Istorii cu talc

[cristiboss56]

Într-o şcoală de la marginea unui oraş era un profesor foarte iubit de copii. Totdeauna el avea grijă de toţi elevii, încercând să-i înveţe cât mai multe. Dar, într-o zi, copiii au observat că unul dintre colegii lor fură şi l-au pârât imediat profesorului. Acesta însă nu l-a pedepsit pe făptaş. După câteva zile, hoţul a furat iar, dar a fost prins imediat. Nici de această dată, domnul profesor nu l-a pedepsit. Când acelaşi lucru s-a întâmplat şi a treia oară, câţiva băieţi s-au dus la profesor să se plângă şi i-au spus: „Acest coleg al nostru fură mereu. Nu este bine ceea ce se întâmplă şi vă rugăm să-l daţi imediat afară din şcoală, altfel plecăm noi“. „N-am să-l dau afară. Dacă vreţi, puteţi pleca toţi, dar el rămâne“. „Domnule profesor, dar cum este posibil să renunţaţi atât de uşor la noi toţi, care v-am ascultat mereu?“ Privindu-i cu blândeţe, profesorul le-a explicat elevilor săi, atât de miraţi de această neaşteptată situaţie: „Voi ştiţi deja ce e bine şi ce e rău. Dacă aţi pleca în lume, cu siguranţă că aţi şti cum să vă purtaţi, nici nu mă îndoiesc! Dacă însă el ar pleca de aici, dintre noi, ce ar face? Asta de ce nu v-aţi întrebat? De ce v-aţi gândit doar la voi? Credeţi că dacă o să-l dau afară va fi mai bun? Dacă aici, între noi, el nu ştie cum e bine să te porţi, ce va face el în lume? Aşa că, indiferent dacă voi rămâneţi sau plecaţi, el va sta în continuare aici, iar eu voi avea grijă să se schimbe şi să devină un om bun. Iar atunci când va dori şi el acest lucru, cu siguranţă că dintr-un hoţ ocolit de colegi va deveni un copil apreciat şi iubit de toţi cei din jurul său“. Când a aflat despre cele petrecute, impresionat de bunătatea profesorului său, băieţelul, care până atunci furase şi le pricinuise atâtea necazuri celor din jurul său, a promis că se lasă de furat. Şi s-a ţinut de cuvânt, fiindcă - aşa cum spusese şi domnul profesor - de data aceasta el era cel care dorea din tot sufletul să fie mai bun.

[cristiboss56]

Un turist american în vizită prin Europa a făcut o excursie prin munţii Italiei. Acolo a întâlnit tăietori de lemne care sortau buşteni pe malul unui râu. Aceştia le dădeau drumul unor buşteni pe apă, iar pe alţii îi trăgeau deoparte, pentru a fi transportaţi la o fabrică din apropiere şi folosiţi ca material pentru mobilier. Curios, turistul l-a întrebat pe unul dintre tăietorii de lemne: „De ce păstraţi doar anumiţi buşteni şi în funcţie de ce faceţi selecţia lor?“
Tăietorul i-a răspuns: „Copacii pe care i-am ales pentru mobilier sunt cei care au crescut pe vârful muntelui. Acolo au fost încercaţi de vânturi puternice şi furtuni, de zăpezi şi viscole. Rezistând la toate acestea, lemnul lor a căpătat o calitate superioară şi poate fi folosit pentru a face mobilă bună. Buştenii pe care îi trimit în vale, pe apă, sunt de calitate inferioară. Au fost copaci crescuţi la adăpost, în văi, şi nu au avut de înfruntat condiţii potrivnice.“
Nu se aplică oare pilda aceasta şi la vieţile noastre? Nu suntem oare şi noi puşi la încercare de vânt puternic, de zăpezi grele, de furtuni - împrejurări dificile, poveri, supărări? Când se ivesc problemele, oare ar trebui să ne retragem din faţa lor? Să fim nerăbdători, temători, anxioşi? Sau trebuie să aşteptăm ca Dumnezeu să Îşi urmeze scopul de a ne face mai puternici şi mai pregătiţi pentru a-L sluji?
Să nu uităm că scopul vieţii nu este fericirea, ci sfinţirea omului. Hristos nu ne-a spus să căutăm fericirea, ci să fim sfinţi. În aceste condiţii, necazurile şi suferinţa nu sunt inevitabile?

