Ce gasim frumos in Biserica?

[cristirg]

-am gasit niste idei duhovnicesti in aceasta carte (cartea e despre erezia numita pietism):http://www.mirem.ro/pdfuri/pietismul.pdf

"€œEvlavia trebuie îmbinată cu teologia, cu adevărurile revelate(dogmele ortodoxe), formând un tot armonios. Cunoscându-L pe Hristos, iubindu-L şi intrând în comuniune cu El prin Taine, credinciosul se va strădui să aibă sfinţenia, dragostea, smerenia, blândeţea, bunătatea şi jertfelnicia Lui.
Între cultul ortodox şi dogmă este o legătură strânsă. Biserica are certitudinea că între credinţă şi trăire nu există despărţire, că ele se intercondiţionează reciproc, că doctrina este conformă cu Euharistia - încununarea cultului ortodox - şi că Euharistia confirmă doctrina. Cultul exprimând adevărurile mântuitoare îl fereşte pe credincios de alunecarea înspre pietismul singular, înspre o religiozitate bolnăvicioasa şi dezechilibrată, şi-i dă posibilitatea să intre în legătură tainică cu Dumnezeu.
Ortodoxia cu spiritul său sobru nu admite să fie suplinită înălţarea sufletească prin emoţii ieftine create prin mijloace estetice, prin instrumente muzicale, prin cântări de nuanţă străină duhului bisericesc şi colportate de „melozi pelerini” şi „cântăreţi ambulanţi”. Cultul ortodox prin frumuseţea şi varietatea lui este unic în creştinătatea întreagă. Dacă catolicismul are darul organizării, protestantismul are tendinţa speculaţiilor teologice raţionaliste, popoarele ortodoxe au darul pătrunderii frumuseţilor spirituale pe care le fac evidente prin evlavie şi cult.

Trăirea duhovnicească ortodoxă, cultul răsăritean, având legătura strânsă cu doctrina[TOTALITATEA IDEILOR,INVATATURII,DOGMELOR ORTODOXE], se caracterizează prin realism. Sfintele slujbe nu fac numai o pomenire în forma artistică a evenimentelor evanghelice, ci le reactualizează, le reînnoiesc pe pământ. În timpul slujbei Crăciunului, nu se face o simplă amintire despre naşterea Mântuitorului, ci Hristos se naşte în chip misterios; în Săptămâna Patimilor suferă; în luminata noapte de Paşti El înviază. Mântuitorul continua să trăiască în Biserică până la sfârşitul veacurilor, iar noi devenim martori la toate lucrările Sale. Sub cupola bisericii ortodoxe te simţi aproape de Dumnezeu, ai convingerea că cerul se coboară pe pământ, că locuieşti în casa Tatălui, că cele cereşti se unesc cu cele pământeşti. Acesta este sentimentul fundamental al Ortodoxiei, care se răsfrânge imediat în cult, în sfintele slujbe. Cultul ortodox în întregime este mărturia şi realizarea acestei concepţii de viaţă, a cunoaşterii intime, a umanizării şi întrupării Fiului lui Dumnezeu, încoronată de înviere. Datorită acestui sentiment, creştinul ortodox posedă cu adevărat cunoştinţa şi bucuria, aşa cum le posedau primii creştini.
Cultul este momentul favorabil al dialogului şi întâlnirii cu Dumnezeu, este locul special al prezenţei Domnului în Biserica Sa. Prin intermediul cultului, Biserica ia cunoştinţă de ea însăşi ca popor a lui Dumnezeu şi corp a lui Hristos, căci în cult, aşa cum am văzut, se manifestă în mod real întruparea Domnului care-şi face sensibilă prezenţa. Prin divinitatea şi umanitatea Sa, intim unite în misterul întrupării, Iisus Hristos este locul propriu şi unic al întâlnirii între Dumnezeu şi oameni.
Biserica crede şi arată că Domnul este prezent în mod efectiv când se aduna să slujească Tainele şi să vestească cuvântul Evangheliei. Ea este în El şi El este în ea, în mod tainic. Or, Hristos este în acelaşi timp Cuvânt şi trup, Dumnezeu şi om. Cultul mărturiseşte divinitatea şi umanitatea Domnului.
Slujba bisericească este expresia credinţei celei mai profunde, mărturisirea colectivă şi publică de credinţă şi de trăire a dogmelor. Preot şi credincios, sânt împreună angajaţi în trăirea şi păstrarea credinţei. Cultul este însăşi credinţa mărturisită, simţită, cântată, transformată în rugăciune şi întărită prin legătura de credinţă, cu fraţii noştri, cu Biserica întreagă. Ortodoxia nu se defineşte ci se experimentează prin trăire.


Sfânta Liturghie, cununa întregului cult ortodox.


