcă un cuvânt sau un gest nelalocul lor pot conta foarte mult. Şi după aceea nimic nu va mai fi ca la început“.

[cristiboss56]

Există un proverb care spune: „Pe marea liniştită oricine poate fi cârmaci“. Când vântul este prielnic, corabia puternică şi marea nu este agitată, nu e nevoie de prea mare înţelepciune să duci corabia în port. Altceva este când furtuna se dezlănţuie pe mare, vasul este avariat, valurile se revarsă zgomotoase pe punte şi pătrund înăuntrul navei, când noaptea este întunecoasă şi nu se vede nimic. Cu toate acestea, căpitanul corabiei orânduieşte totul atât de iscusit încât scapă de primejdie. Pilda de azi ne vorbeşte despre mândrie, despre răbdare în ispite şi iubire părintească.
Era odată în pustiul Egiptului un frate foarte osârduitor. Acesta, fiind tare supărat de demonul curviei, a mers la un bătrân şi i-a mărturisit gândurile sale. Iar acela nefiind iscusit, după ce l-a ascultat, s-a mâniat şi i-a zis că este ticălos şi nevrednic de cinul călugăresc, căci a primit astfel de gânduri. Auzind acestea, fratele a căzut în deznădejde şi, părăsindu-şi locul său, se întorcea în lume. Pe cale, din orânduire dumnezeiască s-a întâlnit cu avva Apollo, cel mai încercat dintre bătrâni, care, văzându-l abătut şi foarte posomorât, l-a întrebat, zicând: „Fiule, din ce pricină eşti aşa de mâhnit?“ Acesta la început, pentru multă mâhnire, nu i-a răspuns bătrânului nimic; mai pe urmă, mult rugându-l bătrânul, a spus ale sale zicând: „Fiindcă adesea mă supără gândurile, m-am dus şi m-am mărturisit la bătrânul cutare, iar după cuvântul lui nu mai am nădejde de mântuire şi, fiind deznădăjduit, mă duc în lume“. Auzind acestea, avva Apollo îl mângâie pe fratele şi-l sfătui mult, zicând: „Nu te mira, fiule, şi nu deznădăjdui de tine, că eu mă aflu la vârsta cărunteţelor şi cu toate acestea foarte mult sunt supărat de asemenea gânduri. Deci nu te descuraja pentru această ispită, care nu se tămăduieşte atât prin silinţă omenească, cât prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dăruieşte-mi numai ziua ta de astăzi şi întoarce-te la chilia ta“. Şi a făcut fratele aşa. Iar avva Apollo, după ce s-a despărţit de el, a mers la chilia bătrânului care deznădăjduise pe fratele. Şi stând afară, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: „Doamne, Cela ce laşi să vie ispite pentru folos, întoarce războiul fratelui asupra bătrânului acestuia, ca prin cercare să înveţe la bătrâneţile sale ceea în lungă vreme n-a învăţat, anume să pătimească împreună cu cei ispitiţi“. Iar după ce a sfârşit rugăciunea, a văzut îndată un arap stând aproape de chilie şi repezind săgeţi asupra bătrânului care, rănit fiind de acestea, începu să se învârtă încoace şi încolo, ca într-o beţie, până ce nemaiputând suferi, a ieşit din chilie şi pe aceeaşi cale ca şi tânărul se întorcea în lume. Avva Apollo, înţelegând ceea ce s-a întâmplat, l-a întâmpinat zicând: "Unde te duci şi ce pricină te-a tulburat aşa de tare?" Iar bătrânul, simţind că sfântul cunoaşte ale sale, n-a zis nimic de ruşine. A zis însă avva Apollo: "Întoarce-te la chilia ta şi de aici înainte cunoaşte slăbiciunea ta şi să te socoteşti pe tine sau neştiut de diavolul sau nebăgat în seamă de el, pentru că nu te-ai învrednicit de lupta cu el. Dar ce zic lupta, când nici atacul lui de o zi n-ai fost în stare să-l suporţi. Iar aceasta ţi s-a întâmplat din pricină că primind tu pe un tânăr luptat de vrăjmaşul, în loc să-l îmbărbătezi la luptă, l-ai adus la deznădejde, nebăgând în seamă porunca aceea înţeleaptă care zice: "Scapă pe cei târâţi la moarte şi nu înceta să răscumperi pe cei duşi la junghiere", dar nici pilda Mântuitorului nostru care zice: "Trestia zdrobită n-o frânge şi inul ce fumegă nu-l stinge". Căci nimeni n-ar putea răbda uneltirile vrăjmaşului, nici stinge înfierbântarea cea înfocată a firii, de n-ar întări darul lui Dumnezeu slăbiciunea omenească".

