Predispozitii, vulnerabilitati mostenite de la parinti, bunici, strabunici etc.

[Ioan_Cezar]

Foarte bine, spor la lucru! Avem cu toţii nevoie de unele lămuriri, de orice lămurire care ne ajută prin impactul ei să devenim mai responsabili în planul vieţii de credinţă. Orice duce la o sporire în viaţa duhului nostru, în sensul pocăinţei, e binevenit.
Doar să ai grijă să nu mai aduci perle cum că genele recesive sunt rele iar genele dominante sunt bune. Nu de alta, dar chiar dacă eu sau alt forumist care deţinem cunoştinţele de genetică ale unui bacalaureat cinstit ne vom abţine (cu greu!) să intervenim, faptul că vei aburi mintea ta şi a altora cu bazaconii nu va aduce nimănui nici un folos.
Doamne ajută!

P.S. Şi te rog să îţi reaminteşti că în căutarea adevărului argumentul autorităţii e cel mai prost. Iar dacă totuşi insişti, ia măcar aminte că o autoritate duhovnicească nu e decât arareori o autoritate în ştiinţele profane. Ştiinţa Duhului e diferită de ştiinţa oamenilor, ca urmare oamenii duhovniceşti nu sunt repere în cadrul argumentării ştiinţifice ci doar în cadrul dezbaterii duhovniceşti. Dar dacă un om e totuşi savant în vreo ştiinţă a lumii, atunci când vine între confraţi pentru o dezbatere ştiinţifică el respectă cadrul conceptual al confraţilor şi nu îl stâlceşte după ureche. Că Duhul desăvârşeşte omul, nu îl tâmpeşte.

[tot-Laurentiu]

În oraşul Surgur trăia o femeie tânără, pe nume Natalia, care avea 31 de ani. Natalia era căsătorită de 8 ani, dar nu avea copii. Colega ei de serviciu, Nadejda Grigorievna, a sfătuit-o să citească o carte despre Fericita Matrona din Moscova şi să solicite mijlocirea acestei rugătoare la Dumnezeu. Natalia a citit cartea în trei ore. În sufletul ei a început atunci lucrarea nevăzută. Sub impresiile lăsate de cele citite, Natalia a lăsat cartea deoparte şi a adormit.

A visat că se află într-un spital, în faţa unei camere, unde era scris cu litere mari "Avorturi". Acolo tot timpul intrau şi ieşeau femei. Doi bărbaţi au încercat să o conducă şi pe Natalia. "Mi se părea că sunt însărcinată, povestea Natalia, am început să ţip şi să plâng, deoarece nu voiam să avortez. Voiam să nasc." Femeia s-a trezit din cauza propriului ţipăt, iar perna îi era udă de lacrimi.

Dimineaţa i-a povestit colegei sale cele visate. Aceea i-a spus că nu poate explica exact ce înseamnă visul, dar presupune că nu este întâmplător. Visul era asemănător cu o descoperire trimisă de Sus, la rugăciunile Fericitei Matrona. "Poate că, a explicat ea, ţi s-a arătat că avorturile puteau fi făcute de altcineva din familia ta şi de aceea Domnul nu îţi dă prunci." Natalia a întrebat dacă e posibil ca acest lucru să se întâmple din cauza mamei sale, iar Nadejda i-a răspuns că nu este exclus şi că aceea ar trebui să meargă la biserică şi să se pocăiască.

După ce s-a întors de la serviciu, Natalia a sunat-o pe mama ei şi i-a relatat problema: "Mamă, nu am copii pentru că tu ai făcut avorturi. Mergi la biserică şi te pocăieşte!" Mama a răspuns că acest lucru nu este adevărat şi că nu va merge la biserică, fiindcă nu are de ce să se pocăiască. În dimineaţa următoare Natalia a mers la lucru încruntată şi i-a spus colegei despre convorbirea cu mama ei. Nadejda a liniştit-o, sfătuind-o să nu se supere şi să o roage pe Fericita Matrona pentru ajutor în înţelepţirea mamei.

Timpul trecea... Natalia citea acatistul şi o ruga pe maica Matrona cu cuvinte proprii. La un moment dat a sunat-o mama ei şi i-a spus că a mers la Biserică şi că s-a pocăit în faţa Domnului Iisus Hristos. Curând după aceea, Natalia a rămas însărcinată, iar pe 15 iunie 2000 a născut un fiu...

