Innoirea gandirii sau sensul pocaintei in cuvintele Parintelui Galeriu

[CristianR]

În continuarea cuvântului de mai sus, cu referire la păcat, părintele adaugă:

Sărmanul om! De aceea Mântuitorul le spunea fariseilor, în stare de păcat, acest cuvânt grav: "Voi aveţi drept tată pe diavolul". Înspăimântător cuvânt! E ca şi cum ţi-ai schimbat paternitatea. Şi, vieţuind tragic în filiaţia diavolului, atunci, îl moşteneşti. Răul din tine este moştenirea lui. El care, cum zice Sfântul Maxim, este tatăl răutăţii.

[CristianR]

Iar dacă prin păcat ne facem fii ai diavolului, eliberarea de el ne-o aduce Dumnezeu prin Hristos, înfiindu-ne din nou. De aceea Îl numește pe slăbănog „fiule”:

"văzând credinţa lor", spune Evanghelia - îl reinstituie pe slăbănog şi-i zice "fiule". Îl scoate din moştenirea unde l-a dus demonul care l-a făcut paralitic. Deci paralizia lui era tocmai moştenire demonică. Scripturile ne încredinţează de această legătură între rău (păcat) şi orice slăbiciune umană, orice ruină, şi moartea însăşi. Toate acestea sunt operă a răului.

Iată, prin urmare, legătura dintre păcat și boală, precum și posibilitatea vindecării.

[CristianR]

Evanghelia de astăzi se cites™te după Matei, capitolul 14, versetele 14-22. Este vorba despre înmult›irea, de către Domnul Hristos, a pâinilor în pustie.

Încă de la început, părintele trece de la pustiul fizic, material, la cel dinlăuntrul nostru, spiritual:

Uneori te cuprinde această nelinişte, durere, simţind parcă pustiul acestei lumi; şi, în golul sufletesc al omului, în pustiul lui, să dai, de la Hristos, împreună cu El, pâine; pustiului sufletesc al nostru, al fiecăruia. N-aş îndrăzni niciodată să vorbesc de pustiul cuiva, de neliniştea cuiva, fără să am în vedere mai întâi pustiul din sufletul meu, experienţa acestui pustiu interior, pe care o facem fiecare. De aceea, una din întrebările cele mai adânci aceasta este: cum să hrăneşti pustiul din tine ca să-l faci roditor?

Ucenicii spun: ''€žlocul e pustiu''€, ''€žvremea e târzie''€, evocând cele două categorii existent›iale, spat›iul s™i timpul. ''€œSlobozeşte-i, dă drumul mulţimii să meargă să-şi caute pâine''€.
Mântuitorul le spune că nu trebuie să plece.

să nu plece nici de lângă Mine, nici de lângă voi. Când cineva pleacă de lângă Dumnezeu sau pleacă de lângă un om al lui Dumnezeu, ce se poate petrece! Dacă pleacă de lângă Dumnezeu înseamnă că omul vrea să rămână în pustiu; căci fără Dumnezeu n-ai alternativă.

Din răspunsul Mântuitorului dat ucenicilor: ''Dati-le voi să mănânce''€ rezultă menirea lor de acolo înainte: să hrănească; împlinind cuvântul profetuliui Amos, ce spusese: ''€œVa veni vremea când va fi foame în lume. Dar nu numai foame de pâine, ci şi foame de cuvântul lui Dumnezeu''.

Cuvânt s™i pâine. Împărtăs™™anie:

Nu trebuie să le separăm niciodată. Cel puţin în veacul de acum nu pot fi separate pâinea de cuvânt şi cuvântul de pâine. De aceea Mântuitorul a şi instituit Împărtăşania: pentru ca în El să fie totodată şi cuvântul Lui (prin Evanghelie), şi trupul Lui (pâinea). Căci El este Pâinea care S-a pogorât din cer. Cuvânt şi pâine: Evanghelie şi Împărăşanie.

