CONSTIINȚA – GLASUL CONSTIINTEI
139. E un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau o întelegi că vine dinlăuntru, dar totusi de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Însusi cuvântul con-stiintă însemnează a sti împreună, la fel. Iar cei ce stiu împreună, la fel, sunt Dumnezeu si omul. Prin urmare cugetul sau constiinta e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om și același ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum Îl văd așa mă vede – asa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părti.
140. Patimile, reaua vointă si peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngrămădesc niste valuri peste ochiul acesta, niste solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude. Atunci si Dumnezeu se stinge din ochiul nostru încât ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al constiintei noastre s-a îmbolnăvit. Întelegem prin urmare, cum se face că s-a întunecat Dumnezeu asa de tare în ochii păcătosilor, încât acestia ajung de bună credintă, în răutatea necredintei care i-a cuprins si li se pare că abia acum au ajuns la „adevăr”.
141. Glasul constiinței însă, fiind si capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi înăbușit mereu, toată vremea vieții noastre pământești. Odată și odată începe să strige la noi, pârându-ne înaintea lui Dumnezeu si înaintea noastră de toate fărădelegile făcute; iar dacă nu ne împăcăm cu pârâsul acesta, câtă vreme suntem cu el pe cale (Matei 5, 25), drumeti prin viata aceasta, avem cuvântul lui Dumnezeu, că El va asculta pâra si-i va da dreptate, si ne va băga în chinurile iadului.
142. Sunt oameni care s-au învechit în rele – nevrând să stie de Dumnezeu – si, mai către capătul zilelor, când îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năpraznică a constiintei bolnave, rupând toate zăgazurile fărădelegilor și azvârlindu-le pe toate în fata lor, încât si somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit si mintea. Căci cu adevărat a fugit mintea omului care o viată întreagă nu face altceva decât să stingă glasul constiintei. De aceea nu vrea Dumnezeu să iesi din viata aceasta, fără să stii si tu că ti-ai omorât sfătuitorul cel mai bun, ce-l aveai la îndemână pretutindeni, si nu te lasă să pleci fără să vezi, încă de aici, unde te vei duce. Asa sunt tocmite lucrurile, ca odată să vadă fiecare, vrând-nevrând, ceea ce trebuia, prin credintă, să vadă totdeauna.
143a. Constiinta, prin natura ei, nu aprobă niciodată viciul si păcatul, prin natura ei e de a nu se lăsa învinsă, chiar dacă frâna ei nu e luată în seamă si firea decăzută săvârseste păcatul peste oprelistea ei. De aici vin mustrările de constiintă – „pârâsul tău, cu care trebuie să te împaci pe drum”, care „nu tace” până ce omul nu-si revizuieste înfrângerile sale si nu se întoarce de la păcat, ca să poată primi iertarea lui Dumnezeu. În cazul când înfrângerile morale se tin lant prin desimea sau gravitatea lor, urmează sanctiuni ale constiintei, mai grele decât mustrarea: dezechilibrul mintii – mai usor sau mai profund, din care se mai poate reveni – si celelate forme mai grave, schizofrenia, paranoia, nebunia acută si, în final, sinuciderea.
Toate acestea sunt urmarea în organic a capitulării constiintei, ca organ spiritual al omului, si, ca urmare, cufundarea lui în întuneric si în muncă. Aceasta-i perspectiva lugubră a vietii în păcat.
143b. Când ai constiinta curată să nu te temi niciodată de nimic.
|
16.01.2008, 13:30:51
Subiecte asemănătoare
Mod linear
