Anticiparea ispitelor. Filocalica atenție neîntreruptă

[Ioan_Cezar]

Pornind de la textul tău am inventat un text (care nu are legătură cu mine, deci nu te grăbi să crezi că m-am spovedit public) prin înlocuirea persoanei - nu ei, nu altul, ci eu. Un simplu exerciţiu de gimnastică a conştiinţei de sine.

Am înţeles ideea ta din capul locului.
Şi nu mi-a plăcut foarte tare. Nu e rea, nu pot spune eu că e rea sau lipsită de folos. Doar că mie nu îmi place. Chestie de gust, nu te supăra.

Preferinţa mea e ca noi oamenii să ne dezvoltăm ceea ce ne lipseşte cel mai mult astăzi: conştiinţa de sine, conştiinţa erorii şi urâţeniei personale, conştiinţa care trage draperia de pe faţa hidoasă a fariseului lăuntric.
Când te văd cum vorbeşti despre cei din jur, ispititorii tăi, mă întreb dacă nu cumva ţi-a adormit conştiinţa de sine. Din acest motiv am scornit un text la persoana întâi, ca şi cum mi-aş fi exersat conştiinţa de sine. Poate iei aminte şi te foloseşti.

Dar desigur că poţi să ignori textul meu şi să continui să enumeri pericolele din jur, să perorezi pe un subiect inexistent aici (spovedania publică) şi să te faci că nu observi intenţia mea reală - invitaţia la cercetarea şi desconspirarea fariseului interior.

Mă încăpăţânez să cred că ceea ce ar trebui să ne preocupe în primul rând şi statornic pe noi creştinii, este nu originea exterioară a răului (nu oamenii din jur) ci sălăşluirea şi hipertrofierea răului în mine însumi. Dar fariseului nu îi place să se privească în oglindă cu ochii vameşului....

[Ioan_Cezar]

Este a nevoitorului spre sine însuşi. Este paza gândurilor proprii. Este rugăciune neîncetată, cu lacrimi de căinţă, cu suspin pentru nevrednicia proprie. Este ascuţita conştiinţa de luptă cu gândurile. Este mărturisirea gândurilor viclene şi păcatoase de sub propria ţeastă. Este războiul cu păcatul din sine, cu stăpânitorii întunericului care lucrează în văzduhurile ce se deschid în noi. Este jertfa oricărei urme de iubire de sine. Este omorâre de sine.

Dacă tot vorbim de lucruri mari, precum cele filocalice, hai măcar să nu le confundăm cu mentalitatea lui nea Gigi stelistul, manelistul şi tatuatul din colţ de la brutărie.

Unde ai găsit tu, Florine, în Filocalia, accent pus pe conduita altora iar nu pe conduita lăuntrică a nevoitorului?
Filocalia este un manual de meşteşuguri privind rodirea mărului din noi, a aceluia altoit de Hristos, prin Botez. Nu-i un manual de bârfă camuflată, de mizantropie şi de lăudăroşenie.

Oamenii care au scris Filocalia sunt pustnici, locatari ai deşertului sau oameni care au făcut experienţa deşertului, a isihiei, înainte de a se înapoia între semeni. În deşert ei au luptat cu gândurile, au dus război pe viaţă şi pe moarte cu ei înşişi, nu cu lumea. Ar fi putut trăi şi printre oameni, dar în acest caz ar fi trebuit să renunţe, în mare parte, la războiul lăuntric al despătimirii.

Obiectul Filocaliei este lăuntrul personal şi legătura lui cu Hristos şi cu dracii, nu relaţiile interpersonale cu semenii.

Nu există nici o ispită din partea semenilor. Singura ispită e din lăuntrul meu, din partea patimilor răutăţii mele şi a curviei mele pe care o cultivă dracii cu acordul meu. Aceasta este legea Filocaliei. Restul e neînţelegere sau minciună voită a fariseului.
Atenţia neîntreruptă să fie spre mişcarea patimii din mine, iar nu spre aşazisa ispitire din partea semenului. Dar pentru asta trebe capul plecat, atenţia în mizerabila şi ipocrita inimă şi rostirea neîncetată cu plâns de căinţă a Numelui lui Hristos.

[Mihailc]

Florin-Ionuţ, creştinismul a fost de la bun început, şi este în continuare, un implant de viaţă dumnezeiască în corpul unei lumi captive în cadrele propriilor ei limite. Până la sfârşitul veacurilor Biserica va juca în deplasare, pe terenul adversarului, iar când "adversarul" încetează să mai fie astfel, prin asimilarea în corpul ei divino-uman, va căuta mereu un alt ţinut pustiit de ororiile libertăţii pentru a-l anexa şi pe acela Împărăţiei.