Centrul şi cununa cultului ortodox este Sfânta Liturghie. Aici se realizează cea mai înaltă trăire duhovnicească, pentru că Liturghia constituie viaţa Bisericii. În timpul Liturghiei, nu numai că se sfinţesc cinstitele daruri, ci se reînnoieşte întregul mister al întrupării de la peştera din Betleem, până la Muntele Măslinilor, de la Naştere pana la Înălţare.
În spiritul primilor creştini „a se aduna în biserică” (I Cor. XI, 18), însemna a realiza o astfel de

întrunire, a cărei ţintă să fie de a se manifesta, de a se realiza prin ea Biserica. Aceasta adunare este euharistică: săvârşirea Liturghiei, frângerea pâinii constituie încununarea ei. Aşa cum mărturiseşte întreaga Sfântă Tradiţie, împreună cu Sfântul Apostol Pavel, trei elemente erau nedespărţite: Adunarea (synaxa), Euharistia şi Biserica. Unitatea acestor trei elemente, atât de evidentă pentru Biserica primară, a încetat să mai fie evidentă pentru conştiinţa modernă. Numai aşa se explică faptul că adeseori întruniri religioase care n-au ca ţintă „frângerea pâinii”, „jertfa euharistică”, nici nu pot avea această ţintă neavând o preoţie de hirotonie harică, ci au ca scop crearea unei atmosfere de piozitate dulceagă care impresionează pentru moment, captivează pe credincioşii neînrădăcinaţi bine în trăirea duhovnicească a Bisericii.

Sfinţenia Bisericii nu decurge din sfinţenia oamenilor ce o alcătuiesc, ci din sfinţenia lui Hristos; la fel sacerdoţiul preotului nu este al său, ci este a lui Hristos, dăruit Bisericii, pentru că ea este Trupul Său. Hristos nu este în afara Bisericii nici n-a delegat nimănui puterea Sa, ci rămâne în Biserică şi, prin Duhul Sfânt, umple viaţa acesteia. Participarea credinciosului la viaţa Bisericii, comuniunea lui deplină cu Hristos se realizează la Sfânta Liturghie.
Astfel, Sfânta Liturghie poate fi socotită ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viaţa închisă în egoism şi în lume, la viaţa de comunicare cu Dumnezeu, ca împărăţie a Lui. Rugăciunile indică o astfel de transcendere sau ieşire a omului închis în egoism, spre Dumnezeu Cel în Treime, sau al iubirii, chiar când se cer în rugăciuni bunuri necesare vieţii pământeşti, drept condiţii de pregătire pentru împărăţia lui Dumnezeu.
Trăirea duhovnicească pe care o experimentează credinciosul la Sfânta Liturghie nu-i deloc subiectivă, nu-i o emoţie lipsită de suport. În mod concret, la Liturghie, între Dumnezeu şi om se întâmplă ceva, se reactualizează relaţia cu Hristos, se realizează un urcuş, o unire crescândă cu Dumnezeu Cel în Treime preamărit. Credincioşii care participă duminică de duminică la Sfânta Liturghie împreună, vor spori şi între ei în comuniune. Nici un fel de altă asociaţie nu creează între oameni legături aşa de profunde ca Liturghia. De fapt, comuniunea creată la Sfânta slujbă nu se mărgineşte la cei prezenţi, ci se extinde la toţi cei ce sânt îmbrăcaţi în Hristos, fie că trăiesc, fie că au adormit.

Chemarea adresată credincioşilor este o invitaţie de a nu rămâne în starea în care se află, de a înainta spre starea de credincioşi vrednici de a participa la aducerea jertfei euharistice. Învăţătura este necesară pentru că s-au înmulţit membrii Bisericii, care cunosc prea puţin învăţătura creştină.
Prin slujbele ortodoxe se sfinţesc nu numai sufletele oamenilor, ci întreaga lume. Acţiunea sfinţitoare a Sfântului Duh se răspândeşte prin Biserică asupra întregii naturi. Soarta naturii fiind legată de soarta omului, din pricina căruia a suferit stricăciunea, îşi găseşte dezlegarea şi restaurarea tot împreună cu omul. Mântuitorul, prin întrupare, S-a legat de întreaga natură, iar mântuirea este „a doua creaţie a lumii”. Biserica binecuvântează toată făptura: apa, florile, ramurile de copaci, spicele de grâu, strugurii, precum şi obiectele întrebuinţate la sfintele slujbe. Biserica se roagă pentru om când este sănătos, dar şi atunci când este bolnav şi neputincios. Se roagă pentru mântuirea lui, dar şi pentru nevoile lui pământene, pentru izbăvirea lui din nevoi, din neajunsuri. Îl binecuvântează pe el dar şi lucrurile de care se foloseşte în viaţa zilnică."€