Lumea ORTODOXA ( evenimente , noutati si stiri din lumea ortodoxa )

[cristiboss56]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Nu stiu unde sa postez aceasta stire. E foarte trist ca se ajunge aici!
http://www.gandul.info/stiri/site-ul...ckeri-13766035

Se confirma !

[cristiboss56]

Siteul a fost spart si blocat pana acum cinci minute !

[cristiboss56]

http://ziarullumina.ro/editorial/inf...n-ciber-spatiu

[cristiboss56]

Comisia interortodoxă specială, înfiinţată la iniţiativa Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe din luna martie 2014, s-a întrunit, pentru a doua oară, între 15 şi 21 februarie 2015, la Centrul Patriarhiei Ecumenice de la Chambésy, Elveţia, informează Biroul de presă al Arhiepiscopiei Târgoviştei. La această întrunire au participat reprezentanţii celor 14 Biserici Ortodoxe autocefale. Preşedinţia întrunirii a fost asigurată de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Ioannis de Pergam, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice. Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată la această reuniune, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, prin Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei, însoţit de pr. prof. dr. Viorel Ioniţă, consilier patriarhal onorific. Obiectivul întrunirii a fost revizuirea textului intitulat „Contribuţia Bisericilor Ortodoxe locale la realizarea idealurilor creştine de pace, libertate, frăţietate şi dragoste între popoare şi înlăturarea discriminărilor rasiale“, care fusese adoptat la cea de a III-a Conferinţă Panortodoxă Presinodală, desfăşurată la Chambésy, între 28 octombrie şi 6 noiembrie 1986. Având în vedere că de la adoptarea acestui text au trecut 29 de ani, se impunea revizuirea sa, pentru a fi pregătit spre a fi prezentat Sfântului şi Marelui Sinod. În urma discuţiilor, comisia specială a adoptat în unanimitate o versiune revizuită a cinci capitole din textul în cauză, urmând ca ultimele două capitole, care necesită un studiu mai aprofundat, să fie adoptate la cea de a treia şi ultima întrunire a acestei comisii, care va avea loc tot la Chambésy, între 29 martie şi 5 aprilie 2015.

[cristiboss56]

Textul conferinței susținute de Athanasios Rakovalis în cadrul întâlnirii de la București cu titlul „Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul. Mărturia unui ucenic”

