Innoirea gandirii sau sensul pocaintei in cuvintele Parintelui Galeriu

[CristianR]

Tema aceasta, a duminicii de azi, este deosebit de actuală, problema grijilor sufocante pentru duh fiind una la care fiecare dintre noi căutăm soluție.
Cum să le împaci? Cum să trăiești în lume, cu toate îndatoririle pe care le ai, fără, însă, a stinge duhul, fără a pune preocuparea pentru Împărăția Cerurilor în plan secund, dar și fără a renunța total la lume, socotind-o rea, opusă viețuirii în duh.
Soluția vine din înțelegerea adecvată a grijii, nu din respingerea ei. Părintele spune: „Să te îngrijești, dar să nu te îngrijorezi!”

Însă la începutul frumoasei pericope a duminicii de astăzi este vorba despre ochi, despre lumină, despre buna vedere:

Iconomia luminii ne-o încredinţează Mântuitorul pornind, pentru înţelesul nostru, de la ochiul nostru: “Luminătorul trupului este ochiul” – deci ştim că lumina e de la el. Fără lumină nu vezi nimic şi nu înţelegi. Întâi este lumina, şi apoi organul luminii – ochiul.

O temă reluată adesea de Părinte este cea a celor trei lumini:

Fiecare în clipa aceasta înfiorat să simtă cele trei trepte, cu cele trei vederi ale ochilor noştri: sensibilă, a minţii şi cea duhovnicească, a credinţei. Pentru care a zis Mântuitorul, atât de adânc şi grav: “Dacă lumina care e întru tine (deci credinţa, ochiul luminii eterne) e întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!”. Deci sărmanul necredincios ce vede? Cum trăieşte el? În ce crede el? În acest întuneric al lui? Să nu mai fie! Ci lumina pe care Mântuitorul o trezeşte în noi, aşa cum ne rugăm: “să ne împărtăşim dintru Tine, din lumina cea neînserată”. Neînserată să fie lumina credinţei.

Apoi, despre libertatea slujirii lui Dumnezeu și robia, aparent liberă, a slujirii lui mamona - lumii acesteia:

Şi, este limpede pentru orice suflet şi conştiinţă care judecă în adânc: slujirea lui Dumnezeu e libertate, iar slujirea demonului, slujirea lumii acesteia, este robie. Cugetaţi în adâncul adâncurilor! Ne rugăm pentru sărmanii nefericiţi care defineau libertatea – în necredinţa lor, în nevederea lor cu ochiul duhovnicesc – drept “necesitate înţeleasă”. Aceasta e libertate? Ce spun Părinţii: “Dacă i-ai luat virtuţii libertatea, i-ai luat esenţa”. În necesitate nu e libertate. Nu poate fi libertate în limitarea la lumea aceasta, văzând numai în cele două lumini, care vin de la lumea aceasta. Sub stăpânirea lumii acesteia spiritul nu e liber, în vrednicia lui. Căci vrednicia sufletului e de a se înălţa, de a-şi întinde aripile dincolo de lumea aceasta. E la mintea oricui gândeşte. Sufletul, gândirea ta, mintea ta îţi spune, când se înalţă peste această lume, că vrednicia ei este dincolo de această lume, mai presus de ea, în Cel care este Ziditorul acestei lumi şi peste ea; Cel nezidit Ziditor. Şi, în lumina Lui nezidită, cum o numim noi – necreată, cu ochiul inimii contemplând, ne înălţăm în libertatea fiilor lui Dumnezeu.

Ajungând la grijile vieții, aflăm un tâlc, pornind de la etimologia cuvântului grijă și bazându-ne pe Sfinții Părinți, că:

“nu vă îngrijoraţi” înseamnă: Nu vă mai amintiţi de sfâşierea cea dintru început. Scoateţi acea ruptură care v-a sfâşiat şi, cumva, a semănat în voi neghina, ca să slujiţi şi lui Dumnezeu şi lui mamona.

Ceea ce este o trimitere la însăși căderea din Rai și la înțelegerea grijii ca urmare a păcatului primordial, ce continuă să ne sfâșie până acum.