[cristiboss56]

Trei tineri, scăpaţi dintr-un naufragiu, au reuşit să se salveze pe o insulă pustie. Vasul pe care se îmbarcaseră s-a scufundat, iar ei şi-au organizat viaţa aşa cum au putut în locul devenit acum casa lor. Înainte de a ajunge pe insulă nu prea dădeau pe la biserică. De aceea acum şi-au dat seama că nu cunoşteau nici o rugăciune. Nici măcar Tatăl nostru. Era umilitor. Dar nu au deznădăjduit. Ştiau că Dumnezeu este Treime, aşa că au încropit o rugăciune simplă: „Trei Voi, trei noi, miluiţi-ne pe noi“. Aceasta le era pravila zilnică, rostirea cât mai des a cuvintelor amintite. Anii au trecut. Deja în vârstă, acum naufragiaţii de odinioară au văzut că într-o bună zi un vapor acostează la ţărm. Calea era greu navigabilă, iar corabia sosise din întâmplare în zonă. Văzând semne că insula ar fi locuită, în ciuda indicaţiilor hărţilor unde apărea ca fiind pustie, membrii echipajului şi pasagerii au coborât de pe vapor şi s-au întâlnit cu cei trei locuitori ninşi de ani şi de aşteptare. Între cei sosiţi cu vasul se afla şi un episcop care a vorbit cu de acum băştinaşii insulei, întrebându-i ce rugăciuni ştiu. Ei i-au răspuns: „Ştim doar o rugăciune compusă de noi, fiindcă, atunci când vaporul nostru a naufragiat, nu prea eram din cei foarte duşi la biserică. Şi i-au descoperit textul rugăciunii lor. Atunci episcopul le-a spus că nu e de ajuns şi că sunt în primejdie să-şi piardă mântuirea. Aşa că i-a povăţuit să înveţe măcar Rugăciunea Domnească. Aşadar, i-a învăţat Tatăl nostru. Conducătorul vasului le-a propus chiar să se întoarcă înapoi în lume, la familiile lor, dar aceştia au refuzat. Puteau deranja mult cu apariţia lor. Gândiţi-vă că toată lumea îi socotea morţi de multă vreme. Nici nu ştiau cine mai trăia din neamul lor. Aşa că au rămas pe insulă, iar nava a plecat. Dar n-a apucat să se îndepărteze foarte mult de insulă, că, la un moment dat, cei de pe vapor i-au văzut cu stupefacţie pe cei trei venind către vas, umblând pe apă ca pe uscat. Comandantul le-a permis urcarea la bord şi i-a întrebat: „Ce-i cu voi? V-aţi răzgândit? Vreţi să vă întoarceţi înapoi în ţările voastre?“ „Nu, a răspuns unul dintre ei. Vrem să vorbim cu episcopul.“ Aduşi în faţa ierarhului, aceştia s-au plâns: „Părinte episcop, am uitat jumătate din rugăciunea ce ne-ai învăţat şi ne temem să nu ne pierdem mântuirea, aşa cum ai spus Preasfinţia Ta. Până la jumătate merge, dar mai încolo nu mai merge. Învaţă-ne din nou Tatăl nostru.“ Ierarhul îşi dădu seama atunci că oamenii aceia nu mai aveau de fapt nevoie de nici o altă rugăciune, în afară de aceea pe care o ştiau deja. Pentru că acele puţine cuvinte: „Trei Voi, trei noi miluiţi-ne pe noi“, rostite din suflete curate, cu toată credinţa şi forţa inimilor lor, covârşeau orice altă rugăciune. Numai aşa se putea explica darul pe care-l primiseră, acela de a merge pe apă ca pe uscat. Atunci episcopul le-a zis: „Duceţi-vă înapoi şi rostiţi-vă mai departe rugăciunea voastră de la început şi mântuiţi-vă în Domnul şi vă rugaţi şi pentru noi!“

