GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[forever...]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Dintre ceilalţi Sfinţi Părinţi, Biserica îi cinsteşte cu titlul special de superioritate pe trei: Sfântul Vasile cel Mare, (* 379), Sfântul Grigorie de Nazianz (* 390) şi Sfântul Ioan Gură de Aur (* 407), numindu-i mari învăţători ai Bisericii.

Despre Sfântul Ioan Gură de Aur se pot afla mai multe din romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu, "Gură de Aur, atletul lui Hristos".

ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colec...%20Hristos.pdf

Am găsit în carte un episod impresionant, despre evenimentele petrecute in Antiohia in anul 387, respectiv pericolul exterminării totale a locuitorilor Antiohiei ca urmare a dărâmării statuilor împăratului Teodosie şi ale membrilor familiei sale, din cauza impunerii unor obligaţii fiscale suplimentare.

Sfântul Ioan Gură de Aur, preot în Antiohia în acea vreme şi predicator renumit, încearcă să îi convingă pe antiohieni să nu le fie teamă de moarte, crezând că prin atitudinea lor curajoasă ar fi putut chiar să îi convingă pe sodaţi şi pe călăi să înceteze masacrul.

Dar antiohienii au fost slabi. Erau pierduţi pentru că le era teamă de moarte. Dar Gură de Aur îi iubea pe oameni, aşa cum învăţase Iisus pe munte, nu numai pentru calităţile lor, dar chiar şi cu defectele lor. Şi voia să-i salveze acum pe oameni de la masacru, deşi fuseseră slabi. Dar pentru a-i dezarma pe soldaţi, pe poliţişti şi magistraţi, Gură de Aur avea nevoie de adevăraţi creştini, care să meargă la moarte cu surâsul pe buze şi plini de măreţie.
Gură de Aur şi-a adus aminte că existau pe pământ creştini autentici, adică oameni care-şi puteau oferi viaţa cu aceeaşi nepăsare cu care ofereau o haină veche. Aceşti creştini adevăraţi erau eremiţii şi asceţii deşertului şi ai vârfurilor munţilor. Erau pustnicii, vechii colegi de singurătate ai lui Gură de Aur. "Anahoreţii sunt păstrătorii comorii învăţăturii şi ai religiei apostolilor."
Conduşi în faţa călăilor, aceşti eremiţi ar fi făcut să înceteze masacrul, i-ar fi uimit prin atâta măreţie creştină; Gură de Aur a trimis deci mesageri în deşert, pe vârfurile munţilor, în locurile cele mai ascunse unde trăiau anahoreţii. Era greu să-i găsească. Unii dintre ei erau zidiţi în peşteri şi doar un mic orificiu în zid îngăduia unui frate să le dea puţină apă şi legume din când în când. Alţii erau ascunşi pe vârfurile munţilor unde doar pasărea în zbor putea pătrunde. Alţii erau în inima deşertului. Alţii, în adâncul pădurilor.
Gură de Aur cunoştea locurile şi pe pustnici. Trăise şase ani printre ei. Le-a trimis un mesaj, i-a implorat să apară neîntârziat în Antiohia pentru a-i salva pe fraţii lor de la moarte şi de la tortură.