De la grija care sfâșie sufletul, mintea, inima, însoțită de teamă, până la gândurile negre nu mai este decât un pas, numite de Grigorie Sinaitul „rațiuni ale dracilor”. Medicamentul îl aflăm, bineînțeles, la Hristos:

Nu rămâneţi în ele! Nu le lăsaţi, iertaţi-mi cuvântul, să clocească, să scoată pui, să vă facă gânduri care vă tulbură. Să nu se instituie în voi ca o obsesie, ca o posesie. Nu ştii cum te stăpâneşte acel gând. Leapădă-l! Îl lepezi cu numele lui Iisus. Cum zicea Psalmistul: “În dimineţi am lovit de piatră pruncii tăi”. Pruncii – adică gândurile, aceşti “puişori”, raţiuni ale dracilor – i-am lovit de piatră – Piatra Hristos, numele lui Iisus. Imediat ce vă vine un gând trist, un gând sfâşietor, un gând negru care vrea să vă stăpânească (şi nu ştiţi unde vă poate duce) loviţi-l de piatră, loviţi-l cu numele lui Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Lumina din făpturi și din scripturi:

Şi în fiecare făptură vezi licărind, strălucind, din slava puterii dumnezeieşti, aşa cum în fiecare cuvânt al Scripturii vezi răsărind lumină, înţelegere care te îmbogăţeşte, te luminează, străluceşte în tine. Şi aşa, strălucind, Îl vezi pe Dumnezeu-Cuvântul luminându-te.

Fișierul audio pentru predica din 2001 nu-l am, însă cine dorește poate s-o asculte pe cea din 1999, aici.

[CristianR]

Atașez predica duminicii de astăzi.
Pornind de la smerenia sutașului, care este, după Sfântul Isaac Sirul, însuși Raiul („adâncul smereniei”), ajunge părintele la iubirea pe care o constată cel aflat în boală, în suferință, atunci când este ajutat de ceilalți:

Deci iubirea nu caută calităţi. Nici nu trebuie. Când iubesc pe cineva nu la asta trebuie să mă uit, ci la taina iubirii. Şi atunci deodată se descoperă că iubirea este şi din lumea aceasta, dar mai presus de lume, căci, mai adânc, e de dincolo; iubirea, ea însăşi, e dumnezeiască. Omul cu putere de pătrundere înţelege această dublă taină a iubirii: dumnezeirea iubirii, care e de dincolo de această lume, dar care pătrunde în această lume. Şi numai această iubire dumnezeiască e în stare să salveze lumea, să o mântuiască; ea însăşi, iubirea care transpare diafan din Evanghelie.

[va urma]

[CristianR]

Oriunde ne-am afla, aşa cum sutaşul a crezut, şi eu trebuie să cred că privirea Mântuitorului, cuvântul Lui, mă găseşte şi îmi răspunde. El este mai adânc decât eul meu cel mai adânc; cum va spune un Părinte al Bisericii, Augustin – “mai interior decât intimitatea mea ultimă”.

Credința, ca început al virtuților:

Aşa cum zice Mântuitorul: “Oile Mele ascultă glasul Meu” şi Eu le aud, şi Eu le văd, Eu le privesc şi le răspund. Este de ajuns să mă rog şi, ca sutaşul, să cred. Credinţa e începutul virtuţilor, ea este începutul vederii duhovniceşti. Omul e chemat să vadă nu numai cu simţurile cele trupeşti, ci şi cu cele duhovniceşti. Credinţa este începutul, ca să pot vedea dincolo de trup, dincolo de orice obstacol al acestei lumi. Ea pătrunde şi zidurile sărmanei noastre căderi. Să nu uităm: Dumnezeu nu ne sileşte să-L iubim; dacă ne închidem, El nu ne forţează, nu ne violentează libertatea şi voinţa.

[CristianR]

În predica la duminica de azi, a vindecării celor doi demonizați din Gadara, este abordată problema răului. Cum și de ce este posibil răul în creația lui Dumnezeu, dacă El este doar afirmație, fără negație (căci nu are contrariu, cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul?)?

“Întrucât Dumnezeu nu are contrariu, El e numai Da. Făptura are şi un contrariu al ei – neexistenţa. Căci a fost adusă de la nu la da”. Eu nu exist decât prin Da al lui Dumnezeu. Dar de la nefiinţă am fost adus la fiinţă; din contrariul existenţei. Şi neîncetat să cugetăm la adevărul existenţei noastre: existăm prin Dumnezeu şi prin Da al lui Dumnezeu. Dumnezeiescul Părinte Atanasie cel Mare spune, plecând tot de la ideea de necreat, care e Dumnezeu, şi creatura, care suntem noi, că în aceasta a constat ispita demonului, întâi: ca prin păcat să ne întoarcă la nefiinţă.

