Te cunosti pe tine?

[bin000]

Sunt foarte mulţi oameni, din câte ştiu eu, care cred în Dumnezeu, care merg la biserică, se împărtăşesc, se spovedesc şi care, deşi aud şi citesc Evanghelia, deşi citesc textele patristice şi vieţile Sfinţilor, deşi vor să sporească în viaţa duhovnicească, vor să încerce şi ei ceva, în cele din urmă nu izbutesc nimic.
Lucrurile dovedesc că, în ciuda dorinţei lor, în ciuda eforturilor lor, în ciuda faptului că citesc mult, voiesc mult şi lucrează nu ajung acolo unde doresc să ajungă, acolo unde trebuie să ajungă, acolo unde sunt chemaţi să ajungă. Fireşte, rezultatul, finalul acestei situaţii este deznădejdea, este izolarea, este dezamăgirea, este o convingere subconştientă că nu se întâmplă nimic. Este convingerea că nimănui nu i s-a întâmplat nimic din cele câte se spun.
Ştiţi, astăzi acest sentiment îşi găseşte loc, larg, în sufletele creştinilor. Se poate ca teoretic, logic, să credem, dar înlăuntrul nostru, în adâncul inimii noastre nu avem convingerea, nu avem încredinţarea că acela s-a sfinţit cu adevărat, că a trăit viaţă sfântă, că acel mare păcătos a devenit un mare sfânt, sau că acea mare pacatoasa s-a sfinţit. Nu avem aceasta incredintare înlăuntrul nostru astăzi. Aşadar, îşi face loc îndoiala şi ajungem să credem, în adâncul nostru, în subconştientul nostru, că numai în cărţi sunt scrise acestea, dar că nu se întâmplă întocmai. Sau, ajungem în punctul - foarte adesea - ca cineva să se excludă pe sine. Adică, despre toţi ceilalţi crede că Dumnezeu a făcut minuni cu ei, dar despre sine este convins că nu i se pot întâmpla minuni. Crede, se străduieşte, se nevoieşte, citeşte, se împărtăşeşte, se spovedeşte, dar nu vede nici o sporire, ajunge să creadă că: se întâmplă doar oamenilor care au trăit în alte vremuri, sau altor oameni care trăiesc astăzi, dar pentru mine nu există sporire, pentru mine nu există speranţa de a mi se întâmpla o asemenea minune”, deşi Hristos a venit să mântuiască toţi oamenii, prin urmare şi pe el.

Dacă omul are în adâncul lui, în subconştient, această reţinere, această îndoială, este închisă complet, uşa sufletului său prin care să treaca harul lui Dumnezeu, care-l va elibera, îl va învia şi-l va face om duhovnicesc. Unui astfel de om, care nu-şi bate joc de sine, care se nevoieşte cu adevărat şi cu adevărat ceva face, dar nu ajunge acolo unde este chemat să ajungă şi unde trebuie să ajungă, cred că aşa trebuie să i se întâmple. Adică, nu are în el iubire adevărată şi se mişcă greşit către ceilalţi. Ori se ataşează de cineva, ori ia o poziţie duşmănoasă faţă de ceilalţi oameni, ori este închis faţă de ceilalţi, este izolat de ceilalţi şi înlăuntrul lui se cuibăreşte iubirea de sine, dăruirea pentru sine şi nu deschi derea faţă de ceilalţi.Oricine poate fi victima acestei realităţi care există în el, fără ca măcar să bănuiască. Acesta este motivul pentru care, chiar în ceasul acesta,cele auzite nu ajung până la uşa acestei stări bolnăvicioase, nu dau la o parte vălul care acoperă această reali tate, cât să descopere ochilor noştri starea bolnăvicioasă în care ne aflăm şi, astfel, să hotărâm să cerem vindecare şi, în cele din urmă, să ne vindecăm, să ne eliberăm de boală. Să nu fie în zadar dorinţa, iubirea, strădania, nevoinţa, lectura şi orice ascultăm şi vedem, ci să rodească în fiinţa noastră.
( Arhim. Simeon Kraiopoulos)