cine este aproapele meu?

[Ioan_Cezar]

Presupun că pilda samarineanului milostiv nu se referă doar la relaţiile din afară, dintre oamenii văzuţi. Deşi contextul pildei (şi majoritatea tâlcuirilor pe marginea temei) arată spre relaţiile dintre oameni, interpersonale.
Cuvântul Dumnezeiesc însă nu obişnuieşte să se lase epuizat în afară... Aşa am băgat de seamă, să fiu iertat de opinie. Altfel spus, doar în trecere (ţintind spre un scop mai înalt şi nespus mai important) Domnul face sociologie şi psihologie socială, morală. Ba chiar, cred că nici la psihologia individuală Cuvântul nu se opreşte decât pentru a o aduna de jos şi a o ridica, transfigurînd-o, spre "arealul" Duhului, al Cerului...
La Hristos orice discurs are ca ţintă finală învierea şi împlinirea duhovnicească, să fiu iertat pentru evidenţa precizării.
Dacă aş îndrăzni să schiţez o oarecare interpretare cu iz duhovnicesc (ca exerciţiu copilăresc, desigur) aş considera că samarineanul e mintea omului (eul cel făcut din duhurile amestecate ale omenescului lumii acesteia), cel căzut e omul dinlăuntru (născut prin Botez), prigonitorii sunt dracii şi patimile iar casa de ajutor e Biserica.
Cred că Hristos ţinteşte în această pildă (şi) îndreptarea cugetului către lăuntrul omului, acolo unde zace rănit omul duhovnicesc pe care, cum spune Gheron Iosif în textul din semnătură, voieşte să îl ajute harul Dumnezeiesc.
Mintea care ia aminte că în propriul univers lăuntric zace un om rănit (ori poate ucis de tâlharii din văzduhuri, de patimi) este îndemnată de Mântuitor să se oprească din drum şi să grijească pe cel căzut.
Sufletul meu, aşadar, e căzut şi are nevoie de milostenie. Din partea minţii mele mai întâi, întrucât ea, mintea, e cea mai aproape şi cunoaşte cel mai bine (de este luminată prin har) nevoile şi rănile celui dinlăuntru. Sarcina minţii, pentru a fi pe placul Domnului, este să facă toate cele de trebuinţă pentru ridicarea şi vindecarea celui căzut (adică a sufletului care a păcătuit şi păcătuieşte în adâncul inimii). Să facă deci toate cele propovăduite de Hristos, actuale şi depline în Biserică.
Medicamentul care întremează pe cel căzut lângă drum este harul Dumnezeiesc.

Dragostea pentru aproapele din afară trece prin miluinţa faţă de aproapele dinlăuntru. Rănile, foamea şi setea acestui om lăuntric cer asistenţa şi sprijinul cugetului meu care are de ales dacă se opreşte din drum sau trece cu nepăsare mai departe.

O minte care îşi adună resursele pentru a-şi duce sufletul la Spovedanie, de pildă, este un bun, un foarte bun samarinean.