Între dragoste și moarte

[CristianR]

În prealabil postat de forever...

Referitor la afirmaţia că "Frica de moarte, şi ea, îl face adesea pe om să caute o izbăvire în sexualitate", aceasta îmi arată o anumită ... inocenţă a autorului... eu nu m-aş fi gândit niciodată aşa. Eu aş fi zis că la sexualitate ne conduc patimile, cel rău, lipsa atenţiei către ce ne spune Domnul, lipsa credinţei în bucuriile netrecătoare şi nestricăcioase... Iar frica de moarte, ne-ar putea face mai cuminţi :-)

Afirmația se bazează pe observație și are legătură cu abordarea psihologică a relației, despre care au vorbit P&C și Cezar, și despre care ei pot să ne spună mai multe, respectiv dacă este sau nu corect ceea ce am spus.

Am abordat problema iubirii din două unghiuri: a omului firesc și a omului duhovnicesc. Evident că acea legătură între sexualitate și moarte îi aparține celui dintâi, care nu cunoaște izbăvirea de moarte prin Hristos, și o caută într-un mod să zicem natural, însă nu până la capăt, căci de regulă doar imită gestul de a da naștere unor vieți noi. Acest gest, însă, îl face să uite de moarte și de frica ei, pentru că îl coboară în animalitate, făcându-l mai mult natură și mai puțin conștiință.

În om coexistă o luptă între duh și trup, între conștiință și refuzul ei, pentru că ea dă... dureri de cap.

Fugim, adesea, de moarte, fără să fim conștienți de aceasta, căutând să conservăm cât mai mult viața aceasta. Nu fugim către Hristos, la care ajungem murind vieții. Refuzul morții trupului (al biosului, nu neapărat al morții fizice) este, totodată, refuzul Vieții celei adevărate.

Iar acest refuz îl manifestăm chiar și atunci când mergem la biserică, nu cu dorința de a gusta Viața cea veșnică (pe care o socotim un fel de prelungire, după moarte, a vieții actuale), ci ca să-L rugăm pe Dumnezeu ca, prin sfinții săi, să ne ocrotească această viață, să ne vindece de boli, să ne ajute la examene și la serviciu sau în familie.

Deși acestea, cum ne spune Biserica, nu sunt de condamnat, ba chiar sunt bune, după cum nici averea nu este condamnabilă în sine, totuși, adevărata Viață este altceva. Hristos le transcende și ne cheamă de dincolo de ele.

A iubi omenește înseamnă a nu iubi până la capăt, a iubi condiționat. De regulă, soția își iubește soțul pentru ceea ce îi oferă el, și invers. În momentul în care el încetează să mai ofere ceea ce ea are nevoie, și dragostea se stinge.

A iubi creștinește și, totodată, dumnezeiește, este altceva. Dragostea dumnezeiască nu cere nimic pentru sine, dând, în schimb, totul. O căsnicie care nu este întemeiată pe o astfel de iubire nu poate fi socotită creștină. Taina nu se realizează doar prin slujba făcută de preot în biserică, ci vine și din această dragoste pe care cei doi o trăiesc în Hristos. Dacă ei nu au o astfel de iubire, Hristos nu este între ei. Și dacă El nu este, nici taina nu este.

[forever...]

În prealabil postat de CristianR

Afirmația se bazează pe observație și are legătură cu abordarea psihologică a relației, despre care au vorbit P&C și Cezar, și despre care ei pot să ne spună mai multe, respectiv dacă este sau nu corect ceea ce am spus.

Nu vreau să vă contrazic cu nimic.

Cred însă că putem avea percepţii subiective... Nu sunt bune sau rele, ci doar ale noaste.

[heaven]

Ce se intelege prin "om duhovnicesc" ? Un preot de mir nu mai poate fi om duhovnicesc pentru ca se iubeste si fizic cu sotia lui?

[CristianR]

Evident, duhul nu este trup. Iar omul duhovnicesc este cel care respiră harul Duhului Sfânt. El, deși în trup și slujindu-se de acesta, trăiește în Duh și pentru Dumnezeu. A trăi duhovnicește înseamnă, deci, a face din trup un accesoriu, pe când a trăi trupește înseamnă a face din duh un accesoriu - ceea ce, de altfel, nu este posibil, pentru că normal este ca el să aibă întâietate. Dacă-l pui pe locul doi îl anulezi, te rupi de Dumnezeu.

