Cat de importanta este parerea celorlalti despre noi

[iustin10]

Parerea celorlalti conteaza si pentru ca noi suntem lacomi de iubire. Dorim ca ceilalti sa inteleaga ce facem. Si in nici un caz nu dorim sa fim criticati,daca aceasta nu ni se pare drept. Caci intentiile noastre consideram ca au fost bune, si ceilalti le rastamalcesc.
Feedbackul de la ceilalti conteaza foarte mult ,caci ne da singura parere obiectiva despre noi.

Mecanismele se regleaza foarte fin,ce facem , ce reactii culegem, ce sentimente ne provoaca acestea, cum aplicam aceste sentimente in a ii intelege pe ceilalti.
Daca legam aceste lucruri si de Cuvantul lui Dumnezeu,care indeamna sa faci celorlalti ce ai vrea sa iti faca ei tie, gasim si legatura acestor lucruri aparent lumesti cu divinitatea .

Deci,ca sa mai si raspund la intrebare, parerea celorlalti e foarte importanta , dar nu in intelesul lumesc,pentru a iti paraliza capacitatea de reactie, si a te indeparta de tine insuti.
E importanta , pentru a te educa pe tine , pentru a iti educa rabdarea si intelegerea, pentru a iti intelege actiunile, pentru a ii intelege pe ceilalti prin prisma legii iubirii ,si nu prin prisma impulsurilor proprii

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de iustin10

Feedbackul de la ceilalti conteaza foarte mult ,caci ne da singura parere obiectiva despre noi.

Personalitatea noastră, aşa cum o cunoaştem noi, intră în relaţie cu "personalitatea noastră percepută de altul". Când cele două poveşti despre noi (imaginea mea despre mine şi imaginea lui X despre mine) coincid sau se aseamănă, trăim o stare plăcută de consonanţă cognitivă şi afectivă. Când nu coincid, trăim o stare afectivă negativă de disonanţă cognitiv-afectivă.

Nu e vorba aşadar despre o "părere obiectivă", ci despre o imagine subiectivă, dar care ţine de subiectivitatea celuilalt, nu a mea. Natura oricărei păreri este subiectivă.
Faptul că "părerea" nu este a mea, că nu atârnă de voinţa şi dorinţa mea, nu înseamnă că ea are natură obiectivă. Ca natură e tot subiectivă (e a unui subiect, a unui om, a unui suflet, a unei minţi - deci e tot un "construct", o "poveste", o "imagine", o "ghicitură"), doar că ţine de subiectivitatea ta, nu a mea. Îmi eşti oglindă subiectivă, externă mie dar subiectivă, iar eu ştiu asta şi ţin cont de asta. Din acest motiv şi spunem uneori nepăsător - "părerea ta!". Nu credităm opinia cu atributul de "absolută".

Pe lângă aceste două sisteme de imagini subiective mai există însă:
- personalitatea mea aşa cum este ea efectiv (şi pe care voiesc sau nu să o cunosc deplin, pot sau nu pot să o cunosc, mă pricep sau nu, suport să o cunosc sau mă feresc)
- cunoaşterea deplină a personalităţii mele de către Dumnezeu, Cel care cunoaşte inima şi rărunchii omului.

Eu nu mă pot cunoaşte pe mine deplin decât prin Ochii lui Dumnezeu.
Cunoaşterea prin alţi oameni, însă, oferă uneori (deseori?) oglinde strâmbe. Mai degrabă dau de gândit, decât lămuresc corect şi deplin...

P.S. Un exemplu comic: fiica mea, fiind mulţumită că i-am adus bomboanele preferate, mi-a spus că sunt "bun", "cel mai bun tată din luuuume", ba chiar "tăticuţ"; fiul meu, supărat că nu i-am cumpărat o minge de fotbal, mi-a spus că sunt "rău", "hain, foarte rău tată". Pe cine să consider "obiectiv"?.....:)

[fallen]

Vedeti, asta spuneam si eu; elevii carora le-ati dat note bune ( pt ca au stiut lectia) au zis ca sunteti un profesor bun; cei pe care i-ati lasat corigenti, insa, pot spune ca tot dvs sunteti de vina pt acest lucru, ca nu i-ati invatat, nu le-ati explicat,'nu i-ati facut sa inteleaga ce trebuia...