Nu se ştie în ce fel a fost difuzat acest mesaj. Dar el a ajuns până la ultima peşteră, până la cel mai îndepărtat şi mai izolat dintre pustnici. Toţi au primit mesajul lui Gură de Aur şi eremiţii au început să-şi facă apariţia în Antiohia. Erau adevăraţi creştini care nu se înspăimântau nici de moarte, nici de durere. Erau ca Pavel. Erau ca Iisus. Erau creştini. Şi veneau unul după celălalt. Unii erau goi. Alţii erau îmbrăcaţi în zdrenţe. Alţii erau acoperiţi cu piei de animale. Unii dintre ei nu mai erau decât piele şi os. Cu bărbile şi părul până la centură, cu toiege mari au apărut în Antiohia. Pentru a face să înceteze masacrul.
...
Gură de Aur se gândea la convocarea trimisă asceţilor. Ştia că asceţii puteau încăleca crocodilii şi traversa Nilul. Sfinţii deşertului puteau îmblânzi fiarele sălbatice şi barbarii. El îi chemase pe aceşti sfinţi la Antiohia.
I-a chemat ca să realizeze o minune mai grea decât îmblânzirea crocodililor, a leilor, a tigrilor şi sălbaticilor. I-a chemat sfinţii deşertului ca să-i îmblânzească pe judecători, pe poliţişti şi pe soldaţi. Singur Sfântul Pavel reuşise până la acea dată să-i îmblânzească pe judecători, pe poliţişti şi pe soldaţi.
Îi aştepta pe sfinţii asceţi cu emoţie. Căci este un lucru cumplit de greu să găseşti un rest de inimă la un poliţist. Dar Gură de Aur avea o credinţă imensă. Credea din toată fiinţa sa, chiar atunci când raţiunea îi spunea că nu mai e posibil să creadă.
Într-o bună zi sfinţii şi-au făcut apariţia pe străzile Antiohiei. Ca şi cum ar fi căzut din cer. Nu aveau nimic uman în aspectul lor. Unii erau aproape lipsiţi de veşminte: nu erau decât chelete acoperite cu piele arsă de soare. Alţii aveau trupul învelit în piei de animale. Gură de Aur a strigat: "Ei, care de atâţia ani erau închişi în peşterile lor... părăsiţi pe stâncile lor, în chiliile lor, au alergat aici din toate părţile, asemenea îngerilor coborâţi din ceruri."
Oameni săraci care aveau drept întreagă avere o haină grosolană, care duceau cea mai aspră viaţă, a căror existenţă era chiar ignorată înainte, care trăiau în mijlocul munţilor şi în păduri. "... Aceşti sfinţi coborau acum pe străzile Antiohiei îndoliate." Străzile erau pline de aceste sfinte personaje "a căror singură prezenţă slujea de mângâiere nenorociţilor noştri concetăţeni şi îi îndemna să dispreţuiască dezastrele care îi ameninţau".
Sfinţii deşertului veneau să-i salveze de la masacru pe oamenii „pe care nu-i mai văzuseră niciodată, pe care nu-i auziseră niciodată vorbind, cu care nu avuseseră niciodată legături, pe care îi cunoşteau numai prin nefericirea lor. Pe aceştia i-au iubit într-atât, încât dacă ar fi avut o infinitate de vieţi, le-ar fi dat de bunăvoie pentru a-i salva pe aceşti nefericiţi.