[cristiboss56]

La finalul unui curs, un profesor a fost întrebat de un student: „Domnule profesor, care este sensul vieţii?“
O parte dintre colegii celui care pusese întrebarea începuseră să râdă. Profesorul îl privi îndelung pe student, cercetând parcă dacă era o întrebare serioasă. Înţelese că da.
„Am să vă răspund.“ Scoase din buzunarul de la pantaloni o oglinjoară rotundă, nu mai mare decât o monedă, şi spuse: „Pe când eram copil, am găsit pe stradă o oglindă făcută ţăndări. Am păstrat ciobul cel mai mare, care se află acum în palma mea. Mă jucam cu el şi am fost încântat să văd cum reuşeam cu ajutorul lui să îndrept reflexul luminii în cele mai întunecoase unghere, unde soarele nu poate ajunge. Am păstrat oglinjoara. Devenind bărbat, am înţeles că ce făceam nu era un simplu joc de copil, ci o prefigurare a ceea ce aş fi putut face în toată viaţa mea. Eu însumi sunt o frântură dintr-o oglindă pe care încă nu am văzut-o întreagă. Prin ceea ce am însă pot aduce lumină, adevăr, înţelegere, cunoaştere, bunătate, blândeţe în ascunzătorile din inimile oamenilor şi să schimb ceva în mine“.
Dumnezeu a lăsat în fiecare om chipul Său. Scânteia divină semănată în noi ne luminează drumul prin viaţă dacă nu trăim neglijent şi o facem să strălucească mereu mai puternic prin tot ce lucrăm. Sufletele noastre sunt oglinzi care împrăştie pretutindeni lumină, cu condiţia să nu rămânem în întunericul egoismului.

[cristiboss56]

Mulţumit de peştii pe care-i prinsese într-una din zile, un pescar se odihnea pe scăunelul lui, lângă debarcader. Un om bogat, vizitator din afara orăşelului, plimbându-se pe acolo şi văzându-l pe pescar odihnindu-se, îl întrebă:
- Nu e prea devreme pentru relaxare? De ce nu eşti la ora asta în larg, la pescuit?
Fără să se tulbure de faptul că bogatul nu dăduse nici măcar bună ziua, pescarul răspunse:
- Am prins cât îmi trebuie pentru astăzi… aşa că acum pot sta bucurându-mă de această zi frumoasă.
- Dar dacă ţi-ai folosi acest timp la pescuit, ai putea prinde mai mulţi peşti, apoi i-ai putea vinde şi ai face o grămadă de bani, îi spuse bogatul.
- Şi apoi? spuse pescarul.
- Păi, răspunse bogatul, după ce ţi-ai aduna destui bani din vânzări, ai putea să-ţi cumperi o barcă mai mare, care te-ar ajuta să mergi mai în larg şi să prinzi peşti mai mari. În felul ăsta ai face şi mai mulţi bani.
- Şi apoi? întrebă pescarul.
- Apoi ai putea să-ţi cumperi mai multe bărci, ai putea prinde mii de peşti, ai putea să faci mii de dolari şi într-o bună zi, să ajungi bogat ca şi mine.
- Şi apoi? întrebă pescarul.
- Apoi, ai putea pur şi simplu doar să stai şi să te bucuri de viaţă aşa cum fac eu, spuse bogatul.
- Dar omule, grăi pescarul, nu tocmai asta fac şi eu acum?