Si apoi mai este si parerea obiectiva a celor indreptatiti, de multe ori exprimata in cifre : procentul de promovabilitate al elevilor la o anume disciplina, de exemplu...( intr-un context mai amplu : daca per global, tot liceul e praf la toate materiile, promovabilitatea la bac, de exemplu, e sub nivelul marii.....ori sunt toti profesorii, ori sunt toti elevii; daca insa majoritatea are rezultate bune la alte discipline, insa la matematica de exemplu, obtin cu totii sau un procent foarte mare rezultate nesatisfacatoare, ne putem gandi ca la materia respectiva nu sunt suficient pregatiti de catre profesori...)
Deci, se poate spune ca exista si o parere " obiectiva", a oamenilor, care, mai mult sau mai putin relativa, totusi ne influenteza destinele... Acea apreciere care e cuantificata in cifre, note, procente, calificative, uneori chiar din cele radicale gen admis/respins....

Cat despre cealalta parere obiectiva, cea absoluta, a lui Dumnezeu...pe ea as vrea si eu sa o stiu,'dar eu una cel putin nu cunosc nici o modalitate prin care as putea afla-o ...
Asa ca incerc mereu sa aflu pareri cat mai obiective de la persoane cat mai caliicate, abilitate, indreptatite, sa formuleze atare aprecieri, dpdv profesional, cel putin, insa nu prea am succes cu aceste demersuri, se pare, atunci cand incerc sa le fac ( ultima data am fost concediata pt asta :)). Cu toatr astea eu personal cred ca ar fi bine ca, periodic, sa ne fie verificate cunostintele tuturor, de catre un for superior profesional, si cat se poate de obiectiv, desigur; lucru care din cate stiu se face in cazul profesorilor, de exemplu ( si la noi se face dar mult mai subiectiv, doar in functie de participari la evenimente, etc...).
Acest demers il facem mai mult pentru auto-aprecierea noastra, ca sa stim daca intr-adevar stam bine sau mai avem de invatat.

Dar ce ne facem ca suntem in poate si mai mare masura influentati si de judecatile subiective ale semenilor?
Ale clientilor, de exemplu. Ce-l intereseaza pe client ca am primit un calificativ bun de la mai marii nostri, daca el este nemultumit de serviciile noastre ???
Daca patronul, angajatorul, mai ales daca este de alta profesie decat noi,nu este multumit de incasari...iarasi, aceeasi situatie ....
Daca ai nostri, acasa, nu sunt bine hraniti si intretinuti,nu le ajung banii pe care ii castigam, pe de o parte' pe de alta, nici nu avem timpul necesar sa ne ocupam de ei, credeti ca le va pasa, vor aprecia faptul ca la serviciu am fi bine apreciati de catre toata lumea, fie ei sefi, fie clienti, atata timp cat nu suntem si remunerati pe masura ? ( adica venim si tarziu acasa, si obositi, si fara bani :))
Acum, in functie de specificul muncii, se poate crea un conflict si la locul de munca : de exemplu, daca esti un doctor bun, si totodata milostiv, pacientii te vor aprecia foarte, ca ii ajuti si le faci bine cu bani putini sau deloc, insa patronii...nu tocmai :). Iar salariul ti se plateste din incasari, nu din "aprecieri pozitive " ale clientilor ( care norma ca-s multumiti daca scapa ieftin :)). Pe de alta parte, insa, daac si tu esti dispus sa faci munca voluntara, sa stai peste program fara sa ceri bani, sa te multumesti cu un salariu mic, atunci si sefii ar putea aprecia asta, pana la urma ( doar din putin se face mult, nu? ). Se stie insa ca si pt economia personala este mai bine sa obtii mai mult cu efort mai putin, decat invers :) :) :) ; altfel, este posibil chiar ca homeostazia propriului organism sa fie afectata de randamentul energetic negativ ( adica daca cheltui, cosumi energie mai mult decat acumulezi), si sa te imbolnavesti si sa functionezi din ce in ce mai prost si mai neproductiv, si pt tine, si pt firma,, si chiar pt client