[forever...]

Acţiunea pustnicilor în vederea îmblânzirii poliţiştilor şi a judecătorilor care-i devorau pe antiohieni a durat o zi, o singură zi. Sfinţii au apărut în zori. La apusul soarelui, poliţiştii care devorau Antiohia erau îmblânziţi. Sfinţii veneau din deşert. Ştiau cum se îmblânzesc fiarele sălbatice.
Gură de Aur scrie că apariţia eremiţilor pe străzile Antiohiei a fost ca o coborâre a îngerilor pe pământ. Dar spune mai departe că aceşti asceţi aveau un alt aspect decât acela de îngeri. În Antiohia „când toată lumea era consternată şi îngrozită, ei păreau asemenea leilor în piaţa publică". Gură de Aur scrie că asceţii „erau asemenea războinicilor curajoşi care chiar înainte de a-şi întâlnii adversarii îi obligă să fugă prin simpla lor înfăţişare şi sunetul vocii lor!"
E greu să ne imaginăm un personaj care să fie în acelaşi timp un înger căzut din cer şi un leu care se plimbă prin piaţă, înspăimântându-şi adversarul doar prin aspectul său şi prin sunetul vocii sale. Dar acesta era aspectul adevăratului sfânt. Gură de Aur scrie că un sfânt luptă gol, pentru ca adversarul să nu aibă priză, să nu aibă nimic de care să-l prindă.
Sfântul este în acelaşi timp înarmat până în dinţi ca un războinic, ca un leu, dar cu arme duhovniceşti. Astfel se iveau acum pe străzile Antiohiei sfinţii deşertului: ca atleţi şi ca îngeri, adică lipsiţi de tot ceea ce era pământesc, şi cu scuturi, lănci, cu cleşti şi cârlige. Unul dintre ei se numea Macedonius. Nimeni nu-i văzuse faţa până atunci. Trăia retras în deşert, dar numele său era cunoscut în tot imperiul. Era cunoscut sub numele de Macedonius Critofagul, adică mâncătorul de orz.
Toată viaţa sa, de când se afla în deşert, Macedonius nu mâncase decât orz. Venise acum să îmblânzească poliţiştii. Era unul din primii sfinţi care apăruseră pentru a salva Antiohia. Ajuns în piaţă, i-a întâlnit pe Hellebicus şi Cezarius, care mergeau călare spre tribunal, însoţiţi de o puternică escortă.
Sfântul mâncător de orz le-a barat strada şi le-a poruncit să coboare de pe cai. Macedonius a dat acest ordin trimişilor împăratului cu o astfel de autoritate încât aceştia au uitat că ei erau stăpânii cetăţii şi au pus piciorul pe pământ la porunca sfântului în zdrenţe. Gărzile erau uimite să vadă că trimişii imperiali executau ordinele unui cerşetor. Şi n-au îndrăznit să-l împingă deoparte pe Macedonius.
După ce Hellebicus şi Cezarius au pus picioarele pe pământ, Macedonius le-a poruncit să plece la Constantinopol, să plece amândoi în aceeaşi zi, şi să-i aducă la cunoştinţa împăratului Teodosie că, oricât de împărat ar fi, n-avea dreptul să ucidă nici măcar un singur om. E adevărat că antiohienii au spart câteva statui, spune Macedonius. Nu e frumos să spargi statui. Dar între timp, antiohienii au ridicat altele mai frumoase decât cele care fuseseră distruse.
Dacă împăratul ucidea un om nevinovat, el, împăratul, nu mai putea construi un altul. Împăratul nu putea să fabrice nici măcar un fir de păr de om viu. Şi, concluziona Macedonius, din moment ce împăratul nu e în stare să construiască un om viu, nu are dreptul să-l ucidă. Împăratul trebuie să pună sabia în teacă şi să nu se mai atingă de oameni. Fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu. Fiecare om este o copie a lui Dumnezeu.
Frazele lui Macedonius erau poetice cum era graiul oamenilor din Antiohia din acel timp. Macedonius a poruncit trimişilor imperiali să-i aducă la cunoştinţă împăratului că nu avea dreptul să şteargă din cartea vieţii nici un chip omenesc, căci orice chip omenesc era o copie a chipului lui Dumnezeu. Macedonius a spus ceea ce avea de spus şi a plecat.

[Ioan_Cezar]

Cutremurător. Splendid.
Să ne trăieşti... for ever! ...:)

[forever...]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Cutremurător. Splendid.
Să ne trăieşti... for ever! ...:)

Mă bucur că aţi avut timpul şi răbdarea să citiţi!
Ca sa nu existe dubii, menţionez că mare parte a mesajului reprezintă extras din romanul lui Virgil Gheorghiu. Are un stil de a scrie fermecător.

[Ioan_Cezar]

Cam ca un antiohian...:)
Mulţumesc pentru link, sper să încep chiar acum lectura cărţii.

[DragosP]

E bună, uşor de citit, n-o laşi până n-o termini.

[Ioan_Cezar]

Am răsfoit-o deja şi... m-a prins! Azi am zi liberă, aşa că...