Simt o mare recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru faptul că m-a învrednicit să-l cunosc şi să-l trăiesc îndeaproape pe Cuviosul Paisie timp de aproximativ 12 ani. Nu m-am despărţit de el din momentul în care l-am cunoscut şi până la adormirea sa. Acesta m-a atras la credinţă şi cu acesta discutam toate cele ce ţineau de viaţa mea. Nu îndrăznesc să-l numesc părintele meu duhovnicesc, deoarece nu-i semăn întru nimic. Altceva este micimea sufletului meu şi patimile mele, şi altceva este sufletul Stareţului, purificat de patimi, curat ca şi cristalul, plin de lumina Sfântului Duh. Stareţul îl avea neîncetat pe Dumnezeu înlăuntrul său. Părintele Paisie era ceea ce Biserica numeşte „TEOFOR”, purtător de Dumnezeu.
Această prezenţă a lui Dumnezeu o simţeau aproape toţi cei care se apropiau de el. De ce mergeau la el şi nu la alt monah? Cărturar nu era, făcuse doar patru clase primare. Un fizic impunător nu avea, era de statură mijlocie, spre scund. Vreo vrednicie preoţească nu avea, nu era nici preot, nici ierarh. Şi totuşi mergeau la el să-i ceară sfatul călugări, stareţi, preoţi, ierarhi, senatori, generali, miniştri, deputaţi, bogaţi şi săraci, militari şi anarhişti, intelectuali şi inculţi, consumatori de droguri şi familişti. Oameni de toate categoriile! Ce era acel ceva care-i atrăgea pe oameni ca un magnet? Era Harul lui Dumnezeu!
De multe ori, acest Har sfânt se manifesta într-un mod neobişnuit. De exemplu, discutam odată în curtea lui doar eu şi el, când am simţit o mireasmă puternică şi, surprins, m-am ridicat automat ca să văd unde arde tămâie!!! Există vreo tămâie atât de puternic şi frumos mirositoare încât să umple întreaga curte? Mă apucase euforia. Căutam cu mirare în stânga şi în dreapta pentru a găsi sursa acelei miresme. Stareţul, aşezat şi calm, m-a întrebat liniştit şi simplu: „Ai simţit mireasmă?”. „Da, Gheronda, miroase foarte tare”, am răspuns şi m-am aşezat smerit alături de el, înţelegând că Stareţul era cel care emana buna mireasmă.
Aceasta a fost prima dată când mi s-a întâmplat acest lucru. După ani de zile şi după destule asemenea binecuvântări, eram mai reţinut în manifestările mele. Am învăţat şi de la ceilalţi părinţi, care îl cunoşteau mai bine şi mai profund. Când se întâmpla ceva de acest gen, ceva duhovnicesc, şedeam amândoi liniştiţi şi nu comentam evenimentul, pentru a nu-l pune într-o situaţie stânjenitoare. Acceptam în linişte, cu o mare bucurie interioară şi cu recunoştinţă, darurile dumnezeieşti ale Stareţului. Le primeam cum primeşte un copil sărutul şi mângâierea tatălui său. Nu mă gândeam la nimic altceva.
Astăzi, scriind aceste rânduri, mă gândesc şi zic – metaforic vorbind – că Stareţul ne „hrănea duhovniceşte”. Aceste evenimente ne topeau sufletul şi îl umpleau cu dragostea de Hristos. Voiam să-L cunosc pe Hristos tot mai bine, tot mai profund. Foame şi sete după Dumnezeu! Acesta era rezultatul darurilor duhovniceşti de mai sus. Este un mare ajutor în viaţa duhovnicească. Astfel, urcuşul greu al vieţii ascetice devenea dulce şi vrednic de dorit. Am văzut la câţiva călugări din cercul apropiat al Stareţului această stare, cunoscută în spaţiul asceţilor drept „nesaţiul de asceză”.
