Anticiparea ispitelor. Filocalica atenție neîntreruptă

[Mihailc]

Florin-Ionuţ, creştinismul a fost de la bun început, şi este în continuare, un implant de viaţă dumnezeiască în corpul unei lumi captive în cadrele propriilor ei limite. Până la sfârşitul veacurilor Biserica va juca în deplasare, pe terenul adversarului, iar când "adversarul" încetează să mai fie astfel, prin asimilarea în corpul ei divino-uman, va căuta mereu un alt ţinut pustiit de ororiile libertăţii pentru a-l anexa şi pe acela Împărăţiei.

Domnului I-a bineplăcut ca echipa Sa să joace cinstit, după regula de aur a libertăţii instituite încă de la facerea lumii şi istalate adânc în fiinţa omului. De aceea Biserica n-a mărşăluit triumfal prin istorie, fiind nu de puţine ori pusă în situaţia de a metaboliza eşecuri dureroase, învăţând din mers cum să-şi regleze raporturile cu lumea căderii. Într-un astfel de moment dificil au apărut singuraticii, anahoreţii.

Astăzi ei sunt percepuţi ca nişte vârfuri ale Bisericii, şi chiar sunt în felul lor. Dar creştinii din vremea de acum uită că ei s-au dus în pustie ca să ne facă rost nouă, nenorociţilor din prima linie a frontului, de energie dumnezeiească pentru a birui acolo unde suntem fiecare. Au ales singurătatea pentru ca noi să înţelegem comuniunea şi să funcţionăm împreună ca un trup, trupul Domnului. Putem să ne bazăm pe ei, avem spatele păzit cu străşnicie, însă ne rămâne nouă responsabilitatea să stăm cu faţa unii către alţii.
Tot din Filocalii aflăm că ispitele nu intră acolo unde locuieşte virtutea. Aşa că înainte de a le vâna în aer, mai înţelept ar fi să ne asigurăm că n-au niciun aeroport unde să aterizeze. Oricum văzduhul e plin de ele, la ce bun să tragi cu puşca într-un cârd cu sute de ciori?

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihailc

Au ales singurătatea pentru ca noi să înţelegem comuniunea şi să funcţionăm împreună ca un trup, trupul Domnului. Putem să ne bazăm pe ei, avem spatele păzit cu străşnicie, însă ne rămâne nouă responsabilitatea să stăm cu faţa unii către alţii.

" ... mănîncă o dată în zi, pe seară.... pe masa lor, pâine şi apă; apă din izvor curat, pâinea din munca mâinilor lor; iar dacă vor să mănânce ceva deosebit, mănâncă fructe.
... fac din noapte zi, petrecînd noaptea în rugăciuni de mulţumire şi cântări de psalmi; se culcă pe jos şi mulţi dintre ei nu au nici acoperiş, ci, în loc de acoperiş, cerul.
Se îmbracă cu haine făcute de ei, din păr de capră sau din sac, alţii din piei.
... Acolo este mare acela care sare să facă cea mai de jos slujbă; acolo nu se aud cuvintele: "al meu" şi "al tău".
Cel mic nu suferă că are să fie dispreţuit, că nici nu este cine să-l dispreţuiască.

Sunt făclii care luminează faţa întregului pământ! Sunt ziduri de apărare pentru oraşe!
Să ne ducem, aşadar, la monahi! De la ei vom învăţa cu câte legături suntem legaţi!"

("Omilii la Matei" - pp. 12,13)

[Mihailc]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

" ... mănîncă o dată în zi, pe seară.... pe masa lor, pâine şi apă; apă din izvor curat, pâinea din munca mâinilor lor; iar dacă vor să mănânce ceva deosebit, mănâncă fructe.
... fac din noapte zi, petrecînd noaptea în rugăciuni de mulţumire şi cântări de psalmi; se culcă pe jos şi mulţi dintre ei nu au nici acoperiş, ci, în loc de acoperiş, cerul.
Se îmbracă cu haine făcute de ei, din păr de capră sau din sac, alţii din piei.
... Acolo este mare acela care sare să facă cea mai de jos slujbă; acolo nu se aud cuvintele: "al meu" şi "al tău".
Cel mic nu suferă că are să fie dispreţuit, că nici nu este cine să-l dispreţuiască.

Sunt făclii care luminează faţa întregului pământ! Sunt ziduri de apărare pentru oraşe!
Să ne ducem, aşadar, la monahi! De la ei vom învăţa cu câte legături suntem legaţi!"

("Omilii la Matei" - pp. 12,13)

Mulţumesc frumos pentru completare, Ioane!

[Ioan_Cezar]

Să ne trăieşti, Mihail şi să cobori mai des, de găseşti potrivit, printre noi - spre a ne mai da unele sugestii, spre a schiţa unele linii de forţă pe care, de avem măcar un strop de bunăvoinţă, le-om urma şi noi după puteri.
Că mult e nevoie în lumea noastră pestriţă şi debusolată de un om care nu a pierdut chiar toate reperele şi care îşi vede cu fermitate, în ciuda unor limite inerente (dar posibil de împins mereu mai departe), de povara minunată pe care ne-a lăsat-o, tuturor, Cineva.
Doamne ajută!