[cristiboss56]

Pilda de astăzi ne învaţă să fim atenţi la ceea ce socotim amănunte nesemnificative în existenţa şi munca noastră.

Un prieten l-a întrebat într-o zi pe Michelangelo, vestitul artist al Renaşterii italiene, ce mai lucrase la o anume statuie de când se văzuseră ultima dată. „Am nuanţat un pliu, am şlefuit un fald al mantiei, am evidenţiat un muşchi de la umăr.“ Cam acesta a fost răspunsul lui Michelangelo. „Dar astea sunt mărunţişuri“, îi replică prietenul. „E adevărat, dar perfecţiunea vine din lucrurile mici, iar perfecţiunea nu e un mărunţiş.“
Artistul avea dreptate. Uneori, când ne gândim ce urmări cumplite au unele lucruri mărunte, suntem ispitiţi să credem că nu există lucruri mici.

[cristiboss56]

Un bătrân şedea odată la marginea unei oaze de la intrarea într-o cetate aflată în deşert. Un tânăr se apropie de el şi îl întrebă: Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi? Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii tu?
Egoişti şi răi. De aceea, mă bucur că am putut pleca de acolo.
Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Puţin după aceea, un alt pelerin s-a apropiat de omul nostru şi i-a pus aceeaşi întrebare: Abia am sosit în ţinut. Cum sunt oamenii pe aici? Înţeleptul îl chestionă aşa cum făcuse şi cu primul venit: Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii? Am trăit acolo printre oameni buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni şi cu greu i-am părăsit.
Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, îl linişti bătrânul.
Dar un negustor care îşi aducea prin preajmă cămilele la adăpat auzise discuţiile avute de înţelept cu cei doi sosiţi la porţile cetăţii. Şi atunci când cel de-al doilea pelerin se îndepărtă, se întoarse spre bătrân şi îi zise mustrător: Cum poţi să te comporţi astfel? Ai dat două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-au adresat-o două persoane.
Nu am greşit cu nimic, îi spuse calm înţeleptul. Am răspuns fiecăruia după cum se cuvine. Orice om poartă lumea sa în propria-i inimă. Cel care nu a găsit nimic bun în trecut acolo unde a trăit, nu va găsi nici aici ceva bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi găsi în ei.

[cristiboss56]

Un om a căzut odată într-o fântână, de unde nu reuşea să iasă. Fântâna era lângă o staţie de autobuz, aşa că omul credea că se va găsi repede cineva care să-l scoată din adânc. Să vedem însă ce s-a întâmplat.
O persoană aparent miloasă trecu pe acolo şi-i spuse celui neajutorat: „Îmi pare foarte rău pentru tine. Îţi împărtăşesc durerea şi sunt alături de tine“, după care plecă.
Îşi făcu apariţia un om politic care era implicat în rezolvarea problemelor sociale. Privind la omul necăjit, zise: „Era de aşteptat ca, mai devreme sau mai târziu, cineva să alunece înăuntru“. Apoi îl părăsi pe cel păţit, înfundându-şi mâinile în buzunarele de la pantaloni.
Un altul, privind peste ghizdul fântânii, comentă: „Numai celor răi li se poate întâmpla să cadă într-un puţ“.
Încă un om politic respectabil, de data asta din partea opoziţiei, se arătă preocupat să elaboreze un întreg discurs împotriva guvernului, criticându-l pentru că nu toate fântânile din ţară sunt acoperite cu capac.
Trecu şi un ziarist. Îi făgădui omului din fântână să scrie un articol de opinie într-o publicaţie, duminica următoare.
Un umorist venit şi el la fântână şi îi spuse celui din adânc: „Bea o cafea. Te va mobiliza şi vei reuşi să ieşi“.
Şi au urmat mulţi indivizi care s-au perindat pe lângă sărmanul om şi l-au părăsit fluierând. În final, un coşar, cu suflet mare, îi întinse omului o frânghie şi îl salvă pe cel aflat la ananghie.