Într-adevăr pocăinţa părinţilor poate vindeca bolile şi uşura soarta copiilor. Nu trebuie însă să cerem cuiva să se pocăiască pentru greşeli şi să-şi recunoască vinovăţia. Pocăinţa nu vine cu sila. De aceea, este bine să-i ajutăm pe vârstnici să-şi recunoască greşelile. Acest lucru trebuie făcut însă cu mult tact, fără ameninţări sau şantajări.

Conform avertismentului evanghelic: "Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura" (Matei 7, 1-2). Reproşându-i aproapelui vreun păcat, riscăm să cădem în acelaşi păcat şi atunci ni se va potrivi zicala "Cel care trage în trecutul său cu arma va fi ochit de viitor cu tunul.". Şi atunci nu noi, ci copiii noştri ne vor cere socoteală. Oare nu de aceea Apostolul Pavel spune: Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos (Gal. 6, 2)?

La rândul lor, părinţii nu trebuie să dispere şi să se chinuiască din cauza vieţii nepăsătoare sau a bolilor incurabile a propriilor copii ajunşi la maturitate. Mângâind în scrisoare o mamă, îndurerată de necredinţa fiului ei, Sf. Ambrozie de la Optina spunea; "Sunteţi conştientă că aveţi o mare parte din vină, fiindcă nu aţi reuşit să educaţi copilul aşa cum trebuie. Învinovăţirea de sine este folositoare, dar recunoscând propria vină trebuie să ne smerim şi să ne pocăim, nu să ne indignăm sau să disperăm. Nu trebuie nici să vă chinuiţi cu gândul că sunteţi singura vinovată de situaţia actuală a fiului. Acest lucru nu este adevărat. Orice om are darul libertăţii şi trebuie să răspundă pentru faptele sale în faţa lui Dumnezeu."

Pe lângă aceasta, nu orice boală este produsă de păcatele neamului. Apostolul Ioan Teologul relatează că Hristos, ieşind dintr-o biserică de la Ierusalim, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca se arate în el lucrările lui Dumnezeu (Ioan 9, 1-3). Providenţa dumnezeiască a folosit această boală pentru a atinge un scop bun: Şi a zis: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi (Ioan 9, 39). Prin minunea vindecării sale, omul orb din naştere a dat slavă lui Dumnezeu. L-a cunoscut pe Fiul Întrupat şi a dorit să-I urmeze.

Oamenii îi învinovăţesc greşit pe părinţi lor pentru toate nenorocirile care li se întâmplă, mărturisesc mincinos, chiar dacă nu sunt conştienţi de aceasta şi mută vina "de pe capul bolnav pe cel sănătos ".

A venit odată la Părintele Paisie Aghioritul un tânăr bolnav psihic care spunea că vina pentru boala sa este a părinţilor şi că are o "sensibilitate moştenită". "Despre ce fel de moştenire îmi vorbeşti? l-a întrebat ascetul athonit. Ai nevoie în primul rând de odihna, să-ţi termini studiile, să mergi la armată, după care să te angajezi." Nenorocitul a ascultat sfatul bătrânului şi şi-a descoperit calea. Astfel se găsesc oamenii pe ei înşişi, era convins părintele Paisie. (Enigmele eredităţii / Konstantin V. Zorin)

[Ioan_Cezar]

Mulţumesc pentru postare, e un prilej ca să vedem din faptele vieţii (empiric) că greşelile unui om se răsfrâng şi asupra altora, în speţă asupra copiilor.
Părinţii care avortează şi care nu fac pocăinţa cuvenită pentru omor, ce fac de fapt? Perseverează, ani şi ani, în îndreptăţire de sine. Îşi justifică crima, stau întorşi de la Dumnezeu şi transmit şi copiilor lor aflaţi în viaţă această atitudine ostilă, mândră. E o energie nesănătoasă aici, care trece de la unul la altul, precum lumina dintr-o lumânare la alta... Dar e o lumină pervertită, o lumină de la un soare negru, soarele minciunii egoiste şi al morţii.
Eu cred că atunci când un om face căinţă şi pocăinţă, el dezleagă din legăturile neguroase ale bolii şi morţii sufleteşti şi pe ceilalţi, pe cei care intră în contact cu el. Nu ştiu cum se face asta, rămâne în mare parte o taină, însă e dovedit că aşa funcţionează treaba asta, e dovedit cu prisosinţă prin fapte, empiric.