Desigur ca pentru toate astea iti vei primi rasplata de la Dumnezeu, in ceruri, insa pana ajungi acolo, nu te " mananca sfintii", cum spune zicala, ci proprii copii.....

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de fallen

Cat despre cealalta parere obiectiva, cea absoluta, a lui Dumnezeu...

:::::::::)

1) Dumnezeu nu are păreri. Dumnezeu cunoaşte, e Cunoaştere, mai exact Iubire.
2) "Părerea" lui Dumnezeu este cea mai ... subiectivă dintre toate. Dumnezeu e Subiect, e 3 Subiecţi (Ipostasuri), 3 Persoane.

Persoana nu poate avea păreri obiective ci, întotdeauna, subiective.
Putem afirma fără teamă "Din punctul de vedere al lui Dumnezeu...". Fără nici o teamă că greşim. Oare e posibil ca Dumnezeu să nu aibă un punct de vedere? Unul diferit de al meu, de al dvs. etc.? Sau consonant, uneori?
Domnul nu Se supără când Îl facem "subiectiv". Şi-a precizat deja "opinia", "punctul de vedere". Unde? Când? Aflăm din Scriptură, printre altele. Din toată Scriptura.

Dumnezeu este subiectiv. (Uneori e chiar "gelos"..., în Subiectivitatea Lui...)
Din fericire!
Altminteri nu am putea întreţine cu El o relaţie interpersonală, nu i-am putea spune nici Tată nici Tu.

[fallen]

Cred ca toti oamenii, atat in ipostaza de parinte cat siin cea de copil, ( cea prpriu-zisa, nu cea denumita asa n AT) traiesc in subconstient cu teama de a nu mai fi iubiti si de a fi parasiti, abandonati de cei care ii iubeau, oferindu-le totodata o oarecare protectie. Si copiilor le e insuflata de parinti aceasta teama ( de a nu mai fi iubiti si de afi abanonati de parinti daca nu sunt/fac ceea ce trebuie, sau ce le cer acestia ), dar si parintii la randul lor au in suflet aceasta teama, ca copiii nu-i mai vor iubi si-i vor parasi, cand se vor face mai mari, daca nu le dau ceea ce vor sau nu ii lasa sa faca.....( lucru pe care copilul de multe ori il simte si devine santajist...)

Totusi, recunosc ca dincolo de teama asta ancestrala de a nu dezamagi pe parinti si dea a nu cadea din dragostea lor ( probabil mostenita inca de la protoparintii nostri alungati din rai), in rest, in tinerete, nu mi-a pasat prea mult de parerea celorlalti despre mine, nici chiar atunci cand mi se atragea atentia, si ar fi trebuit...am mers mult timp pe principiu cine ma place sa ma ia asa cum sunt...desigur, atata timp cat fac ceea ce trebuie, imi fac datoria si nu comit nimic chiar imoral...insa in special chestiile care tineau de fizic, sau de comportament, nu m-am grabit sa le corectez cand mi s-a atras atentia ( de fapt nici nu stiam pe cne sa ascult in aceasta privinta - pe parinti si bunici, care erau mai de moda veche, sau pe cei de varsta mea ???), am facut cum m-a taiat capul, crezand ca oricum nu conteaza im arati si cum vorbesti si te porti, si astfel am ajuns pe neplacul...tuturor :). Poate daca ascultam, eram si eu acum o " doamna":). Ca sa nu mai zic ca nici pe barbati nu i-am ascultat, m-am simtit jignita cand au incercat sa ma corecteze, mai ales atunci cand sfaturile lor erau in contradictie cu ale parintilor si bunicilor; darvsi cand acestea, la un moment dat s-au suprapus ( cand am constatat cu stupoare ca principiile pe care le consideram demodate ale bunicii inca mai sunt dorite si de barbatii din secolul asta - nu ma refer neaparat la cele de conduita morala, sa nu minti, sa nu inseli, sa nu preacurvesti, ci la cele de subordonare a femeii de catre barbat - sa te scoli inaintea lui, sa-l astepti cu masa pusa, sa-i pui in farfurie, etc, si mai ales sa nu te plangi niciodata ca esti obosita sau bolnava, pt ca te va crede slaba si neputincioasa si-ai va cauta o amanta- ceea ce mis-a parut absolut outraging - atata timp cat amandoi muncim cot la cot )

