Innoirea gandirii sau sensul pocaintei in cuvintele Parintelui Galeriu

[Ioan_Cezar]

"Ce se întâmplase? La strană cântăreţii cântau cu multă însufleţire, dar cântarea nu se auzea ca venind dintr-un loc (de la ei), ci se petrecea ceva cu totul minunat şi cu neputinţă de explicat. Cântarea parcă se materializase. Tot văzduhul din biserică, însăşi biserica şi toate cele dintr-însa cântau. Eu însumi, trupul tot, mâini şi picioare, se transformaseră într-o minunată cântare. Şi eu mă simţeam ca şi cum pluteam pe o întindere nesfârşită şi elementul pe care mă aflam şi în care eu însumi mă transformasem cu totul era acea nemaiauzită cântare. Nu visam; eram cu totul treaz şi conştient de sine."

Reiau un pasaj din postarea care mi-a plăcut atât de mult şi iată, fie şi pe ultima sută, adică la sfârşit de an bisericesc, îţi întorc "mingea" cu un cuvânt dintr-o carte dragă ("Stareţul meu Iosif Isihastul" - pag. 277). Îmi cer iertare pentru off-topic, însă cred că vei trăi bucurie citind mărturisirea următoare:

"Ceva asemănător s-a petrecut odinioară, când Sfântul Nectarie se afla la mănăstirea sa din Eghina, iar monahiile din obşte i-au cerut să tâlcuiască cuvintele "Toată suflarea să laude pe Domnul". Atunci el le-a răspuns "Vă voi răspunde în timp, aşteptaţi". Şi într-o noapte de vară cu lună plină au ieşit pe câmp pentru a face Paceverniţa cu Acatistul BUnei Vestiri. Sfântul, după terminarea Paceverniţei, le-a spus monahiilor să-şi continue rugăciunea în genunchi, după care el însuşi s-a dus puţin mai departe şi a îngenunchiat.
Pentru o clipă, monahiile, într-un chip mai presus de fire şi de netâlcuit, au auzit şi au simţit că fiecare piatră, arbust sau floare de noapte, fiecare stâncă şi toate bisericuţele de pe acel versant de munte, stelele şi luna, întreaga zidire neînsufleţită a început să laude pe Dumnezeu într-un chip de negrăit. Iar când la acestea s-a adăugat doxologia adusă de greieri, de cucuvele şi de celelalte păsări de noapte, uimirea pricinuită de belşugul de Har a topit inimile maicilor. Astfel, cu puterea rugăciunii Sfântului Nectarie au primit înştiinţare în chip simţit despre tâlcuirea stihului din psalmi. Toată zidirea lăuda pe Domnul, Creatorul şi Ziditorul, într-un singur glas."

Domnule profesor, iata, de asta, si de multe altele, eu, prin natura mea ultrasceptic in privinta infailibilitatii ecleziale si a cultului sfintilor, il consider pe Sf. Nectarie din Eghina cel putin intocmai cu apostolii. Petru a apostaziat, Toma s-a indoit. Aveti idee cati bolnavi de cancer, unii pe patul de moarte, au fost adusi inapoi in lumea celor vii, si cu o noua sansa de mintuire implicita (=timp de pocainta), de minunile facute de Dumnezeu prin acest minunat si drag sfint?

[CristianR]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Reiau un pasaj din postarea care mi-a plăcut atât de mult şi iată, fie şi pe ultima sută, adică la sfârşit de an bisericesc, îţi întorc "mingea" cu un cuvânt dintr-o carte dragă ("Stareţul meu Iosif Isihastul" - pag. 277). Îmi cer iertare pentru off-topic, însă cred că vei trăi bucurie citind mărturisirea următoare:

"Ceva asemănător s-a petrecut odinioară, când Sfântul Nectarie se afla la mănăstirea sa din Eghina, iar monahiile din obşte i-au cerut să tâlcuiască cuvintele "Toată suflarea să laude pe Domnul". Atunci el le-a răspuns "Vă voi răspunde în timp, aşteptaţi". Şi într-o noapte de vară cu lună plină au ieşit pe câmp pentru a face Paceverniţa cu Acatistul BUnei Vestiri. Sfântul, după terminarea Paceverniţei, le-a spus monahiilor să-şi continue rugăciunea în genunchi, după care el însuşi s-a dus puţin mai departe şi a îngenunchiat.
Pentru o clipă, monahiile, într-un chip mai presus de fire şi de netâlcuit, au auzit şi au simţit că fiecare piatră, arbust sau floare de noapte, fiecare stâncă şi toate bisericuţele de pe acel versant de munte, stelele şi luna, întreaga zidire neînsufleţită a început să laude pe Dumnezeu într-un chip de negrăit. Iar când la acestea s-a adăugat doxologia adusă de greieri, de cucuvele şi de celelalte păsări de noapte, uimirea pricinuită de belşugul de Har a topit inimile maicilor. Astfel, cu puterea rugăciunii Sfântului Nectarie au primit înştiinţare în chip simţit despre tâlcuirea stihului din psalmi. Toată zidirea lăuda pe Domnul, Creatorul şi Ziditorul, într-un singur glas."

Într-adevăr, minunată completare la prima mărturie. Nu poți decât să rămâi mut în fața acestor revărsări de Har.
Iar dacă ar fi să caut o legătură cu „înnoirea minții”, cred că într-un mod asemănător trebuie să se petreacă și ea, adică nu cu putere de la noi, ci cu foc și lumină de sus. Câteva versuri (de T. S. Eliot) dragi părintelui Galeriu:

„Până ochiul nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi văzut;
Până urechea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi auzit;
Până limba nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi numit;
Până inima nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi iubit;
Până mintea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi cunoscut“.