[CristianR]

Înmulțirea pâinilor și dăruirea lor – prin mâinle apostolilor – nu este altceva decât, din nou, Împărtășanie:

Acum Mântuitorul priveşte la cer, Îşi înalţă ochii şi se roagă; binecuvintează, frânge şi dă ucenicilor, iar ucenicii – mulţimilor. La fel: “Cum m-a trimis pe Mine Tatăl, Eu vă trimit pe voi”. Anticipa ziua învierii. Şi ucenicii împărtăşesc; şi, de atunci, neîncetat, urmaşii apostolilor au sarcina aceasta: ca, de la Hristos, şi de la Tatăl, către Care El Şi-a îndreptat privirea, inima, adâncul din El, şi L-a invocat, să primească darul şi să-l dea aproapelui.

Aşadar, acum, de la Tatăl prin Fiul, în Duhul Sfânt, pâinile capătă o nouă viaţă, un nou botez, dacă vreţi; şi trec în mâinile ucenicilor parte cu parte, iar de la ei la mulţimi, şi se hrănesc mulţimile.

Taină care, mereu, se săvârșește în biserică, la fiecare Liturghie. Hristos cu apostolii și cu mulțimile, atunci; noi, acum, cu Hristos și cu preoții Lui.

[CristianR]

Sau între semn s™i minune:

Semn şi pâine. Semn, mai bine zis decât minune. Minunea te aruncă în uimire, în miracol, în ceva neobişnuit, care uneori te tulbură; în care nu ştii să desluşeşti. Şi demonul e în stare de asemenea fapte. Semnul dumnezeiesc e altceva: îţi transmite un mesaj dumnezeiesc. Or: aţi dorit pâine, să vă săturaţi; doriţi să vă vindec bolnavii; să vă spun cuvânt care să vă mângâie. Dar prin semn ce înţelegeţi? Să înţelegeţi ceea ce vreau să vă învăţ şi cum vreau să vă înalţ la chemarea voastră de chip al lui Dumnezeu, de asemănare a lui Dumnezeu, de fii ai lui Dumnezeu!

Mai departe, iarăs™i o temă interesantă desprinsă si din această evanghelie: retragerea lui Dumnezeu din lume; aparenta Lui absent›ă:

Deci Mântuitorul, în munte, se roagă, retras. Jos, la poalele muntelui – mulţimile; pe mare – ucenicii. Nu simţi, parcă, aici, o stare de retragere tainică a lui Dumnezeu, a lui Hristos? În faţa Tatălui, dar în rugăciune pentru noi. Iar noi, mulţimile, aici; ucenicii, deodată, în plină furtună, printre valuri care sunt gata-gata să înece sărmana corabie. Ce taină se dezvăluie aici! Nu simţim noi – în viaţa particulară dar şi în viaţa comunitară, în ziua de azi, a neamului nostru, a valurilor ce ne bântuie, a încercărilor la care suntem supuşi – că, parcă, undeva, Dumnezeu se retrage?

Nu-i mai simţi, parcă, prezenţa, dar simţi ceva tot atât de adânc, şi mai sfâşietor, anume: prezenţa absenţei. Pentru că ştii că El există. Nu e lucru mai dureros decât să înduri şi să simţi că înduri, să ai conştiinţa că înduri prezenţa absenţei Lui; pe care şi mulţimile şi ucenicii o simţeau adeseori.

Interesant îmi pare, mai departe, clasificarea lui Viktor Frankl, evocată de către părinte, cu privire la om: homo faber, homo amans, homo patiens, acestea reprezentând trei stadii, cel mai înalt fiind al suferint›ei, unde totul se destramă, totul se pierde, s™i numai atunci pot›i afla adevăratul sens, transcendent, care te unes™te cu Dumnezeu.