Asa ca pana la urma, in cazuk meu cel putim, teama de abandon, desi inca prezenta ( uneori luand proportii dezastruoase) nu a fost totusi productiva, deoarece chiar si asa, temandu-ma in permanenta, tot am reusit sa ii dezamagesc pe toti. Acu, insa nu ma mai incalzeste cu nimic ca mi-am dat seama ca tot acest timp, si parintii s-au temut sa nu ma piarda, dem-au lasat pana la urma sa fac ce am vrut, ca tot am plecat si i-am lasat, pana la urma, si nu pt ca mi-ar fi facut ei ceva, ci pt ca asa e datul firii, copiii sa plece de langa parinti, la un moment dat... asa ca nu stiu teama asta cat e de buna sau daca nu cumva e chiar toxica .... Sunt si ipoteze care sustin ca si unii soti aplica strategii asemanatoare, de a-si face partenerii sa se creada neputinciosi si in pericol de abandon, tot deteama de a nu fi ei insisi abandonati...( oricum nu stiu insa la ce-ti mai foloseste sa afli ca sotul sau sotia te-a persecutat si umilit tocmai pr ca avea nevoie de tine, nu cred ca mai ajuta la ceva...chiar si daca sustine ca a facut-o din dragoste...ca teama lui/ei ar fi provenit din prea multa dragoste ...si candma gandesc ca era o vreme cand nu gustam si n ntelegeam, mi se pareau idiotenii, romantismele astea gen "Othello"..si nici acum nu cred ca aceasta este modelul autentic de dragoste adevarata, asa cum a lasat-o Dumnezeu, ci o dragoste pervertita, cam ca cea pe care a avut-o Cain cand l-a ucis pe Abel ca sa ii fure jertfa pe care o adusese ( sau urma sa) lui Dumnezeu, si sa nu ramana el mai prejos.....

[iustin10]

@fallen

E bine sa nu ignori parerea celorlalti caci ea ascunde un sambure de adevar.
Asa cum ai intuit,ceilalti erau meniti in viata ta,tocmai ca sa te corecteze,sa te faca mai deschisa.
Dar e bine sa alegi parerile care ti se par dezinteresate, nu cele de la oameni care vor ceva de la tine. Cei care te vor si te iubesc,pot devein posesivi, caci nu stiu sa iubeasca dezinteresat, si atunci parerea lor nu iti mai e asa folositoare, caci de fapt vor sa isi linisteasca aprinderea lor ,si nu sa te ajute dezinteresat pe tine.
Dragostea adevarata nu e posesiva, caci stie sa lupte impotriva patimei proprii si sa identifice mereu doar nevoia celuilalt. Dragostea adevarata stie sa dea persoanei iubite exact de ceea ce are nevoie

