Istorii cu talc

,,A fost odată un ţăran sărac a cărui slujbă era să sfărâme stâncile muntelui, pentru a le transforma în pietriş pentru drumuri. Omul muncea zilnic ore în şir, bătut de soarele arzător, ciocănind şi zdrobind pietrele. Într-o zi, trecu pe acolo însuşi regele, călare pe un cal magnific şi împodobit cu toate însemnele rangului său. Ţăranul nostru îl zări şi se pomeni că se gândeşte: €žAh, ce puteri aş avea dacă aş fi rege! Aş străbate regatul în lung şi-n lat şi aş face mult bine supuşilor mei.€ Atotputernicul Dumnezeu din ceruri i-a auzit gândurile şi l-a preschimbat în mare suveran. Omul străbătea acum regatul călare şi acorda tuturor graţia de rege, îmbrăcat în veşminte bogate şi grele. Cum soarele era mai tot timpul torid, regele simţea adesea că se sufocă.

Ah, dacă aş fi soarele, ce putere imensă aş avea!€, gândi atunci ţăranul rege. €žAş lumina cu putere oamenii şi le-aş fi mereu izvor de mari binefaceri€. Atoputernicul Dumnezeu i-a auzit din nou din ceruri gândurile şi l-a prefăcut pe dată în soare. Ca astru, el îi lumina acum pe pământeni din zori până în amurg şi îi încălzea cu razele sale binefăcătoare. Dar, iată că, a trecut un nor peste el şi l-a acoperit, iar lumea întreagă fu cuprinsă de umbră.

€žHa, haa iată că soarele nu e atât de puternic pe cât pare€, şi-a spus atunci ţăranul €despre soare. žDacă aş fi însă un nor aş avea o putere imensă! Aş aduce ploaia şi vremea senină şi astfel aş fi un izvor de binefacere pentru oameni€. Atotputernicul Dumnezeu, auzindu-i din ceruri vorbele, l-a transformat imediat pe ţăranul din€“ soare într-un nor. Acum aducea ploaia la momentul potrivit, iar oamenii culegeau astfel recolte bogate.

Iată însă că într-o zi nu putu să treacă dincolo de un munte prea înalt care îi împiedică înaintarea. €žAh€, începu să se plângă pe dată ţăranul despre€“ nor, €žiată că norii nu sunt atât de puternici pe cât par. Muntele este mai presus decât ei€, şi-a zis el. €žDacă aş fi un munte le-aş ţine umbră binefăcătoare oamenilor şi i-aş proteja de vânt€. Auzindu-l, atotputernicul Dumnezeu l-a prefăcut în munte, iar ţăranul munte se simţi deodată mândru de el. Doar că privind la poale, ce-i văzură ochii? Un bătrân sărac care-l sfărâma în bucăţele, făcând din el pietriş pentru drumuri."

[glykys]

Povestea asta seamana cu o alta, asa cum mi-o amintesc eu:

A fost odata un soarece, mai precis un rege soarece, caruia i s-a nascut o soricuta. Cum neeamul soricesc nu traieste prea mult, s-a si gandit ca trebuie sa ii gaseasca un sot pe masura rangului ei. Si atunci si-a zis ca, de buna seama, soarele ii va fi un ginere vrednic. Nu stiu cum se face ca a ajuns la soare si a vrut sa ii dea mana fiicei sale, gandind ca el e cel mai puternic. Soarele i-a raspuns ca este onorat, dar ca nu este el cel mai puternic, norul il acopera. S-a dus si la nor, care a spus ca mai puternic decat el este vantul. Vantul avea si el un adversar mai puternic - un zid imens peste care nu putea trece. Cand credea ca si-a gasit ginerele, zidul i-a raspuns: ai venit sa iti bati joc de mine! sunt plin de gauri din cauza supusilor tai! Si astfel s-a convins regele ca tot neamul soricesc este cel mai puternic, de vreme ce e mai puternic decat zidul, care e mai puternic decat vantul, care e mai puternic decat norul, care e mai puternic decat soarele. Asa ca si-a cautat printre ai lui un sot potrivit pentru soricuta lui, care in acest timp, se facuse de maritat :).

[cristiboss56]

Doi oameni stateau de vorba. Unul, care era cicalitor si rau de gura, ii zise celuilalt:
- Nu stiu ce are lumea cu mine, ca tot imi vorbeste cu rautate?!
- Pai dumneata esti de vina, ii raspunse vecinul.
- Cum asa?!
- Foarte bine, fii bun si vino cu mine.
Si-l duse la marginea satului intr-o vale frumoasa, care era strajuita pe margini de dealuri asezate in trepte din ce in ce mai inalte, si ii zise:
- Ia striga acum cat poti de tare: te urasc…
- Te urasc… te urasc… ii raspunse ecoul.
- Acum striga tot atat de tare: te iubesc…
- Te iubesc… te iubesc… ii raspunse din nou ecoul.
- Ai vazut, spuse din nou vecinul, tot astfel se intampla si cu lumea de care te vaiti ca te vorbeste rau. Ea iti vorbeste, sau mai bine zis iti raspunde, dupa cum vorbesti, intocmai ca si ecoul de adineauri.