Domnului I-a bineplăcut ca echipa Sa să joace cinstit, după regula de aur a libertăţii instituite încă de la facerea lumii şi istalate adânc în fiinţa omului. De aceea Biserica n-a mărşăluit triumfal prin istorie, fiind nu de puţine ori pusă în situaţia de a metaboliza eşecuri dureroase, învăţând din mers cum să-şi regleze raporturile cu lumea căderii. Într-un astfel de moment dificil au apărut singuraticii, anahoreţii.

Astăzi ei sunt percepuţi ca nişte vârfuri ale Bisericii, şi chiar sunt în felul lor. Dar creştinii din vremea de acum uită că ei s-au dus în pustie ca să ne facă rost nouă, nenorociţilor din prima linie a frontului, de energie dumnezeiească pentru a birui acolo unde suntem fiecare. Au ales singurătatea pentru ca noi să înţelegem comuniunea şi să funcţionăm împreună ca un trup, trupul Domnului. Putem să ne bazăm pe ei, avem spatele păzit cu străşnicie, însă ne rămâne nouă responsabilitatea să stăm cu faţa unii către alţii.
Tot din Filocalii aflăm că ispitele nu intră acolo unde locuieşte virtutea. Aşa că înainte de a le vâna în aer, mai înţelept ar fi să ne asigurăm că n-au niciun aeroport unde să aterizeze. Oricum văzduhul e plin de ele, la ce bun să tragi cu puşca într-un cârd cu sute de ciori?

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihailc

Au ales singurătatea pentru ca noi să înţelegem comuniunea şi să funcţionăm împreună ca un trup, trupul Domnului. Putem să ne bazăm pe ei, avem spatele păzit cu străşnicie, însă ne rămâne nouă responsabilitatea să stăm cu faţa unii către alţii.

" ... mănîncă o dată în zi, pe seară.... pe masa lor, pâine şi apă; apă din izvor curat, pâinea din munca mâinilor lor; iar dacă vor să mănânce ceva deosebit, mănâncă fructe.
... fac din noapte zi, petrecînd noaptea în rugăciuni de mulţumire şi cântări de psalmi; se culcă pe jos şi mulţi dintre ei nu au nici acoperiş, ci, în loc de acoperiş, cerul.
Se îmbracă cu haine făcute de ei, din păr de capră sau din sac, alţii din piei.
... Acolo este mare acela care sare să facă cea mai de jos slujbă; acolo nu se aud cuvintele: "al meu" şi "al tău".
Cel mic nu suferă că are să fie dispreţuit, că nici nu este cine să-l dispreţuiască.

Sunt făclii care luminează faţa întregului pământ! Sunt ziduri de apărare pentru oraşe!
Să ne ducem, aşadar, la monahi! De la ei vom învăţa cu câte legături suntem legaţi!"

("Omilii la Matei" - pp. 12,13)

[Mihailc]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

" ... mănîncă o dată în zi, pe seară.... pe masa lor, pâine şi apă; apă din izvor curat, pâinea din munca mâinilor lor; iar dacă vor să mănânce ceva deosebit, mănâncă fructe.
... fac din noapte zi, petrecînd noaptea în rugăciuni de mulţumire şi cântări de psalmi; se culcă pe jos şi mulţi dintre ei nu au nici acoperiş, ci, în loc de acoperiş, cerul.
Se îmbracă cu haine făcute de ei, din păr de capră sau din sac, alţii din piei.
... Acolo este mare acela care sare să facă cea mai de jos slujbă; acolo nu se aud cuvintele: "al meu" şi "al tău".
Cel mic nu suferă că are să fie dispreţuit, că nici nu este cine să-l dispreţuiască.

Sunt făclii care luminează faţa întregului pământ! Sunt ziduri de apărare pentru oraşe!
Să ne ducem, aşadar, la monahi! De la ei vom învăţa cu câte legături suntem legaţi!"

("Omilii la Matei" - pp. 12,13)

Mulţumesc frumos pentru completare, Ioane!

[Ioan_Cezar]

Să ne trăieşti, Mihail şi să cobori mai des, de găseşti potrivit, printre noi - spre a ne mai da unele sugestii, spre a schiţa unele linii de forţă pe care, de avem măcar un strop de bunăvoinţă, le-om urma şi noi după puteri.
Că mult e nevoie în lumea noastră pestriţă şi debusolată de un om care nu a pierdut chiar toate reperele şi care îşi vede cu fermitate, în ciuda unor limite inerente (dar posibil de împins mereu mai departe), de povara minunată pe care ne-a lăsat-o, tuturor, Cineva.
Doamne ajută!