Nu iti fa prea multe reprosuri sau prea multa deznadejde. Toate trebuiau sa se intamople asa cum s-au intamplat,daca asa ai simtit. Conteaza de acum inainte ce faci,si cum folosesti increderea care e bine sa o ai in tine. Sa iei de la oameni-prieteni atat cat trebuie,si sa te feresti de oameni-sugativa, si sa astepti ca planul lui Dumnezeu sa se dezvaluie in tine.
Trebuie sa te iubesti asa cum esti,si sa il astepti pe Dumnezeu in liniste .
Caci Dumnezeu nu are nevoie nici de cei care se baga sclavi altora,dar nici de cei care isi sunt suficienti lor insisi. Are nevoie de ceea ce simtim,si sa fim deschisi ca sa putem sa ascultam vocea Lui.
El nu a fost in afara ta tot acest timp,ci a fost mereu cu tine , tu trebuie doar sa constientizezi aceasta,si de acum,sa il cauti pe El in viata ta, si sa nu mai fii asa atenta la cum se incrunta lumea

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de fallen

Cred ca toti oamenii, atat in ipostaza de parinte cat siin cea de copil, ( cea prpriu-zisa, nu cea denumita asa n AT) traiesc in subconstient cu teama de a nu mai fi iubiti si de a fi parasiti, abandonati de cei care ii iubeau, oferindu-le totodata o oarecare protectie. Si copiilor le e insuflata de parinti aceasta teama ( de a nu mai fi iubiti si de afi abanonati de parinti daca nu sunt/fac ceea ce trebuie, sau ce le cer acestia ), dar si parintii la randul lor au in suflet aceasta teama, ca copiii nu-i mai vor iubi si-i vor parasi, cand se vor face mai mari, daca nu le dau ceea ce vor sau nu ii lasa sa faca.....( lucru pe care copilul de multe ori il simte si devine santajist...)

Totusi, recunosc ca dincolo de teama asta ancestrala de a nu dezamagi pe parinti si dea a nu cadea din dragostea lor ( probabil mostenita inca de la protoparintii nostri alungati din rai), in rest, in tinerete, nu mi-a pasat prea mult de parerea celorlalti despre mine, nici chiar atunci cand mi se atragea atentia, si ar fi trebuit...am mers mult timp pe principiu cine ma place sa ma ia asa cum sunt...desigur, atata timp cat fac ceea ce trebuie, imi fac datoria si nu comit nimic chiar imoral...insa in special chestiile care tineau de fizic, sau de comportament, nu m-am grabit sa le corectez cand mi s-a atras atentia ( de fapt nici nu stiam pe cne sa ascult in aceasta privinta - pe parinti si bunici, care erau mai de moda veche, sau pe cei de varsta mea ???), am facut cum m-a taiat capul, crezand ca oricum nu conteaza im arati si cum vorbesti si te porti, si astfel am ajuns pe neplacul...tuturor :). Poate daca ascultam, eram si eu acum o " doamna":). Ca sa nu mai zic ca nici pe barbati nu i-am ascultat, m-am simtit jignita cand au incercat sa ma corecteze, mai ales atunci cand sfaturile lor erau in contradictie cu ale parintilor si bunicilor; darvsi cand acestea, la un moment dat s-au suprapus ( cand am constatat cu stupoare ca principiile pe care le consideram demodate ale bunicii inca mai sunt dorite si de barbatii din secolul asta - nu ma refer neaparat la cele de conduita morala, sa nu minti, sa nu inseli, sa nu preacurvesti, ci la cele de subordonare a femeii de catre barbat - sa te scoli inaintea lui, sa-l astepti cu masa pusa, sa-i pui in farfurie, etc, si mai ales sa nu te plangi niciodata ca esti obosita sau bolnava, pt ca te va crede slaba si neputincioasa si-ai va cauta o amanta- ceea ce mis-a parut absolut outraging - atata timp cat amandoi muncim cot la cot )