După cum cineva, apropiindu-se de o sobă, se încălzeşte, tot aşa cei mai mulţi dintre cei care se apropiau de Părintele Paisie se topeau duhovniceşte. Măsura, profunzimea şi gradul acestei trăiri diferea de la om la om, dar şi în cazul aceleiaşi persoane, de la o situaţie la alta. Feţele se luminau, se făceau mai frumoase, mişcările aveau ceva deosebit. Îmi amintesc, după atâţia ani, de un mirean, a cărui faţă trăda ceva cu totul impresionant, ceva sfânt, în urma întâlnirii cu Stareţul… Stareţul era ceea ce numim „transmiţător al Harului”.
După cum este un lucru firesc pentru noi, oamenii, să vedem faţa celuilalt fără nici un efort, tot aşa şi pentru Stareţ era firesc să „vadă” interiorul inimii oamenilor care se apropiau de el. Pentru el, aceasta era o stare permanentă, obişnuită. La început, rămâneam surprins când îmi descoperea gândurile şi cele ascunse ale inimii mele. Dar el avea atâta simplitate, încât te făcea şi pe tine să tratezi aceste lucruri neobişnuite şi extraordinare ca pe ceva firesc şi obişnuit. Mai apoi m-am familiarizat atât de mult cu această harismă a Stareţului, încât îl întrebam pur şi simplu: „Să vă spun eu, Gheronda, sau îmi veţi spune Sfinţia Voastră?”. Cu alte cuvinte, să vă spun gândurile şi problemele care mă preocupă sau îmi veţi răspunde Sfinţia Voastră, fără să vă mai întreb eu? Când avea multă lume şi nu era timp, Stareţul îmi zicea: „Ascultă, pentru această problemă vei face asta, pentru cealaltă, asta …”, adică răspundea la întrebările mele fără să i le fi exprimat anterior! Câteodată, prevăzând viitorul, ne dădea sfaturi referitoare la cele care urmau să se întâmple mai târziu!
De multe ori, Stareţul cunoştea caracterul şi interiorul sufletului oamenilor pe care nu-i văzuse şi nu-i întâlnise niciodată. Exemplu: îi vorbeam despre un coleg de studenţie şi el mi-a descris discuţia pe care o avusesem cu el, dar şi caracterul lui. Exactitatea observaţiilor Stareţului m-a lăsat fără cuvinte.
Altă dată, când aveam probleme cu un vecin în vârstă mai ciudat, care bătea la uşa mea pentru a mă apostrofa, m-am adresat Stareţului, cerându-i sfatul. Mi-a spus zâmbind: „Când strigă, să-i spui asta şi asta…”. Într-adevăr, cu prima ocazie când a făcut gălăgie fără nici un motiv, cum a auzit cuvintele spuse de Stareţ, s-a oprit imediat şi a plecat liniştit. Stareţul îi atinsese o anumită coardă sensibilă…
Omul îndumnezeit, Sfântul, Cuviosul Paisie, era o matriţă a lui Hristos. Îl descoperea pe Hristos în ochii oamenilor din vremea sa. Cu cât este cineva mai sfânt, cu atât mai puternic, mai curat, mai sigur Îl descoperă pe Hristos oamenilor care se apropie de el. Cuviosul Paisie a făcut acest lucru cu mii de oameni! Mii sau, poate, milioane de oameni şi-au întărit credinţa prin intermediul lui. Dacă vi se pare exagerat numărul, vă voi spune că numai în Rusia au fost vândute în jur de zece milioane de cărţi despre Cuviosul Paisie. Fără a mai vorbi despre celelalte ţări. Şi continuă să se vândă şi să ajute oameni.

