|
#1
|
||||
|
||||
La spovedit trebuie să mergem cu păcatele deja iertate
Mă refer la păcatele cotidiene care se iartă prin rugăciunea publică, prin rugăciunea particulară, prin Tainele Maslului și Împărtășaniei și prin alte mijloace. Duhovnicul trebuie să le afle, dar să nu așteptăm următoare Spovedanie ca să sperăm la iertarea lor. Ar fi și logic incorect, deoarece ar însemna că orice om trebuie să se spovedească în minutul dinaintea morții, altfel merge la cele veșnice cu păcate făcute timp de cîteva luni trecute de la ultima mărturisire.
Există o serie de păcate extraordinar de grave pe care un creștin practicant nu le săvîrșește (de fapt nu prea ești creștin dacă faci așa ceva), pentru ele iertarea neprimindu-se decît prin preot și cu canon sever de genul opririi de la împărtășire pentru o vreme, plus cele hotărîte de duhovnic. Aici aș putea enumera pentru exemplificare crima, desfrîul, avortul, vrăjitoria, oprirea plății lucrătorilor, ereziile șamd. Referințe: Sfîntul Ioan Gură de Aur - Omilii Sfîntul Nicolae Cabasila - Tîlcuirea Dumnezeieștii Liturghii Sfîntul Ioan Carpatul - din Filocalie Autorul Pelerinului Rus
__________________
Să nu abați inima mea spre cuvinte de vicleșug, ca să-mi dezvinovățesc păcatele mele; Psalmul 140, 4 Ascultați Noul Testament ortodox online. |
#2
|
||||
|
||||
Citat:
-nu frecventa pacatului ii da caracterul de gravitate. De exemplu, onania este pacat greu si nu pacat usor, chiar daca ajunge adesea sa fie practicata...cotidian. -sugereaza ca orice ai face, faci pacate. Altfel spus, pacatul usor devine necesar. Nu avem niciun motiv sa fim asa de deznadajduiti. Cu ajutorul lui Dumnezeu, oricine poate sa parcurga perioade lungi ale vietii fara sa faca niciun pacat: nici greu, nici usor. Citat:
Citat:
-mai intai, straduindu-se sa nu pacatuiasca, astfel facand Taina Spovezii inutila. -sa isi examineze constiinta des (macar o data pe saptamana, dar si mai bine in orice seara). Sa se caiasca pentru pacatele lesne iertatoare, sa faca, daca se poate, reparatie pentru ele si si sa ceara indurare de la Dumnezeu. -daca a facut un pacat grav si sufletul lui e in stare cazuta, in care mantuirea nu este cu putinta, sa alerge la preot si sa se spovedeasca. Maslul, impartasirea, casatoria etc nu sunt urgente niciodata. Botezul si spovada, adeseori. Citat:
__________________
Doamne, Tu pe toate le știi ! Tu știi că Te iubesc ! www.catehism.com http://regnabit.wordpress.com |
#3
|
||||
|
||||
Citat:
Dar poate atributul ”cotidiene” este într-adevăr unul neinspirat, scris în viteză. Citat:
Citat:
Marcu 11, 24 ”De aceea vă zic vouă: Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea.” Citat:
Căutînd în Pelerinul rus (jos de tot pe pagină) și la Sfîntul Ioan Iacob Hozevitul - Din Ierihon la Sion, am dat iar de același citat de mai înainte, concluzia autorului fiind aceeași: <<Sfântul Ioan Carpatul zice că atunci când rostim rugăciune lui Iisus (adică: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul!") la fiecare chemare a Sfântului Său nume, Domnul ne răspunde în chip tainic: "Fiule, iertate să-ți fie păcatele tale!" Iar Sf. Ioan Gură de Aur zice că oricât de păcătosi am fi noi, rugăciunea a ceasta ne curățeste, când o zicem din inimă.>> NICOLAE CABASILA - Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii CAPITOLUL I - Despre scopul Sfintei Liturghii în generalSe cuvine deci ca, la primirea Sfintelor Taine, sa ne înfatisam pregatiti si cu vrednicie. De aceea, trebuie sa existe si în slujba Sfintei Liturghii mijloace de pregatire în acest scop: sunt rugaciunile, cântarile si tot ce se savârseste sau se rosteste într-însa, dupa rînduiala sfânta. Acestea ne sfintesc si ne fac în stare, pe de o parte ca sa primim cu vrednicie sfintirea, iar pe de alta ca sa o putem pastra si sa ramânem cu ea. Ele ne sfintesc într-un îndoit schip. In primul