Asa ca pana la urma, in cazuk meu cel putim, teama de abandon, desi inca prezenta ( uneori luand proportii dezastruoase) nu a fost totusi productiva, deoarece chiar si asa, temandu-ma in permanenta, tot am reusit sa ii dezamagesc pe toti. Acu, insa nu ma mai incalzeste cu nimic ca mi-am dat seama ca tot acest timp, si parintii s-au temut sa nu ma piarda, dem-au lasat pana la urma sa fac ce am vrut, ca tot am plecat si i-am lasat, pana la urma, si nu pt ca mi-ar fi facut ei ceva, ci pt ca asa e datul firii, copiii sa plece de langa parinti, la un moment dat... asa ca nu stiu teama asta cat e de buna sau daca nu cumva e chiar toxica .... Sunt si ipoteze care sustin ca si unii soti aplica strategii asemanatoare, de a-si face partenerii sa se creada neputinciosi si in pericol de abandon, tot deteama de a nu fi ei insisi abandonati...( oricum nu stiu insa la ce-ti mai foloseste sa afli ca sotul sau sotia te-a persecutat si umilit tocmai pr ca avea nevoie de tine, nu cred ca mai ajuta la ceva...chiar si daca sustine ca a facut-o din dragoste...ca teama lui/ei ar fi provenit din prea multa dragoste ...si candma gandesc ca era o vreme cand nu gustam si n ntelegeam, mi se pareau idiotenii, romantismele astea gen "Othello"..si nici acum nu cred ca aceasta este modelul autentic de dragoste adevarata, asa cum a lasat-o Dumnezeu, ci o dragoste pervertita, cam ca cea pe care a avut-o Cain cand l-a ucis pe Abel ca sa ii fure jertfa pe care o adusese ( sau urma sa) lui Dumnezeu, si sa nu ramana el mai prejos.....

Teama de abandon se manifestă prin anxietate şi dependenţă. În primul rând.
Cred că terapia forte la îndemâna fiecărui om este de a orienta anxietatea şi dependenţa spre Dumnezeu.
Orientată spre Dumnezeu, anxietatea dispare şi lasă loc sfintei frici de Dumnezeu. Se transformă în ea, prin credinţă şi har. Frica lui Dumnezeu e puternic tămăduitoare pentru toate bolile spirituale şi ne e dreptar sau reper pentru practică. Ce alegi? Anxietate şi atacuri de panică SAU sfânta şi sfinţitoarea frică de Dumnezeu. Iată dilema!
Orientată spre Dumnezeu, dependenţa are un efect paradoxal: pe cât creşte, până la a face din om "rob al lui Dumnezeu", pe atât omul devine mai liber. Ai experimentat oare aceasta şi cu alte dependenţe? Dacă da, cu ce preţ?...
Peste toate, rodul acestui reframe este dorul după Dumnezeu. Cu cât e mai mare, mai viu, cu atât omul trăieşte mai deplin iubirea. Şi cum iubirea e sentimentul care înfrumuseţează cel mai mult, să nu ne mirăm că sfinţii sunt oamenii cei mai frumoşi...:)

Aşadar, indiferent sub ce formă apar, toate ale noastre sunt mânate de Păstor tot spre Staulul Lui. Totul e să nu ne răzvrătim prea mult. Fiul risipitor ajunge tot Acasă...

P.S. Mi s-a părut tare chestia cu furtul... Cain chiar vroia să îl fure pe Abel?....:)

[sophia]

Parerea celorlalti si teama de izolare sau de abandon nu se pot evita.
Omul este o fiinta sociala, nu traieste singur, in izolare, in afara de eremiti.
Si in manastire tot in comunitate traieste.

Nu poti evita parerile celor din jur pentru ca ti se spun si de multe ori lovindu-te, facndu-ti rau.
Si pe urma daca nu corespunzi esti izolat, scos din comunitate sau abandonat de o persoana.
Sunt probleme delicate si care nici nu se pot trata asa usor.
Si aceasta parere o aflam de la nastere si ne este impregnata: suntem doriti sau nu, suntem iubiti sau nu, mai intai de parinti si rude, mai apoi de societate. Pfui, si cand iti trantesc copiii direct si sincer parerea lor, atunci sa vezi!
Totul in viata este numai o comparatie si un schimb de pareri.