[cristiboss56]

<< CONTINUARE >>


Textul conferinței susținute de Athanasios Rakovalis în cadrul întâlnirii de la București cu titlul „Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul. Mărturia unui ucenic”




Întâlnesc oameni care îmi spun că viaţa lor s-a schimbat după o întâlnire de câteva minute cu sfântul Stareţ. De ce? Pentru că cuvintele lui au mers direct la locul sensibil din inima lor, pe care Stareţul îl „vedea” cu harisma clarviziunii.
Ceea ce îmi face impresie este faptul că oamenii îmi spun cum li s-a schimbat viaţa în urma citirii cărţilor Stareţului, fără să-l fi întâlnit vreodată.
Părintele Paisie era un nobil duhovnicesc, un foarte bogat nobil duhovnicesc şi milostenia lui duhovnicească era făcută cu mare dărnicie. Eu eram un tânăr chinuit, rănit sufleteşte, care mă clătinam între viaţă şi moartea duhovnicească veşnică. Nu aveam nevoie doar de un „doctor sufletesc”, ci de cel mai bun doctor, pentru că doar el mă putea vindeca pe mine, cel aflat pe patul morţii. Şi pronia divină, dragostea lui Dumnezeu m-a condus la picioarele Stareţului. Dar să descriu prima noastră întâlnire.
Un monah de aceeaşi vârstă cu mine, de la Mănăstirea Cutlumuş, situată foarte aproape de chilia Stareţului, Panaguda, m-a sfătuit să merg să-l cunosc pe Cuviosul Paisie. Am ajuns lângă chilia Stareţului şi am bătut în fierul care atârna în afara porţii. După puţin timp, am auzit o voce din casă.
- Ei, copile, ce vrei?
- Pe Paise, îi răspund.
- De ce îl cauţi?
- Dar nu-mi deschizi odată? Am răspuns puţin obosit, puţin enervat. Aşa i-am vorbit, fără nici un respect.
- Hai să-ţi deschid, a zis şi a agăţat de o sârmă cheia care a alunecat şi a ajuns la poarta unde eram eu.
- Intră şi încuie din nou, zice Stareţul.
Am făcut după cum mi-a spus şi am început să urc spre chilie. El se afla într-un cerdac, în faţa chiliei.
- Mi-a căzut jacheta aici, nu mi-o dai un pic?, a zis, arătând sub cerdac.
M-am dus sub cerdac, am luat jacheta şi mi-am întins mâna pentru a i-o da. Era prima oară când îl priveam în faţă. Ni s-au încrucişat privirile. Capul meu mi s-a lăsat deodată pe spate, pentru că nu rezistam să văd ceea ce mi se arăta… Ce privire are aceea?! Nu o voi uita niciodată! Ce putere! Ce măreţie! Ce strălucire! Ce sfinţenie! O lumină supranaturală strălucea în faţa mea. Nu puteam să mă uit şi de aceea capul mi-a căzut pe spate. O clipă doar l-am văzut, dar m-am topit cu totul. Sufletul mi s-a schimbat, … pace adâncă. M-au invadat o teamă şi o curiozitate sfântă. Fără să-mi dau seama prea mult ce fac, m-am întors şi am început să merg în jurul chiliei pentru a ajunge în curtea din spate. În timp ce mergeam cu capul plecat, mă întrebam plin de mirare: „Dar, … ce s-a întâmplat acum?… Ce am văzut?… Este posibil ca un om să strălucească?… Să emane lumină?…”. Într-adevăr, mă pierdusem cu totul. În acelaşi timp, aveam o stare de bine.
Am mers cam 40 de metri şi am ajuns în curtea din spatele casei, unde mă aştepta Stareţul. Ceea ce am văzut acum nu avea nici o legătură cu măreţia duhovnicească de mai înainte. De această dată, aveam în faţă un bătrânel obişnuit, cu faţa senină. Am început să discutăm. Nu am îndrăznit să spun nimic despre evenimentul anterior.
Pe atunci nu credeam. Nu mergeam la biserică. Nu citisem Sfânta Scriptură. Terminasem Facultatea de Fizică şi aveam o concepţie ştiinţifică despre lume. În abordarea temelor legate de lume, eram mai degrabă materialist. Mintea mea nu putea cuprinde ceea ce se petrecuse cu mine. Mi-a modificat total imaginea mea despre lume. Era un şoc cultural, dincolo de toate celelalte. Am simţit cum toate „certitudinile” mele se clatină, iar „cunoştinţele” mele se vădesc a fi false. Pământul îmi fugea de sub picioare, eram suspendat în aer şi neputincios să mă gândesc la asta. Aşa că am eliminat-o cu totul. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic niciodată.
După o lună, două am îndrăznit să mi-o reamintesc. Mi-am zis mie însumi: „Iată, acest lucru l-ai văzut cu ochii tăi… Nu fi naiv… Du-te să vezi ce s-a întâmplat, să înţelegi… să ajungi la o concluzie…”. Astfel, am mers din nou la Sfântul Munte. Pentru mine, de fapt, Sfântul Munte însemna Cuviosul Paisie.
Această primă experienţă, acest dar duhovnicesc pe care mi l-a făcut, mă atrăgea ca un magnet înspre el, mă făcea să dau o mare importanţă cuvintelor lui. Îşi aruncase ancora în străfundul sufletului meu… Slavă Ţie, Doamne! Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi!
Acest dar duhovnicesc mi-a arătat că omul se poate îndumnezei. Mi-a arătat marile posibilităţi ale firii omeneşti, după cum le-am văzut materializate în persoana Părintelui Paisie. Din păcate pentru mine şi pentru majoritatea oamenilor, aceste posibilităţi rămân nevalorificate. Pentru ce lucruri minunate este făcut omul, şi cu ce nimicuri ne ocupăm! Cu toţii putem ajunge sfinţi, dar nu o facem, chiar dacă avem poruncă de la Dumnezeu în acest sens.
Pe atunci nu înţelegeam aceste lucruri. Eram ca un mic copil care simte, cugetă la diferite lucruri, dar nu se poate exprima. Este ca şi cum te-ai strădui să inventezi o nouă limbă. Mai târziu am citit şi am înţeles!
Îmi amintesc de polemica Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, cu Varlaam. Elementul central era dacă omul poate să se facă părtaş energiilor divine. Şi astăzi avem opinii contrare faţă de occidentali asupra acestui subiect. Însăşi existenţa Stareţului reprezintă un răspuns total la această chestiune. Când avem viu, în faţa noastră, evenimentul îndumnezeirii, ce am mai putea adăuga?