rând ne sfintesc prin însasi puterea pe care o au rugaciunile, cântarile si citirile. Astfel, rugaciunile ne întorc gândul catre Dumnezeu, mijlocindu-ne iertarea pacatelor; cântarile, de asemenea, îl fac sa Se milostiveasca si sa Se îndure de noi, precum ne spune Psalmistul: „~nalta lui Dumnezeu jertfa de lauda (cântare)... si te voi izbavi si Ma vei preamari”;3 în sfârsit, citirile din Sfânta Scriptura, care ne învata atât bunatatea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu cât si dreptatea si judecata Lui, sadesc si aprind în sufletele noastre nu numai iubirea ci si teama fata de El, facându-ne astfel mai zelosi întru pazirea poruncilor Sale. Iar toate la un loc, îmbunatatesc sufletul si apropie de Dumnezeu atât pe preot cât si pe popor, facând si pe unul si pe celalalt destoinici pentru primirea si pastrarea cinstitelor daruri care este scopul Sfintei Liturghii. Dar ele pregatesc îndeosebi pe preot sa savârseasca cu vrednicie Jertfa (sfintirea darurilor), care este efectul Sfintei Liturghii, dupa cum am spus; de aceea vedem, în multe din rugaciunile sfintei slujbe, cum preotul se roaga în taina ca sa nu fie socotit nevrednic de a aduce Jertfa ci sa slujeasca Tainei cu suflet curat, cu limba si mâini curate. Iata deci cum suntem pregatiti pentru lucrarea sfânta de însasi puterea cuvintelor rostite si cântate. Sfîntul Ioan Gură de Aur - Scrieri / Omilii la Matei”Să mergem, dar, și noi după Hristos, că și noi avem multe boli sufletești, pe care vrea să ni le vindece înainte de-a I-o cere. Că pentru asta vindecă bolile cele trupești, ca să izgonească pe cele sufletești. Să ne ducem, așadar, la El! Să nu-I cerem nimic pămîntesc, ci iertare de păcate! De-I cerem cu sîrguință, ne împlinește și acum cererea noastră.”
__________________
Să nu abați inima mea spre cuvinte de vicleșug, ca să-mi dezvinovățesc păcatele mele; Psalmul 140, 4 Ascultați Noul Testament ortodox online. |
#4
|
|||
|
|||
Doamne ajută, Florin-Ionuț!
Aș vrea să te întreb care ar fi mesajul pe care dorești să îl dezbatem pe topicul acesta. Iartă-mă te rog, dar nu îmi e foarte clar. Urmărești vreo finalitate anume? Ne atragi atenția asupra vreunui aspect folositor despre care presupui din capul locului că ne scapă? Găsesc deocamdată trei tâlcuri în postările tale: a) credința că suntem iertați, că ni se "șterg" păcatele dacă facem rugăciune umilită, din inimă, duce la iertarea păcatelor; b) pocăința (îndreptarea vieții) șterge păcatele nespovedite (măcar pe cele considerate "ușoare"); c) practica spovedaniei ar trebui restrânsă doar pentru un anumit gen de păcate, anume foarte grave. Înțeleg bine? Acestea ai vrut să transmiți? Și ce se întâmplă dacă nu mergem la spovedit cu păcatele deja iertate? Pierdem ceva? Invers, ce câștigăm dacă mergem la spovedit cu păcatele deja iertate (fără intermedierea părintelui duhovnic, așadar)? Și care mai e noima spovedaniei dacă păcatele sunt deja iertate prin căință, fapte bune/pocăință? Ce rol mai are în acest caz duhovnicul? Te întreb cu gând curat și aștept cu interes răspunsul tău. Toate cele bune, Florin-Ionuț, Doamne ajută! P.S. Mă întreb dacă nu apare pe undeva pericolul subiectivismului, al interpretării ce duce la solilocviu... O alunecare în păreri de sine, bune ori rele etc. Cât despre multele păcate insuficient conștientizate ori de-a dreptul negate, precum și despre obiceiul minții de a practica autoînșelarea ... nu mai zic, ca să nu par prea neîncrezător ori sumbru/deznădăjduit...:) Last edited by Ioan_Cezar; 09.08.2014 at 02:58:15. |
#5
|
||||
|
||||
Urcusul spiritual este o aventura a fiecaruia. Un parcurs nu seamana cu altul. Totusi, dupa ce am citit diverse relatari de "memorialistica spirituala", pot spune ca, in linii foarte generale, de cele mai multe ori, urcusul spiritual cunoaste 4 faze sau trepte in raportul sau cu Taina Spovezii.