În încheierea predicii, părintele ne lămures™te:

Acesta e mesajul Evangheliei de astăzi. Iisus veghează, dar vrea să vadă că noi ostenim pentru salvarea noastră. Că noi, mai ales, ştim că El, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, El care a hrănit mulţimile (şi poate că o parte din aceste mulţimi, împreună cu fariseii, L-au pus pe cruce) e trimisul Părintelui Ceresc. Şi, ca Fiu al Părintelui Ceresc, ne ştie pe noi toţi, înrădăcinaţi în aceeaşi obârşie, a Lui, ca fraţi ai Lui. El suferă împreună cu noi şi noi suferim împreună cu El şi biruim împreună cu El, ştiind că pe El, Fiul lui Dumnezeu, L-a trimis Tatăl, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Să ne hrănească, dar să ne şi crească pe noi, prin suferinţă, prin încercări şi prin iubire şi, mai mult, prin nevoinţă să biruim.

[CristianR]

Câteva cuvinte despre semnificația de excepție a sărbătorii de astăzi, în care revedem cu ochii duhului pe Domnul cum l-au văzut ucenicii Săi de taină - Petru, Ioan și Iacov - în lumina cea neînserată, netrecătoare, a Învierii.

[...] acolo, cu adevărat, era cerul pe pământ – Treimea: Tatăl, care rosteşte, Fiul, care străluceşte, faţă în faţă cu Tatăl şi lumina, norul Duhului Sfânt, al Duhului în care odihneşte Fiul, din veci în veci. Sfânta Treime, Dumnezeu cu oamenii: cu Moise şi Ilie – Vechiul Testament, cu Petru, Iacov şi Ioan – Noul Testament, cu Biserica întreagă.

Şi se împlinea, cu adevărat, ce spusese Iisus cu câteva zile mai înainte, că “sunt unii din cei ce stau aici (adică în lumea aceasta şi în acest timp) care nu vor gusta moartea (înainte de a muri, de sorocul acesta pe care după păcat îl trăim toţi) până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9, 1). Şi au văzut-o atunci Petru, Iacov şi Ioan. De aceea au şi zis, prin Petru: “Bine este ca noi să fim aici…”. Cuvântul bine Îl descoperă pe Dumnezeu. Când un dregător L-a întrebat: “Bunule învăţător, ce să fac să moştenesc viaţa de veci?”, Mântuitorul i-a răspuns: “Bun este numai Unul Dumnezeu” (Luca 18, 18-19). Şi Petru a spus: Bine este aici – e Dumnezeu aici.

Mai departe, mărturia Sfântului Petru cu privire la Schimbarea la față a Domnului, la care participând, o descrie atât de frumos:

Aşa a auzit Petru: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit. Şi, auziţi: “Acest glas noi l-am auzit pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt. Şi avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând aminte ca la o făclie (o spune pentru noi toţi: ca o făclie să iei parte la cuvânt) ce străluceşte în loc întunecos până când va străluci ziua şi luceafărul va răsări în inimile voastre”. Când a strălucit în ucenici, în Petru, Iacov şi Ioan? Când au auzit cuvântul Tatălui ceresc şi auzeau pe Iisus cu Moisi şi Ilie vorbind. Ce înseamnă cuvântul, cum trebuie să te pătrundă, să nu dormi, să te trezeşti la cuvânt. “Şi aceasta ştiind mai dinainte, nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia, căci proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1, 16-21). Orice cuvânt e în Duhul Sfânt, aşa a fost rostit atunci şi aşa l-a rostit Petru.

[CristianR]

În finalul predicii, părintele redă o frumoasă s™i rară mărturie a unui alt mare duhovnic român, părintele Petroniu Tănase, martor si el, în Duh, la Schimbarea la fat›ă, la 2000 de ani după sfântul Petru:

€œEram la slujba care s-a săvârşit atunci pe Muntele Sfânt, către seară. Soarele se afla ca de o suliţă deasupra orizontului, proiectând până departe pe mare umbra muntelui, care părea un stâlp uriaş înfipt în mare. În curând, apoi, s-a afundat şi soarele în mare, tivind o jumătate de orizont ca o linie strălucitoare de lumină neînserată.

