![]() |
![]() |
|
|
#1
|
||||
|
||||
![]()
Flying, duhovnicul dumitale personal este la curent cu aceasta gandire ?
Te rog, cand te intalnesti cu el, spune-i asa: "Parinte, Duminica, 27 iulie, pe la ora iesirii de la biserica, eu am postat unui coleg de forum care nu avea duhovnic mesajul ca, daca cineva nu are duhovnic personal, atunci nu e ortodox. O fi bine ?"
__________________
Doamne, Tu pe toate le știi ! Tu știi că Te iubesc ! www.catehism.com http://regnabit.wordpress.com |
#2
|
||||
|
||||
![]() Citat:
__________________
https://youtu.be/mvZARLkQmLk |
#3
|
|||
|
|||
![]()
Atunci, imi pare rau sa-ti zic, dar Romania tocmai a scazut de la 89% ortodocsi la 40%, sau mai putini.
|
#4
|
||||
|
||||
![]()
Presupunand ca esti Atotstiutor(adica stii cati au duhovnic si cati nu din toata Romania):Asa...si?
__________________
https://youtu.be/mvZARLkQmLk |
#5
|
|||
|
|||
![]()
Numai Dumnezeu stie procentele exacte, in rest doar presupuneri. :D
|
#6
|
||||
|
||||
![]()
"Lasa grija cea lumeasca", in lume fiind...
Calea formala este "lasarea in Voia Domnului" (Purtatorul de Grija). Calea profunda este purificarea mintii de fixatii.
__________________
Last edited by florin.oltean75; 06.08.2014 at 20:26:50. |
#7
|
||||
|
||||
![]()
Aspectul pragmatic al intelepciunii – “facerea de bine”
Toate fapturile isi formeaza o conceptie proprie, prin experienta (prin instruire/autoinstruire/autoreglare) cu privire la "pragmatismul dobandirii fericirii" - o fericire inteleasa prin prisma unui anumit filtru axiologic. Unele devin abile in actiunea de a vana, altele sesizeaza cauzalitati subtile in fluxuri financiare, vulnerabilitati juridice sau productivitatea aliantelor politice/intretinerii relatiilor cu personalitati influente. Altele se rezuma in a scoate pe piata, in a-si "vinde" diferite forme calificare. =============================== Care forma este cea mai pragmatica, mai eficienta? Care dintre ele produce "cantitatea cea mai mare de fericire"? ============================== Intelepciunea spune astfel: "Fericirea proprie depinde de fericirea tuturor celorlalte fiinte." Aceasta este relatia de cauzalitate esentiala in ceea ce priveste productia de fericire proprie. Fericirea proprie nu depinde doar de fericirea celorlalti crestini sau crestini ortodocsi. Sau numai de fericirea europenilor. Ci de fericirea tuturor fiintelor "care exista". Daca una singura este nefericita - fericirea proprie nu poate fi intreaga, nu atinge maximul de potential. De aceea pentru a produce fericire proprie trebuie cautat in permanenta/lucrat pentru a produce mai intai fericire celorlalti - celor de langa noi iar, in final, tuturor fiintelor. ========================= In crestinism “facerea de bine” este poruncita. In budism este explicata.
__________________
|
#8
|
||||
|
||||
![]()
Lotusul si porumbelul
”… fără răutate ca porumbeii” Lotusul budist si porumbelul crestin. Doua simboluri care reflecta acelasi inteles. Curatenia interioara. Nevinovatia. Puritatea. O stare interioara extra-ordinara, necesara mantuirii (dobandirii fericirii fara-de-sfarsit). "Oita intre lupi" poate ar fi corespondentul crestin mai adecvat lotusului budist - pentru ca reflecta, asemeni lotusului care creste din noroi, dihotomia realitatii mundane: puritatea interioara in contrast cu impuritatea exterioara. Sau puritatea adancului sufletului in contrast cu impuritatea miscarilor din "vazduhul" sau. Oita sau porumbelul sunt prin natura lor nevinovate, pure – pot exista fara experienta pradatorului. Lotusul, insa, nu poate rasari fara experienta noroiului. Din aceasta perspectiva lotusul este un simbol mai profund.