-in prima faza, de credinta prea slaba, necesitatea Tainei este negata. Sa-i spunem "faza protestanta", adica de protest fata de recomandari babesti ale unor autori venind din "intunecatul Ev Mediu". Spovada este o "practica obscurantista", o interpolare in raportul "liber si personal" cu Dumnezeu. Uneori, penitentul devine exeget, face arheologie biblica, intreband "cand s-au spovedit Sfintii Apostoli ?" Drept care crestinul nostru nici nu se spovedeste. Ori, daca o face (rar, in orice caz), marturiseste mai degraba pacatele altora decat pe ale lui. La urma urmei, de ce sa mearga la spovada daca e deja iertat ? -in faza a doua vorbim de suprascrupulozitate. Penitentul ajunge in cealalta extrema, a ispitelor de dreapta. Spovada pe care tocmai a facut-o dimineata, seara i se pare invalida. Daca Dumnezeu nu l-a iertat ? Fiindca a uitat sa spuna cutare pacat. Fiindca spunandu-l, a uitat sa precizeze cutare circumstanta. Fiindca nu a indeplinit intocmai canonul la spovada dinainte, aceea de saptamana trecuta. Fiindca nu s-a spovedit sub patrafir ori pentru ca a baut apa de la chiuveta inainte de a se spovedi. Aflat in aceasta faza, omul nostru e atacat de superstitii de tot felul. Daca faptul ca i-a cazut din mana hartia cu rugaciunile e un semn ? Fara doar si poate, acesta e un pacat mare, care trebuie spovedit. Si atunci, se naste intrebarea: daca spovada nu este niciodata cum trebuie, de ce sa mearga la spovada ? Si spovedindu-se in acest mod carent, cum poate primi Preasfantul Sacrament cu vrednicie ? Mai bine sa se abtina! -in faza a treia, credinta penitentului nostru este iarasi zdruncinata. De asta data nu prin ignoranta, ca in prima, ci printr-un fel de suprasaturare. Este akhedia, plictisul si lenea spirituala care se instaleaza. Penitentul se indeparteaza nu numai de la spovada, ci de la practica de credinta in general. Daca isi mai face rugaciunile, lucru care devine deosebit de anevoie si, i se pare lui, fara rost, atunci le face formal, fariseic si nu gaseste in ele niciun fel de gust. Lispit de ravna, penitentul isi da seama ca nu ar actiona in buna constiinta daca s-ar duce la spovedit. Drept care, nici nu se mai duce. -in faza a 4-a, in sfarsit, putem vorbi de o practica de credinta normala si de un raport normal cu Sfanta Spovada. Singurul risc este, acum, pentru confesor: are de-a face cu un penitent care a venit sa marturiseasca un singur pacat. Fata de ce a auzit inainte, de la ceilalti, acesta i se pare de-a dreptul banal. Desigur, Sarsaila ataca si in faza aceasta si nimeni nu trebuie sa creada, atata vreme cat respira, ca e scutit de lucrarea viermelui neadormit, ci toti trebuie sa avem limpede in minte ca, asa cum urcusul e deschis oricui, si coborasul e mereu o posibilitate. Si, de regula, se face mult mai rapid. Daca primul e asemenea unei ascensiuni pe un munte, al doilea e asemenea aluncarii pe un tobogan.