Omul credincios nu este nici numai duhovnicesc, dar nici numai trupesc și sufletesc. Însă Duhul transfigurează trupul și sufletul, dându-i o curăție și o integralitate a trăirii, fără patimă. Dragostea dintre soți, implicând sexualitatea, poate și trebuie transfigurată sau privită curat, fără a contraveni duhului. Dacă inima îți este curată, așa îți este și iubirea, și vederea. Nu iubești în celălalt doar trupul, ci și sufletul, și pe Dumnezeu care l-a alcătuit așa, și mai vezi și rostul pentru care l-a alcătuit și care este rodul ce urmează dragostei.

Vreau să spun că, păstrând integralitatea și nedespărțind trupul de suflet, de duh, de rosturile sale dumnezeiești, de Dumnezeu, în ultimă instanță, rămâi în legătură cu El, în har. Păcatul este tocmai fragmentarea, a dori să ai, să folosești, să trăiești doar printr-o parte a ființei tale, în cazul sexualității ea putând fi redusă la nivelul epidermei.

[CristianR]

Adaug că, evident, fărâmițarea, adică ruperea întregului, înseamnă moarte din punct de vedere duhovnicesc, iar viața adevărată, adică sfințenia, înseamnă tocmai realizarea acestei unități - duh, suflet, trup. Pentru că starea noastră actuală este de fărâmițare.

[forever...]

Mi-am adus aminte:
"Cine nu este duhovnicesc chiar și în trupul său, ajunge trupesc în duhul său". Fericitul Augustin

[CristianR]

Foarte bună această zicere.
Legat de acest aspect, respectiv de curăția ochiului cu care privim, îmi amintesc de faptul că părintele Galeriu vorbea frumos inclusiv despre viața trecătoare, și de naștere, asemănând sânii mamei cu două potire din care se revarsă lichidul vieții; sau vedea legătura între pântecele matern ce adăpostește pruncul și pântecele Duhului Sfânt, care este Biserica.

Antinomia viață trecătoare/viață veșnică nu este valabilă, probabil, decât până la un punct sau doar pentru omul nevindecat de fărâmițarea din sufletul și din inima sa. Însă și viața biologică este dumnezeiască, chiar dacă trecătoare, însă veșnică (poate) în perpetuitatea ei.

[heaven]

În prealabil postat de CristianR

Omul credincios nu este nici numai duhovnicesc, dar nici numai trupesc și sufletesc. Însă Duhul transfigurează trupul și sufletul, dându-i o curăție și o integralitate a trăirii, fără patimă. Dragostea dintre soți, implicând sexualitatea, poate și trebuie transfigurată sau privită curat, fără a contraveni duhului. Dacă inima îți este curată, așa îți este și iubirea, și vederea. Nu iubești în celălalt doar trupul, ci și sufletul, și pe Dumnezeu care l-a alcătuit așa, și mai vezi și rostul pentru care l-a alcătuit și care este rodul ce urmează dragostei.

Vreau să spun că, păstrând integralitatea și nedespărțind trupul de suflet, de duh, de rosturile sale dumnezeiești, de Dumnezeu, în ultimă instanță, rămâi în legătură cu El, în har. Păcatul este tocmai fragmentarea, a dori să ai, să folosești, să trăiești doar printr-o parte a ființei tale, în cazul sexualității ea putând fi redusă la nivelul epidermei.

Da,foarte frumos spus ... la inceput intelesesem din postarile anterioare ca sexualitatea se cere a fi exclusa ca si cum ar fi vreo boala sau pacat de moarte.Pentru ca pana la urma si negarea sau excluderea acestei parti din noi semnifica tot o fragmentare,o faramitare a fiintei umane.Atata vreme cat trupul,duhul si sufletul se afla intr-o armonie si Duhul Lui Dumnezeu lucreaza intre doi oameni,intr-adevar se poate vorbi despre acea transfigurare a celor doi,care impreuna devin unul.Multumesc pentru raspuns!