Omul, fiind adus de la neființă la ființă, poartă în sine și negația, posibilitatea de a spune nu:

Şi atunci reţinem, iarăşi: răul nu e în fiinţă, nu fiinţa devine rea, nu firea, ci viaţa, gândirea. Răul e numai în mintea noastră, numai în voinţa noastră. Aşa de adânc spune Sfântul Grigorie: Dumnezeu e bunătatea vie şi de viaţă făcătoare a celor vii. Pe câtă vreme atunci când ispita pătrunde în mintea omului, în voinţa omului, atunci duhul omului se uneşte cu răul; tentaţia lui, ispita către nu, către nefiinţă, către moarte.

Cei doi demonizați trăiau în morminte - loc al morții - și izolați, singuri, despărțiți de oameni (ce poartă pecetea chipului lui Dumnezeu):

aceasta era starea celor doi demonizaţi: mormântul şi despărţirea de oameni, de creaţie, într-o negare; o negare nu absolută, căci nu e cu putinţă. Absolut e numai Dumnezeu. O negare a totul. E un fel de duh al morţii. Răul nu are fiinţă; el e o negare, o lepădare, o îmbolnăvire, o tăgăduire, o despărţire de Dumnezeu, o paralizie.

Răul nu are existență în sine, moartea nu are ființă:

Şi înţelegem, atunci: răul e tocmai nefiinţa. E nefiinţă pentru că nu are fiinţă. Cum spune Sfântul Grigorie Palama: Ajungi duh mort nu prin fiinţă, căci nu e o fiinţă a morţii, ci prin lepădarea vieţii adevărate.

[CristianR]

În orice stare de păcat, chiar și în cea mai profundă cădere, când omul este stăpânit de diavol, adâncul său, pecetea pusă de Dumnezeu pentru totdeauna în sufletul omului, nu se distruge:

cei doi demonizaţi în faţa lui Hristos L-au mărturisit drept Fiu al lui Dumnezeu – adâncul din ei nu era distrus. Deodată au cunoscut în Hristos Originea, Adevărul ultim.

Omul (noi toți) alienat se înstrăinează de acest adânc al său, nu mai este conștient de el, nu mai păstrează legătura. Dar când este de față Hristos, se petrece o recunoaștere: a Sa și a ta. Căci nu te poți cunoaște cu adevărat pe tine însuți, dacă nu-L cunoști pe El, care te-a făcut și care este Prototipul fiecăruia dintre noi.

„Ai venit înainte de vreme, să ne chinuiești?” - spun demonizații. Înainte de Judecată, adică:

Judecata va însemna sentinţa asupra a ceea ce este bine şi ce este rău, încât va fi sfârşitul confuziei, nu al lumii.

Probabil suntem cu toții contrariați pentru faptul că Mântuitorul le-a îngăduit demonilor să intre în turma de porci:

A îngăduit aceasta ca să arate că opera demonilor e o operă a distrugerii, nu a zidirii. Dumnezeu zideşte, demonul distruge.

[CristianR]

[continuare]

Cele două lumi: cea eternă – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt –, lumea libertăţii, şi lumea făpturilor, creată – din care facem parte şi noi care după chipul Fiului de Tatăl în Duhul Sfânt suntem zidiţi; lume adusă de la nefiinţă la fiinţă, de la nu la da. Nu lumea aceasta îmi dă libertatea.

Legea creaţiei este o lege a aducerii de la nu la da, căreia mă supun: căci dacă mă arunc în foc ard, dacă mă arunc în gol mă prăbuşesc. Deci e o lege a necesităţii şi în necesitate nu e virtute. Iar virtutea nu-i din lumea aceasta, e mai bătrână decât această lume.

Libertatea nu poate veni din cele ale lumii create, legătura cu ea ducând inevitabil către un sfârs™it:

Şi numai robul lui Dumnezeu e liber, e unit cu libertatea Celui veşnic, unde nu e contrariu, unde e numai da, numai lumină. Aceasta este libertatea fiilor lui Dumnezeu, libertatea vieţii, libertatea învierii.