__________________
Doamne, Tu pe toate le știi ! Tu știi că Te iubesc ! www.catehism.com http://regnabit.wordpress.com Last edited by Mihnea Dragomir; 09.08.2014 at 09:55:19. |
#6
|
|||
|
|||
Eu nu stiu acum originea spovedaniei si care a fost la inceputuri scopul ei si cum se facea.
Se duceau oamenii tot timpul, sau numai pentru probleme mai mari etc. Eu vad aici doua aspecte importante: 1. Am observat ca pana si preotii te intreaba cand de te duci: ce ai de spus de la spovedania trecuta? S-a intamplat ceva important. Deja nici ei nu mai vad rostul sa tot spui ca te-ai certat cu X-lescu, sau ca ai baut vinerea o cana de lapte, sau ca ai bombanit pe unul care ti s-a bagat in fata la semafor. Spovedania nu trebuie sa ajunga ceva de rutina, numai ca sa fie. Asa cum nu te duci nici la medic pentru fiecare zgarietura sau guturai. Trebuie sa te duci pentru probleme care sunt intr-adevar pacate sau situatii deosebite. De asta spun ca e bine sa invatam si sa stim care sunt cu adevarat pacate care trebuie marturisite la spovedanie, care trebuie discutate cu preotul. Multi oameni confunda pacatele, vad in toate pacate si nu mai fac diferenta. Ca sapunul e parfumat, ca mi-am ingrijit corpul, ca am spus nu stiu ce etc. S-a mai discutat si cu alte ocazii si s-au pus aici liste cu sute de lucruri considerate pacate (de unii...).Pai daca toate astea le-am spune la spovedanie... 2. Mai vad si altceva in ceea ce spune Florin. Ca pacatele marunte se iarta zilnic prin rugaciuni si canoane pe care si noi insine ni le putem facem (de ex. ne impunem sa spunem rugaciuni, sa citim acatiste, sa facem o fapta buna) este una. Dar cand mergem la spovedanie (si apoi la Sf. Impartasanie) ar trebui sa ne cerem iertare si sa ne impacam cu cei pe care i-am lezat, sau sa corectam anumite mici greseli. Am mai spus asta: Eu nu stiu daca este suficient sa te ierte numai preotul, daca un om ramane indurerat din cauza ta fie si numai dintr-o vorba sau prostie. Trebuie totul putin diferentiat si avut grija. Mai imi vine in minte o poveste spusa de preotul nostru la o predica si pe care cred ca am vazut-o undeva si pe internet. Daca nu gresesc intreba o data un mare teolog (Sf. Augustin, Antonie sau nu stiu) ce anume este un sfant si spunea: uite eu fac asta si asta si asta. Pot eu sa fiu sfant? Si atunci Domnul Dumnezeu i-a spus: "uite, du-te in localitatea cutare si cauta un cizmar cu numele X. Stai o vreme si observa cum traieste el." Si s-a dus el acolo. Si a vazut cum cizmarul avea o familie cu multi copii, era sarac, traia din munca cinstita, in pace cu sotia si copiii, ingrijiti, nu se certa cu nimeni, ajuta unde putea, mai dadea la saraci, mergeau la biserica etc., nu se plangea de nici unele si era mereu senin. Atunci a inteles omul ca acela (cizmarul) era de fapt un sfant si traia fara de pacat. Daca stiti povestea pe undeva, dati aici link-ul. Ce vreau sa spun cu ea? Oare acel cizmar mai avea ceva de spus la spovedanie? Sau il stia Dumnezeu deja? Si oare nu astea sunt cele mai importante lucruri in fata lui Dumnezeu?
__________________
A fi crestin = smerenie + iubire de aproape |
#7
|
||||
|
||||
Citat:
Fiecare trebuie sa lamureasca la duhovnic ce si cum trebuie sa spovedeasca. Te-ai gandit ca s-ar putea sa gresesti in sfaturile tale, iar unii sa le ia de bune? Iti asumi ratacirea si pacatele pe care altii le-ar putea face din cauza sfaturilor tale? http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=17212
__________________
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi. |
#8
|
|||
|
|||
Citat:
1. Nu dau sfaturi, ci am scris ce am inteles eu din postarea initiala a firului (intrebarile puse de Florin). Nu am discutat despre invataturi ale Bisericii. Daca ai probleme cu firul ia-te de Florin, nu de mine. 2. Am spus cum se face la noi la spovedanie. Daca la voi e altfel, o fi mai bine. Nu stiu. Si nu stiu ce asa rau am scris.
