Budism - Ce este Vacuitatea

[florin.oltean75]

În prealabil postat de iustin10

Okei, ma luasem dupa definitia lui Cezar care mi s-a parut sugestiva,dar inteleg nuanta care o introduci, a gandi despre ceva ,fara a asocia cu reprezentari mentale

A simti pur si simplu obiectul cunoasterii ,fara ca mintea sa il conceptualizeze ,a te integra cumva pe lungimea sa de unda.

Asta nu ma face decat sa ma luminez si mai tare in credinta mea .
Hristos e cunoscut catafatic ca Dumnezeu , caci e de ajuns sa retraim oricare din intamplarile Sale ,la masa cu vamesii luminindu-i , facad minuni intre pescari ca sa ne convingem ca Acela era Dumnezeu intrupat. De asemena mai este cunoscut catafatic prin impartasire cu trupul Sau,caci e ne3voie de simturi,de mancare,nu e suficienta credinta
Dar in acelasi timp ,Hrsitos este cunoscut si apofatic, si nu vorbesc aici doar de rugaciune ,isihasm si simtirea efectiva a Lui de catre sfinti .
Ci vorbesc ca Iisus intrupat ca om , care il vedem traind printre oameni si luminandu-i ,noi stim de undeva ca este Dumnezeu. Si nimeni nu poate explica acest mister,reducandu-l la reprezentarile faptelor Sale, sau la caracterul supranatural al minunilor. Au mai fost iuluzionisti sau yoghini care au facut minuni . Dar minunile Lui se integreaza intr-un mesaj general,care insa depaseste ratiunea, vorbirea,explicatia, si ne face sa stim ca Cel care vorbeste este chiar Dumnezeu . Plecand de la elementele vazute ale vietii Sale,doar unii il accepta ca Dumnezeu, si le este sufficient. Daca misterul revelatiei lui Dumnezeu,ajutat de fapte dar transcendent,ireductibil la acestea ,poate fi numit apofatie , adica un fluid magic care lumineaza constiinta , atunci putem spune ca prin ochii vazuti intelegem pe Hristos ca om,iar cu chemarea Sa nevazuta ,intelegem pe Hristos ca persoana a dumnezeirii, din eternitate.

De aceea crestinismul e superior orcarei alte plasmuiri umane, caci abunda de cunoastere catafatica ,ca nici o alta religie, dar in acelasi timp ne da un inteles apofatic,la lucruri altfel imposibil de inteles ,doar prin simpla meditatie. Daca meditam la Dumnezeu,e o ocupatie oarecum sterila ,caci nu cvom depasi un anumit prag . Dar daca il vedem mancand cu noi ,pe Cel ce nu poate fi vazut , atunci ni se deschid ochii mintii, si suntem ca niste copii bucurandu-se de lumina soarelui ,dupa ce s-au chinuit cu o lanterna sub plapuma

"-Doamne arata-ne pe Tatal,si ne este de ajuns.
-De atata vreme sunt cu voi Filipe,si nu M-ai cunoscut "

Iata ca nu intotdeauna ochii pot cunoaste ,chiar daca persoana este linga tine, pentru ca Adevarul vine si prin simturi,dar si prin revelatie

A gandi despre ceva fara sa asociezi o reprezentare mentala este o imposibilitate psihologica.

O reprezentare mentala, o imagine generica va fi acolo, in minte, atunci cand voluntar decizi sa te rogi sau sa meditezi.


Cunoasterea apofatica este un subiect delicat, de o mare subtilitate.

Este aspectul care m-a contrariat atunci cand am citit pentru prima data filocaliile.

Ideea de a refuza orice reprezentare mentala mi s-a parut contra naturii, pentru ca insasi efortul de a crede ca esti in prezenta Lui Dumnezeu este, de fapt, tot o reprezentare mentala voluntara. Daca vrei sa-ti imaginezi ca esti in prezenta Lui Dumnezeu, in urma catehizarii, pur si simplu "iti imaginezi ca esti in prezenta Lui ", daca nu, refuzi o astfel de perceptie autoimpusa.

Intradevar, trebuie sa recunosc ca exista o diferenta intre abordarea filocalica si cea budista in ceea ce priveste utilizarea instrumentului "negatie".

Abordarea filocalica refuza/"neaga" imaginatia grosiera (lasarea mintii sa zburde la felurite imagini in timpul rugaciunii), insa pastreaza totusi o imaginatie simplificata, sobra. Imagineaza prezenta Lui Dumnezeu fara insa sa-i atribuie vreo forma, culoare, consistenta sau miros. Astfel, apofatismul filocalic neaga forma - plasmuiri mentale ale Lui Dumnezeu

Prin cantitate si persistenta in rugaciune, mintea devine din ce in ce mai subtire, este atrasa in inima si curatata de toate imaginatiile. Dupa ce este replamadita in felurite focuri extatice, devine intreaga si limpede ca un lac de munte.

Apofatismul filocalic indubitabil este functional, fiind una din caile descoperite de Dumnezeu anumitor persoane, cu un nivel de intelegere mai elevat decat al persoanelor care pot intelege doar catafatic.

Conditiile necesare practicarii apofatismului filocalic pot fi intalnite cu greu in zilele noastre, poate in mediul monastic. O persoana activa social nu poate aplica in mod continuu acest tip de negatie, refuzarea imaginatiei, pentru ca in activitatile de zi cu zi trebuie sa apeleze la ea intens pentru a fi functionala.

Pentru persoanele cu viata sociala activa, apofatismul filocalic are urmatoarele dezavantaje:
1) necesita un ambient ferit de stresul cotidian, fara zgomote;
2) cantitate mare de rugaciune;
3) posibilitatea caderii in imaginatii grosiere - pentru ca fundamental opereaza cu o imaginatie mai subtila care poate fermenta in imaginatii mai ingrosate.


-----------------

Apofatismul budist este superior negatiei care interzice plasmurile, pentru ca obiectul negatiei nu este plasmuirea insasi, ci realitatea falsa a acesteia.

Este o deosebire de mare profunzime.

Pentru ca nu refuza in mod brut forma, ci doar perspectiva falsa in ceea ce o priveste, aceasta rugaciune poate avansa, poate fi adancita bazandu-se pe toate experientele curente, de zi cu zi. Este o metoda holistica.

Nu iroseste nicio experienta umana, indiferent de natura ei, oricat de triviala ar fi.


Negatia budista neaga existenta prin sine/ atunomia absoluta a oricarei forme, sistem sau entitate. Astfel, mintea descopera/gusta o anumita slobozenie in orice fenomen pe care-l cunoaste. O slobozenie care cu timpul devine un mare foc care mistuie totul. Mintea ajunge acolo unde nu se poate spune nimic despre acea experienta.

Nu necesita recluziune, izolare sociala. Aduna intelepciune cu fiecare strop de experienta zilnica.

Integreaza mundanul cu perceperea apofatica a Lui Dumnezeu. Uneste Pamantul cu Cerul.

Este o metoda lina, progresiva, prin care toate activitatile obisnuite, de zi cu zi, devin rugaciuni.

Si astfel, cu timpul, in toate se descopera Dumnezeu, viu, prezent pretutindeni.