[cristiboss56]

Cum îţi vei pregăti aripile aici, aşa vei zbura dincolo, spunea nu cu mult înainte să intre în veşnicie părintele Petroniu de la Schitul Prodromu din Muntele Athos. Şi aripi puternice îţi vor da numai circumstanţele dificile ale vieţii. Prosperitatea materială atrage invariabil pe toţi către acel dolce farniente atât de primejdios pentru o viaţă autentică în Hristos. Comoditatea face rău tuturor şi împiedică urcuşul spre noi cuceriri în devenirea fiinţei noastre.


Pilda de astăzi ne va dovedi că lucrurile stau astfel nu doar pentru oameni, ci şi în cazul tuturor vieţuitoarelor pământului.
Odată, o mamă vultur zbură până în vârful unui munte înalt. Acolo, în mijlocul stâncilor, hotărî să-şi construiască cuibul. Coborî în vale şi culese crengi pline de spini din copacii care creşteau acolo în număr mare. Făcu drumuri multe până ce, în sfârşit, încheie de lucrat cuibul din ramuri. Apoi merse din nou în vale, ca să găsească muşchi moale cu care să căptuşească pereţii cuibului.
După această operaţie, vulturica rămase în cuib până când singurul său ou se sparse şi puiul ieşi la lumină. Era aşezat la adăpost şi căldură în cuibul plin de muşchi. Zi de zi, mama sa făcea drum după drum ca să-i aducă mâncare din vale.
Puiul de vultur crescu repede. În curând îşi pierdu puful şi pene strălucitoare, albe şi negre, îi acopereau acum trupul puternic. Ajunsese aproape adult. Tânărul vultur era acum pe deplin fericit. Stătea la căldură, în siguranţă, iar mâncare primea din belşug. Îi plăcea să privească peste marginea cuibului, la încântătoarea privelişte de sub el.
Într-o bună zi însă, mama sa făcu un lucru ciudat. Începu să smulgă, bucată cu bucată, muşchiul din cuib, iar spinii ieşiră la iveală şi începură să-l înţepe pe vulturul cel tânăr. Acesta începu să se agite. Parcă voia să spună: „De ce faci asta? Dacă m-ai iubi nu ai face aşa ceva!“
Dar vulturica nu răspundea deloc la neliniştile fiului ei. Continuă însă să smulgă muşchiul. În cele din urmă, durerea provocată de spini deveni atât de puternică, încât tânărul vultur se aruncă din cuib. Prinse sub aripi curentul de aer şi se avântă fără teamă în înaltul cerului.
Numai datorită durerii reuşise vulturul să devină o fiinţă a înălţimilor, pentru care îl crease Dumnezeu. Să vă amintiţi de această poveste ori de câte ori viaţa vă va smulge muşchiul din cuib!

[I.Calin]

Suberb, dar ce ne facem cu corvoada perpetuă a extincției „mușchiului din cuib”? Adică, nu durerea provocată de părăsirea mușchiului din cuib, ci urmele de mușchi de pe mâini și de pe picioare, care îngreunează zborul, tendința de a fi spre casă și acasă, aproape de cei dragi care nu au început zborul? E crucea ce trebuie să o porți? E da, OK, crucea celor mai mici / mari și încă, în plus=+-minus, crucea ta? Ferice de cine o poartă! De aceea, e frumoasă ortodoxia: rolul tău se desăvârșește prin ceilalți!

[cristiboss56]

Frumoase şi adevrăte cuvinte ai scris , dragă Călin , la care adaug insăşi rugaciunea din semntăura ta :

"Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, pentru toate, pentru fiecare zi și pentru moartea ce va veni, Te ascult, Doamne și nici măcar după ascultare, nu-mi da mie, ci numai după voia Ta, ajută-mi părtaș să fiu binecuvântărilor Tale, acum și întru împărăția Ta. Amin. "