Cel rau de gura pleca ochii in pamant, nu mai zise nimic si se gandi serios la acest mare adevar.

[cristiboss56]

Un tanar ravnitor de aleasa invatatura s-a dus odata la o manastire, sa ceara sfat unui calugar albit intru Domnul:

- Parinte, dati-mi, va rog, o carte din care sa pot invata cel mai bine cum trebuie sa fie un crestin... cum trebuie sa gandeasca, ce trebuie sa faca... O carte care sa-mi explice toate aceste lucruri!

Calugarul i-a spus ca are o asemenea carte in chilia sa, si s-a dus sa i-o aduca. Insa, dupa cateva clipe, s-a intors tinand in mana o cruce, pe care i-a intins-o tanarului cu parinteasca bunatate. Vazandu-l pe aceasta mirat foarte, n-a zabovit a-i zice:

- Fiule, crucea este cea mai de seama invatatura pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi Mantuitorul S-a jertfit pe cruce, aratandu-ne astfel ce inseamna sa iubesti, fiindca a facut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea inseamna tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adica la Dumnezeu. Cel ce stie sa-si poarte crucea, poarta cu el, in acelasi timp, harul si iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povara, ci o bucurie; cand te daruiesti celui drag, nu o faci cu tristete si cu retinere, ci cu bucurie si entuziasm. Crucea inseamna, deci, curaj, rabdare, dar, mai ales, dragoste.

Doreai o carte pe care sa o citesti cu ochii si a carei invatatura sa iti lumineze mintea. Iata, in schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu ochii sufletului tau si a carei invatatura mai presus de slove toata viata ti-o va lumina!!

[cristiboss56]

Într-un deşert aspru şi stâncos trăiau doi pustnici. Găsiseră două grote situate foarte aproape una de cealaltă. După ani şi ani de rugăciune şi sălbatice renunţări, unul dintre cei doi asceţi era convins că ajunsese la desăvârşire.Celălalt era şi el pios, dar totodată bun şi înţelegător. El se oprea întotdeauna să discute cu puţinii pelerini care veneau acolo, adăpostindu-i pe aceia care se rătăceau sau pe cei care doreau să se ascundă.
"Acesta este timp pierdut pentru meditaţie şi rugăciune", gândea cel dintâi sihastru, căruia nu-i plăceau desele absenţe - chiar dacă nu îndelungate - ale celui de-al doilea. Pentru a-l face să înţeleagă în mod concret cât este de departe încă de sfinţenie, se hotărî să pună câte o piatră la gura propriei grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo greşală. După câteva luni, în faţa grotei sale se înălţa un zid de pietre, cenuşiu şi sufocant. Şi el era închis înăuntru.
Uneori construim ziduri de jur-împrejurul inimilor noastre, folosind pentru aceasta pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunelor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, supărărilor. Datoria noastră cea mai de seamă este aceea de a împiedica formarea unor astfel de ziduri în jurul inimilor noastre. Şi mai cu seamă, aceea de a încerca să nu devenim o piatră în plus în zidurile altora .

[cristiboss56]

Într-o seară, un copil l-a întrebat pe părintele său: - Tată, spune-mi, te rog, cum se face că unii oameni sunt buni şi alţii răi. De ce nu-s toţi la fel?
- E, băiatul meu, vezi tu, toţi oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Şi aşa cum Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, la fel trebuie şi noi să ne iubim unii pe alţii, fiindcă dragostea Domnului este ca şi lumina soarelui. Nu ne luminează şi ne încălzeşte soarele pe noi toţi, buni şi răi laolaltă? Nu?
Sufletele noastre ar trebui să fie pline de bunătate şi iubire. Dar, vezi tu, păcatele fiecăruia sunt asemenea norilor ce nu lasă razele binefăcătoare ale soarelui să treacă. Păcatele sunt norii ce ne întunecă sufletul. Cu cât ai mai multe păcate, cu atât sufletul tău este mai întunecat şi lumina dragostei lui Dumnezeu nu-ţi poate pătrunde în inimă.
Sufletul omului este bucăţica de cer pe care fiecare o poartă în el. Pe acest cer trebuie să strălucească Soarele iubirii - Dumnezeu. Fiul meu, să te fereşti de păcate, căci acestea se adună şi îţi întunecă viaţa, te fac rău şi egoist. Cel ce-şi păstrează, însă, sufletul curat, se bucură mereu de dragostea Domnului, de linişte şi fericire.
Nimic nu este atât de firesc pentru noi ca a fi în comuniune cu alţii, a avea nevoie unii de alţii şi a ne iubi unii pe alţii

[cristiboss56]

O persoana nelinistita s-a dus la un calugar si l-a intrebat de ce nu este multumita de viata sa. Calugarul a luat o sticla si dupa ce a umplut-o jumatate, l-a intrebat:
- Cum este aceasta sticla?
- Pe jumatate goala, i-a raspuns persoana care il cercetase.
- Eu o vad jumatate plina. Ca sa te bucuri de viata, trebuie sa vezi partea frumoasa a lucrurilor.