În partea opusă, luna, care anul acela era plină, se pregătea şi ea să răsară. Şi-şi vestea sosirea, completând cealaltă jumătate de orizont cu brâul de lumină şi împlinind astfel o coroană de lumină de-a lungul întregului orizont. Sfântul Munte se afla în centru, iar soarele şi luna, din spatele orizontului, ţineau coroana de lumină de deasupra muntelui Schimbării la faţă. Priveliştea era de o măreţie negrăită. Parcă eram înconjurat de revărsarea de lumină din lumina cea neînserată, din lumina de la schimbarea Domnului la faţă. Atosul se preschimbase în Tabor.

A răsărit apoi luna, învăluind muntele cu lumina ei tainică. În faţa bisericuţei din vârful muntelui s-a aprins un foc mare şi a început privegherea de toată noaptea. Bisericuţa era aproape plină de monahi şi pelerini, care veniseră la prăznuire, între care se aflau şi câţiva dintre cântăreţii buni ai Atosului. Cântau: Veniţi să ne unim în Muntele Domnului şi să vedem schimbarea Lui la faţă. Şi din lumină să luăm lumină. Minunata imnografie a sărbătorii ne făcea să trăim aievea taina cea neapusă a schimbării la faţă a Domnului. M-am aşezat jos şi, obosit de cale, am aţipit o clipă, dar m-am trezit imediat, tresărind şi cuprins de o simţire cu totul neobişnuită.

Ce se întâmplase? La strană cântăreţii cântau cu multă însufleţire, dar cântarea nu se auzea ca venind dintr-un loc (de la ei), ci se petrecea ceva cu totul minunat şi cu neputinţă de explicat. Cântarea parcă se materializase. Tot văzduhul din biserică, însăşi biserica şi toate cele dintr-însa cântau. Eu însumi, trupul tot, mâini şi picioare, se transformaseră într-o minunată cântare. Şi eu mă simţeam ca şi cum pluteam pe o întindere nesfârşită şi elementul pe care mă aflam şi în care eu însumi mă transformasem cu totul era acea nemaiauzită cântare. Nu visam; eram cu totul treaz şi conştient de sine.

Mă vedeam plutind pe undele cântării ca pe o mare şi lacrimi neoprite îmi curgeau din ochi. Mi-am adus aminte de cuvintele apostolului de pe Tabor: Doamne, bine este să fim aici. Şi aş fi vrut ca melodia să nu se mai oprească niciodată. Între timp, cântăreţii de la strană au încetat; dar cântarea aceea minunată continuam să o aud nu pe din afară, ci lăuntric, şi o simţeam ca îndepărtându-se mereu, ca pe o lumină de seară care se stinge încetul cu încetul.

Privegherea nu ştiu când a trecut, dar afară începuse să se lumineze. Cei doi aştri îşi schimbaseră locurile. Luna se pregătea să se ascundă în mare, iar soarele cu raze de foc îşi anunţa sosirea, împletind încă o dată cu razele lor cununa de lumină de deasupra Atosului. Ceţuri fugare se strecurau de prin văi spre vârful muntelui, învăluindu-l cu nori auriţi de razele soarelui ce răsărea, ca norul de lumină de pe Tabor. Noi ne găseam deasupra lor. Ne-am coborât spre Panaghia plini de bucuria tainică a prăznuirii, dar acordurile dumnezeieştii cântări tot se mai auzeau, ca nişte ecouri din lumea de taină a altui veac.

De atunci muntele s-a schimbat. De câte ori îi văd vârful luminos, aducerea aminte cu dor de privegherea de la Schimbarea la faţă a Domnului rămâne o lumină de nestins, iar părinţii psalţi de atunci, când îi întâlnesc, îmi apar ca nişte soli ai luminii celei neînserate€.