__________________
A fi crestin = smerenie + iubire de aproape |
#9
|
|||
|
|||
Citat:
Etapele pe care le descrii sunt așezări psihologice față de o Taină. La început negare, apoi îndoială punctată de momente de scrupulozitate extremă, apoi plictisul față de fosta "jucărie nouă" și, în fine, o ultimă ipostază - cea a unei lămuriri și a unui echilibru lipsit de ifose ori patos. Punctul nevralgic al unei astfel de abordări îl reprezintă tocmai caracterul ei psihologic (limitat și, în caz de perseverare, vădit neavenit). Or, pentru a ieși din închisoarea sinapselor noastre, pentru a avea în mod real o viață de credință (iar nu una de jocuri psihologice care se învârtesc ca un fluture în jurul becului atrăgător al credinței), ei bine, e nevoie de ceva cu adevărat tainic, care nu e din lumea aceasta. De Harul Duhului Sfânt. Când începe lucrarea Harului în om, discursul psihologic trebuie să lase loc discursului duhovnicesc. Atunci când inima omului se deschide cu adevărat înaintea lui Hristos, când harul e cu adevărat primit și începe lucrarea lui în sufletul omenesc, descrierile noastre psihologice trebuie să înceteze, pentru că e vorba despre cu totul alt fel de viață sufletească. Una care scapă psihologiei. Mai degrabă vom vorbi atunci despre ce se întâmplă cu omul sub lucrarea harului și ce se întâmplă cu omul când harul se retrage. (Nu știu foarte bine cum e în BC, dar la noi Biserica oferă credincioșilor o minunată comoară patristică pe această temă - de la Sfântul Isaac Sirul ori Simeon Noul Teolog până la, să zicem, Gheron Iosif Isihastul legat de care sunt fericit să recomand din nou cartea "Starețul meu Iosif Isihastul" unde sunt descrise pe larg mișcările sufletului atât sub lucrarea Harului cât și procesul retragerii și al părăsirii omului de către Har, în scop pedagogic și desăvârșitor.) Treptele înaintării duhovnicești sunt infinite și se petrec înlăuntrul tuturor Tainelor, iar sufletul se modelează precum fierul sub foc, ajungînd cu vremea și cu nevoințele să devină una cu focul... Cât privește suprasaturarea și duhul akediei, permite-mi să-ți atrag atenția asupra unei posibile compilări fără voie care, probabil, ți-a scăpat în viteza desfășurării mesajului. Suprasaturarea este o întâmplare a persoanei, ține de însușirile omului, e reacția lui proprie în raport cu un stimul (de orice fel ar fi). În funcție de unele însușiri personale fiecare deține un prag dincolo de care începe să se manifeste suprasaturarea. Akedia nu ține de om ci e duh din afara omului. Acest duh vine și îl ispitește pe credincios, făcîndu-l (dacă acceptă colaborarea cu simțământul sugerat, dacă pune la suflet sugestia vicleană) să se simtă plictisit, îmbâcsit, sătul etc. E drept că akedia și trândăvia sunt legate, primul fiind prilejuitor al celui de-al doilea (în caz că omul nu se apără prompt cu armele Duhului ci se lasă momit și subjugat de șerpeasca sugestie), însă e limpede că vorbim despre naturi distincte: demonul și omul. Last edited by Ioan_Cezar; 09.08.2014 at 21:37:10. |
#10
|
||||
|
||||
Citat:
__________________
"De carma mintii atarna incotro pornim si unde mergem. Adevarul este fiinta vie. Gandurile omului nu sunt ca si gandurile Domnului. Credinciosul in Dumnezeu depaseste limitele omului. Nu sunteti voi cautand pe Iisus? Voi stiti despre Iisus o multime de lucruri dar nu il stiti pe El. Si pana nu Il gasesti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ti gasesti nici sensul tau nici sensul lumii." Cuv. Arsenie Boca |
|