[Ioan_Cezar]

Frumos, frumos....
Amin!

[florin.oltean75]

Într-adevăr, minunată completare la prima mărturie. Nu poți decât să rămâi mut în fața acestor revărsări de Har.
Iar dacă ar fi să caut o legătură cu „înnoirea minții”, cred că într-un mod asemănător trebuie să se petreacă și ea, adică nu cu putere de la noi, ci cu foc și lumină de sus. Câteva versuri (de T. S. Eliot) dragi părintelui Galeriu:

„Până ochiul nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi văzut;
Până urechea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi auzit;
Până limba nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi numit;
Până inima nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi iubit;
Până mintea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi cunoscut“.

Ochiul ia foc atunci cand iL vede pe Dumnezeu
Urechea ia foc atunci cand iL aude pe Dumnezeu
Limba ia foc atunci cand iL gusta pe Dumnezeu
Trupul ia foc antunci cand iL simte pe Dumnezeu
Mintea ia foc atunci cand se cufunda in Dumnezeu

Inima ia foc atunci cand cel putin una din acestea ia foc.

Prin focul inimii toate se curatesc,
Minte si trup

Caci inima este manunchiul
In care se intalnesc toate simtirile.

Cand rugaciunea atinge subtirimea "critica",
Un simt poate lua foc din cele mai obisnuite experiente

Contemplatia unui cer senin,
Mirosul unei flori,
Adierea vantului,
Susurul unei ape

Si de la un singur simt toate celelalte iau foc,
Mistuind cele vazute si nevazute

Astfel ajunge omul in Tara Fagaduintei,
Unde nu exista robie, ci libertate deplina.
In Imparatia nesfarsita a Lui Dumnezeu.

[CristianR]

Și acesta este un motiv pentru care iubim poezia: că nu are frontiere.

Voi continua adăugând predica la Tânărul cel bogat.
Ea poate fi ascultată aici.

Bine este, pentru cine are răgaz, să o asculte cu răbdare. Părintele este, deja, în Duh, la picioarele Domnului s™i reus™es™te să tramsmită aceasta s™i ascultătorilor, ducându-i pe tot›i acolo s™i atunci, mai aproape, poate, decât cei care se aflau fizic lângă Mântuitorul, însă nu s™i cu duhul.
Inima părintelui, se simte, este cuprinsă de acest foc de care s-a vorbit mai sus, s™i poate aprinde s™i inimile celor care-l ascultă.

[CristianR]

În preajma praznicelor mari duminicile care le preced și care le urmează le sunt dedicate. Cum anul acesta Înălțarea Sfintei Cruci cade în zi de duminică, trei duminici îi vor fi dedicate.

În cuvintele care preced lămurirea evangheliei de astăzi, părintele spune:

Azi, o dată mai mult, rogu-vă să cugetăm, să privim din interior spre exterior taina care se dezvăluie. Şi toţi cei care doresc să înţeleagă adâncul de taină al adevărului dumnezeiesc şi al adevărului omului, sunt rugaţi, împreună, să luăm aminte.

Astăzi auzim aşa: Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Deci cerul e aşezat deasupra noastră. Şi nimeni dintre noi nu s-a suit, dar a venit printre noi Cel care a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Fiul e în cer din veci, e Fiul Părintelui ceresc. Iar Fiul Omului – adică Fiul Părintelui ceresc, Care S-a făcut şi om – Care e în cer, vrea să ne spună că de acolo, din cer e taina omului. Şi nu numai a omului, întrucât omul e o sinteză a întregii Creaţii; taina întregii Creaţii e în cer.

Urmează o tâlcuire a ceea ce înseamnă „cer”, pornind de la Cartea Facerii și rugăciunea Tatăl Nostru. Cerul - locașul (de odihnă al) lui Dumnezeu și al nostru:

Deci cerul este şi locaşul Fiului Omului. Iar dacă în Tatăl nostru spune “precum în cer, aşa şi pe pământ”, cerul este şi locaşul odihnei noastre, al păcii, al mângâierii, al luminii, pe care, contemplând-o, ajung la odihnă. Sufletul meu nu se mai zbuciumă. Propriu-zis, aceasta înseamnă. Când neliniştea ta, în chinurile naşterii tale din nou, încetează. Sufletul ajunge să se odihnească. Conştiinţa capătă pacea, lumina adevărului.

[CristianR]

Predica de pe munte a Mântuitorului aduce o noutate care i-a scandalizat pe mulți din acea vreme și nici până în zilele noastre, mulți dintre noi, creștinii, nu o putem ușor accepta, pentru că este împotriva bunului-simț comun, natural, care te îndeamnă să te protejezi, urându-i pe cei ce te urăsc sau cel puțin rămânând cât mai departe de ei:

A fost numită această spusă a Domnului – “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea!” – Legea de aur a Evangheliei. Şi, într-adevăr, acest cuvânt vrednic este să unească tot sufletul – nu numai creştinesc, ci omenesc – de pretutindeni; acest cuvânt al Mântuitorului, pe Care – cum atât de frumos rostea părintele şi învăţătorul nostru, Dumitru Stăniloae – Tatăl L-a trimis în lume zicându-I: “Mergi şi mântuieşte-Ţi fraţii! Spune-le lor adevărul mântuitor. Şi odată cu spusa acestui cuvânt arată-le jertfa Ta, iubirea Ta supremă!”.