[florin.oltean75]

Cainta si pocainta pentru propriile pacate inlatura uratenia/anchilozarea launtrica, ne infrumuseteaza, pentru ca sufletul intra in osmoza cu Dumnezeu, devine permeabil si luminos.

Acesta este inceputul smereniei.

Cand cainta si pocainta noastra se intinde si isi asuma voluntar si greselile propriilor parinti, bunici, strabunici pana la protoparinti - pe care le marturiseste Lui Dumnezeu ca si cand ar fi propriile greseli, smerenia devine adanca.

Iar atunci cand ia asupra sa greselile tuturora smerenia devine desavarsita.

Intr-o astfel de smerenie trebuie omul sa-si petreaca toata viata sa pamanteasca.

[tot-Laurentiu]

- Gheronda, unii considera că nu au condiţii pentru a duce o viaţă duhovnicească şi spun; "Nu ai ce lua de la cel care nu are".

- Dacă spun că sunt îngreunaţi de patimi moştenite şi se îndreptăţesc pe ei înşişi, aceasta este şi mai grav.

- Dar când cineva este îngreunat într-adevăr de ele?

- Asculta, fiecare om are înclinaţii moştenite, bune sau rele. Trebuie însă să se lupte pentru a scăpa de propriile defecte şi a cultiva ceea ce are bun, ca să devină un chip adevărat şi plin de har al lui Dumnezeu.

Înclinaţiile rele moştenite nu sunt o piedică pentru sporirea duhovnicească. Căci atunci când cineva se nevoieşte, fie chiar şi puţin, dar cu multă stăruinţă, atunci se mişcă în planul duhovnicesc, în cel al minunii în care toate înclinaţiile rele moştenite sunt dizolvate de Harul lui Dumnezeu.

Dumnezeu se înduioşează şi ajută mult un suflet care are înclinaţii rele moştenite dar care se luptă cu râvnă să zboare spre cer cu aripa lui atrofiată, care este moştenirea cea rea. Cunosc mulţi care s-au slobozit de acestea cu puţină osteneală din partea lor şi cu mult ajutor de la Dumnezeu. Aceşti oameni sunt mari eroi în faţa lui Dumnezeu. Căci ceea ce îl înduioşează pe Dumnezeu este lucrarea pe care o săvârşim asupra omului nostru cel vechi.

- Gheronda, Botezul nu şterge înclinaţiile rele moştenite?

- Botezul ne izbăveşte de blestemul păcatului strămoşesc şi de toate păcatele. Când omul se botează, el se îmbracă în Hristos. se izbăveşte de păcatul strămoşesc şi vine asupra lui Harul dumnezeiesc, însă înclinaţiile rele moştenite rămân. Oare Dumnezeu nu ar fi putut să le şteargă şi pe ele prin Sfântul Botez? Le lasă însă pentru a ne lupta, a birui şi a ne încununa.

- Eu, atunci când cad mereu într-o patimă, îmi spun: "Aşa m-am născut, asta sunt eu".

- Asta mai lipsea, să ne spui că părintii tăi ţi-au dat toate defectele pe care le ai. Din moşi strămoşi s-au adunat la tine toate defectele, iar harismele la ceilalţi?... Nu cumva te iei la ceartă şi cu Dumnezeu?
Cel care spune: "Eu am acest caracter, aşa m-am născut, am moştenit înclinaţii rele, în aceste condiţii am crescut, prin urmare nu pot să mă îndrept..," este ca şi cum ar spune: "Vinovat este nu numai tatăl şi mama mea, ci şi Dumnezeu!". ştiţi cât mă mâhnesc când aud unele ca acestea? In felul acesta îi jigneşti şi pe părinţi ş pe Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu încetează să lucreze în tine din clipa în care începi să gândeşti astfel

- Gheronda, spun unii că slăbiciunile nu se pot corecta, când se află în firea omului.

