Istorii cu talc

[cristiboss56]

Un sihastru oarecare trăia în pustie şi avea un frate mirean la ţară, într-un sat. După un timp, a murit fratele lui şi rămânându-i un copilaş de trei ani, eremitul l-a luat cu sine în pustie, la chilia lui. Şi n-a văzut copilul nici un om decât pe bătrânul sihastru care îl hrănea, nici femeie, nici sat. Nici măcar pâine n-a mâncat, nici n-a ştiut ce şi cum este viaţa lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu unchiul său postind, rugându-se şi lăudând pe Dumnezeu. Iar după îngroparea lui, sihastrul s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i descopere despre acest copil, în care ceată de sfinţi este pus.
Dar în visul avut în noaptea următoare, bătrânul a văzut un loc întunecat şi plin de miros greu, iar în mijlocul acelui loc era copilul, zăcând de supărare nespusă.
Sihastrul s-a mirat şi a grăit către Dumnezeu: „Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Au doară nu era curat acest copil pe care l-am ferit de orice păcat? Ce nădejde de mântuire mai avem noi, cei crescuţi în patimi şi ispite de tot felul?“
Atunci îngerul Domnului i-a zis: „De ce plângi aşa, bătrâne, şi te tânguieşti? Copilul într-adevăr era neatins de păcatele trupeşti ale lumii acesteia. L-ai învăţat multe, cum să postească, cum să privegheze. Însă pentru ce nu l-ai învăţat şi smerenia? Că avea mândrie mare şi înălţare în inima sa, socotindu-se pe sine pentru curăţia lui om mare şi sfânt. Cu acest gând trufaş a murit. Deci să cunoşti că nu este nedreptate la Dumnezeu, fiindcă tot cel ce se înalţă pe sine în gândul său necurat este înaintea Domnului“. După care îngerul s-a făcut nevăzut, iar bătrânul a plâns până la sfârşitul zilelor pieirea copilului.