Nu inteleg cum "Ne putem cunoaste prin ochii lui Dumnezeu."
In ce fel?

Iar pe Dumnezeu fiecare il percepe in alt fel. Deci si asta este cam subiectiv...

Cred ca nu putem decat sa facem compromisuri. Este cea mai buna solutie (pana la un punct).

Ceea ce putem evita insa este judecarea vesnica a celuilalt. Ca judecam fara sa stim unele lucruri...

Pareri exista si subiective si obiective, de obicei in amestec si greu de diferentiat.
De ex. spui despre un medic ca e bun sau rau. Depinde din ce punct de vedere profesional. Cand il judeci ca om, prin prisma felului in care se comporta cu tine este ceva mai subiectiv si te priveste pe tine.
Cand il judeci prin prisma actului medical, atunci este mai obiectiv, caci nu te priveste numai pe tine ci si pe alti pacienti.

Si la profesori si la preoti sau monahi este la fel.
Exista profesori sau preoti/monahi aspri, care dau cu tine de pamant, te lasa corigent, sau te alunga, dar pe de alta parte predau foarte bine respectiva au mult har, sau tin slujbe frumoase. Si invers.
Fiecare om prefera un anume tip, cu care se potriveste.
Pe unii mai sensibili profesorii sau preotii, sau monahii mai aspri pot sa-i distruga din prima si sa-i piarda (chiar fiind oameni valorosi).
Pe altii dimpotriva...

Parerea celorlalti este importanta atunci cand stim sigur ca acesti ,,ceilalti" au un sistem de valori acceptat de noi (in concordanta cu credinta crestina, cu moralitatea etc.).

Ce ma fac daca daca ceilalti nu sunt de acord cu mine pentru ca nu am facut nu stiu ce compromis? Ce ma fac daca imi atarna o tinichea de coada spunanand un neadevar despre mine?

Eu cred ca trebuie, totusi, sa alegem cu grija persoanele de a caror parere tinem cont. Nu ne facem idol din nimeni, ci analizam obiectivitatea parerii fiecaruia despre noi. De asemenea putem gresi daca avem prea multa incredere in noi insine. Empatia e foarte necesara in vederea perfectionarii activitatii noastre.

Am facut o ciorba, ma uit daca aceasta este mancata cu pofta. Am facut ceva bun la serviciu, observ impactul raportandu-ma la oameni obiectivi si constiinciosi, nu la chiulangii care abia asteapta sa treaca ziua si care. ca sa-si justifice atittudinea imi pot spune: ,,Vrei sa-ti ridice seful/ sefa statuie? Mi-am cumparat o fusta lunga. nu ma duc sa-i cer parerea uneia care poarta minijup si nici uneia care poarta pantaloni. Si tot asa. Persoanele a caror parere conteaza pentru mine sunt acelea care au acelasi sistem de valori ca si mine.

Daca dintr-un grup acelea au apreciat munca mea, atunci celelalte trebuie sa se lase influentate de mine. Daca acelea imi dau de inteles ca am gresit, atunci eu trebuie sa ma corectez.

[Tomita]

În prealabil postat de fallen

Pe de alta parte, insa, daac si tu esti dispus sa faci munca voluntara, sa stai peste program fara sa ceri bani, sa te multumesti cu un salariu mic, atunci si sefii ar putea aprecia asta, pana la urma ( doar din putin se face mult, nu? ).

depinde ce sefi ai...sunt unii sefi care cu tot efortul depus si cu toata buna-vointa te cred potrivit sa faci munca necalificata desi ai si master international...cu cat esti mai amabil poti sa faci mai bine sarcini nedorite gen: curierat, munca necalificata,pot sa urle mai usar la tine cand sunt ocupati pt. ca esti amabil sau nu te enervezi, poti sa le dai un deget si sa-ti ia toata mana si sa nu astepti multumesc, etc.
daca ai veni cu niste cunostinte influente in schimb sa vezi apreciere...
sunt tot felul de persoane...