- Ştii ce se întâmplă? Unora le convine să spună că un defect oarecare se datorează firii lor, fiindcă aţa se îndreptăţesc pe ei înşişi şi nu fac nici un efort ca să scape de el. "Mie, spun ei, Dumnezeu nu mi-a dat daruri Cu ce sunt eu de vina? De ce îmi cer lucruri mai presus de puterile mele?"! şi apoi se culcă pe-o ureche. Se îndreptăţesc pe ei înşişi, îşi odihnesc gândul şi-o ţin tot pe-a lor. Cum ne vom îndrepta dacă spunem: "Acestea sunt înclinaţii moştenite, celelalte sunt în caracterul meu"? Acest fel de a vedea lucrurile alungă vitejia duhovnicească.

Da, Gheronda, dar...

- Iarăşi "dar"? Ce-i cu tine, măi copilă? Aluneci ca broasca ţestoasă. Te îndreptăţeşti mereu.

- Gheronda, o fac înadins?

- Nu spun că o faci înadins, dar de vreme ce ţi-a dăruit Dumnezeu atâta minte şi eşti brici, foarte deşteaptă, nu înţelegi cât de rea este îndreptăţirea? Un căpşor atât de mic să aibă atâta minte şi să nu înţeleagă!

Am observat că unii, deşi sunt deştepţi şi înţeleg ceea ce este corect, susţin ceea ce este greşit, deoarece aceasta le convine. şi astfel îşi îndreptăţesc patimile- Alţii nu se îndreptăţesc pe ei înşişi, dar cad în deznădejde la gândul că există în caracterul lor ceva de neîndreptat. Aşa face diavolul: pe unul îl împiedică de la sporirea duhovnicească prin îndreptăţirea de sine, pe altul îl prinde cu sensibilitatea exagerata şi-l aruncă în deznădejde.

Pentru a fi tăiată o patimă, trebuie ca omul să nu se îndreptăţească pe sine însuşi, ci să se smerească. De pildă, dacă spune: "Eu nu am dragoste în firea mea, în timp ce altul are" şi nu se nevoieşte să o dobândească, cum va spori? Nu sporeşti fără luptă. Nu aţi citit în cărţile patristice câte slăbiciuni aveau unii Părinţi şi la ce înălţimi duhovniceşti au ajuns? I-au întrecut chiar şi pe cei care aveau multe virtuşi. Iată la ce măsură a ajuns Ava Moise Egipteanul, el care a fost un tâlhar atât de mare! Vedeţi ce face Harul lui Dumnezeu?

După mine, cel care are înclinaţii rele moştenite şi se luptă ca să dobândească virtuţi, va avea mai multa răsplată decât cel care a moştenit de la părinţii săi virtuţi şi nu trebuie să se lupte ca să le dobândească. Pentru că unul le-a găsit pe toate de-a gata pe când celălalt s-a luptat aspru ca să le dobândească Vezi, şi oamenii ii apreciază mai mult pe acei copii care au găsit datorii lăsate de părinţii lor şi s-au ostenit din greu nu numai să le achite, ci sa câştige şi avere, decât pe cei care au moştenit averea lăsată de părinţii lor şi au păstrat-o.

din cartea: Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicesti V - Patimi si virtuti, Editura Evanghelismos, 2007

[tot-Laurentiu]

Părintele Arhim. Justin Pârvu:
"O mare problemă a traiului trupesc pe care-l promovează civilizaţia de astăzi este desfrânarea. Această patimă este considerată o stare de normalitate, de către unii. În ce constă răutatea ei? Desfrânarea este patimă, este o deviere de la normal.

Desfrânatul este un om îndobitocit, redus doar la trup, un om văduvit de sănătatea sufletului, care ajunge să le judece pe toate după patima sa. Oamenii aceştia sunt o pacoste pentru societate.

Cel mai grav este că acum mulţi se încurcă în astfel de lucrurile de la vârste fragede, 12-14 ani, lucru la care contribuie din plin societatea, şcoala, televiziunea, întrun cuvânt educaţia de azi.

Patima desfrânării nu ţine numai de trup, ci alterează cumplit şi mintea, ducând la devieri de comportament şi în gândire. Cei ce se întinează cu această patimă din tinereţe se îmbolnăvesc adesea şi nu mai pot da naştere la copii, sau nasc copii bolnavi, cu malformaţii şi deficienţe psihice. Şi nici viaţa de familie nu merge bine, intervin o multitudine de probleme pe care nu sunt în stare să le depăşească.

Datorită acestei patimi soţii nu se pot înţelege între ei, nu au o relaţie normală şi nu pot întemeia un cămin fericit, cu o viaţă normală."