__________________
|
#9
|
|||
|
|||
![]() Citat:
A fi în relație vie cu Dumnezeu Proniatorul ți se pare o cale formală, mai exact superficială (câtă vreme dai și alternativa căii "profunde"). Profund ți se pare ca omul să-și purifice mintea de fixații (termen vag). Cum? Prin budism, evident, cu tot ce înseamnă aceasta. Inutil să mai recapitulăm, ne-ai ilustrat pe îndelete. Florin, ce va să însemne că "lăsarea în Voia Domnului" este o cale formală? Poate că tu îți închipui că un om creștin devine nepăsător sau superficial implicat față de deciziile lui, față de viața lui, față de consecințele alegerilor lui, față de starea lui după moarte etc. - lăsînd pe Dumnezeu să facă toate în locul lui. Cu alte cuvinte sugerezi că un om creștin nu poartă de grijă vieții lui, ci transferă toată această preocupare lui Dumnezeu. Creștinul ar face orice sau nimic, întrucât are grijă Domnul de viața lui... Așa reiese, din cum povestești. În realitate, relația dintre omul creștin și Dumnezeu Proniatorul este una de maximă responsabilitate și grijă. Biserica ne-a arătat întotdeauna ce este această lăsare în Voia Domnului. În finalul postării ai un link lămuritor în această privință - un cuvânt al Sfântului Siluan Athonitul. A fi în relație cu Dumnezeu Proniatorul, a te lăsa în Voia Domnului nu înseamnă nimic altceva decât a trăi în asceză creștină, cu iubire de Dumnezeu, cu frică de Dumnezeu. A nu te da cu totul trupului și lumescului - deși trăiești în lume. A nu te lăsa în legea tuturor acestora care trec, în legea deșertăciunii, ci a căuta la Legea Veșniciei. A purta așadar, împreună cu Dumnezeu ca aliat/doctor/învățător, acest război teribil cu moartea din tine, cu înclinația irezistibilă spre păcat, cu patimile, cu dușmanii văzuți și nevăzuți care voiesc să îți fure viața, mântuirea, împlinirea, fericirea. Făcînd acest travaliu cu adevărat eroic, zi după zi, nădăjduiești că Dumnezeu Se va alătura lucrării tale palide și o va însufleți, conduce, îndruma până la izbândă, până la cunună chiar. Cu condiția să renunți la iluzia izvorâtă din mândrie că tu ești conducătorul, că tu ești cârmaciul vieții tale, că tu poți urni și îndrepta lucrurile - iar nu Proniatorul. Lăsarea în Voia Domnului nu este abandonare pasivă ci travaliul activ cel mai consistent și mai plin de rost care poate fi înfăptuit de om. El corespunde cel mai bine naturii și menirii omului. Dornic de zidire și înnoire, căutînd și lucrînd pocăința, omul creștin se străduiește să primească Pronia, spre împlinirea rostului său de om, de făptură a lui Dumnezeu. "Așa și noi, întru înnoirea vieții să umblăm" - stăruiește Apostolul (Rm 6,4) "Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele." (Ps. 50) Cam asta e lăsarea în Voia Domnului, precum cred și zic în câteva vorbe; împreună-lucrare dintre om și Dumnezeu, spre mântuirea și fericirea noastră, teandrie despre care tu afirmi că este cale formală... http://www.crestinortodox.ro/sarbato...ate-68654.html "Omul mandru nu vrea sa vietuiasca dupa voia lui Dumnezeu: ii place sa se conduca el insusi si nu intelege ca omul nu are destula minte ca sa se conduca pe sine insusi, fara Dumnezeu. Si eu, cand traiam in lume si nu cunosteam inca pe Domnul si Duhul Sau Cel Sfant, nu stiam cat de mult ne iubeste Domnul si ma incredeam in mintea mea proprie. Dar cand, prin Duhul Sfant, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu si de atunci primesc toate intristarile care vin asupra mea si zic: "Domnul se uita la mine, de ce sa ma tem?" Dar inainte nu puteam trai asa." Last edited by Ioan_Cezar; 08.10.2014 at 02:53:31. |
#10
|
||||
|
||||
![]()
Formal, in acest context, nu are sensul negativ derivat de “superficial”, ci pur si simplu evidentiaza ca acest tip de cognitie/relatie/comunicare se bazeaza pe conceperea unor forme.
Cognitia implica intotdeauna trei agenti: subiectul, procesul propriu-zis de constientizare si obiectul constientizat – denumite generic “cele trei sfere ale cunoasterii”. Cand aceste trei componente sunt concepute exclusiv cu ajutorul unor forme mentale (reprezentari/plasmuiri cultivate in prealabil) - procesul este formal. Atat timp cat nu se cunoaste natura profunda a acestora - “Eu”, “Tu” si relatia “Eu-Tu”, fiecare in parte sunt concepute exclusiv ca fenomene distincte, complet separate. “Purificarea mintii de fixatii” inseamna patrunderea dincolo de forma, de plasmuriri (“fixatii”): plasmuirea Eu-lui, plasmuirea Tu-ului, plasmuirea relatiei Eu-Tu. Aceasta este functia de baza a cunoasterii apofatice. Cunoasterea catafatica este in sfera expresiei, cea apofatica o transcende. Cele doua cunoasteri nu se afla in competitie, ci se armonizeaza reciproc, astfel incat, in cele din urma, ard tot ceea ce este necunoscut, ascuns.
__________________
|
|