[cristiboss56]

<< CONTINUARE >>


Textul conferinței susținute de Athanasios Rakovalis în cadrul întâlnirii de la București cu titlul „Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul. Mărturia unui ucenic”


Oamenii care au pierdut experierea Harului dumnezeiesc tind să ideologizeze învăţătura Mântuitorului. Să o reducă la măsura logicii umane. Tot ce nu „încape” în mintea lor umană este eliminat. Ceva de genul patului lui Procoust. Cred că acelaşi lucru l-a făcut şi Toma d΄Aquino, precum şi Teologia, sau mai bine spus, filosofia occidentală. Ca şi destui dintre noi, ortodocşii. Am putea spune că este o atitudine umană previzibilă.
Părinţii noştri vorbesc, teologhisesc cele pe care le-au trăit. Ceilalţi filosofează în jurul celor pe care le presupun a fi valabile. Dogmele Bisericii noastre nu sunt produsul strădaniei minţii umane, ca în cazul ideologiilor. Dogmele ortodoxe izvorăsc din experierea lui Dumnezeu, în Duhul Sfânt. Mai întîi trăirea, şi după aceea dogma. Experierea prin Duhul Sfânt este cea care sprijină pe om în credinţa şi dogma cea adevărată. Dacă lipseşte această experiere, dacă credinţa este abordată doar la nivelul minţii, atunci omul o trăieşte ca pe o ideologie religioasă.
Părintele Paisie a dovedit prin viaţa sa, prin însăşi existenţa sa, veridicitatea dogmei ortodoxe. Nicăieri nu mai există oameni îndumnezeiţi, în nici o altă religie, în nici o confesiune. Sfinţii sunt temelia învăţăturii ortodoxe deoarece au materializat-o prin viaţa lor. Sfinţii sunt învăţătorii lumii. Aceştia ţin făclia aprinsă.
Să continuăm, însă, cuvântul nostru cu încă un dar duhovnicesc pe care mi l-a oferit cu aproximativ un an înainte de adormirea sa. Mi-a cerut să-l duc cu maşina mea de la Sfântul Munte la Mănăstirea Suroti de lângă Tesalonic, unde şi este înmormântat acum, una dintre mănăstirile care se aflau sub călăuzirea sa duhovnicească. Tresăltam de bucurie. Urma să fim doar noi doi timp de trei ore!
Am început călătoria. Marea simplitate şi smerenie a Stareţului mă făceau să-l simt foarte apropiat. Parcă îl vedeam pe tatăl meu. Uitasem că avea puterea să izgonească, printr-un cuvânt, demoni şi boli incurabile. Că faţa lui strălucise ca soarele etc. Spre sfârşitul călătoriei, în timp ce conduceam printre curbe, l-am întrebat deodată: „Gheronda, vorbeşte-mi despre Dumnezeu, … cum este?”. Nu a vorbit, ci doar şi-a aplecat capul şi s-a rugat. Puţin … nici un minut! Deodată, sufletul mi „s-a deschis”, „s-a deschis” cerul şi am început să simt pe Dumnezeu peste tot. În maşină, afară, în munţi, departe, în îndepărtatele galaxii. Peste tot! Era peste tot şi umplea totul, dar nu era nimic din toate acestea. O esenţă care le depăşea pe toate celelalte, fără să se amestece sau să se confunde cu ele. O putere care susţine totul în viaţă, atotprezentă, dar neînţeleasă de nimeni, în afara oricărei percepţii. Nu poate nimeni să o descopere cu propriul său efort, care să-l ducă la mândrie. Este o putere care se descoperă de la sine.
Trăiam un fel de extaz, un fel de „beţie” duhovnicească, fără să-mi pierd, însă, simţurile şi contactul cu lumea materială. O „beţie duhovnicească”, după cum o numesc asceţii de demult în scrierile lor.
Era ca şi cum cineva mi-ar fi luat un văl de pe minte, de pe suflet şi începeam să trăiesc nu numai într-un anume loc din lume, ci în lumea toată. Închipuiţi-vă un surd, care începe deodată să audă! A trăit în aceeaşi lume, fără sunete însă. Acum aude! Închipuiţi-vă un orb, care începe dintr-odată să vadă. Aceeaşi lume are de astă dată şi imagini, şi culori! Aşa şi eu, trăiam în aceeaşi lume de mai înainte, doar că acum Îl simţeam şi pe Dumnezeu şi, prin intermediul Lui, multe lucruri profunde, importante şi frumoase. Participam dintr-odată şi la lumea materială, şi la cea spirituală. Îmi închipui că aşa erau cândva oamenii… Cred că Adam şi Eva au fost în Rai într-o stare mai bună, căci, după cum arată Sf. Scriptură, ei vedeau, auzeau şi vorbeau cu Dumnezeu. Am fi putut spune mai multe, dar mă tem să nu vă obosesc, iar timpul este limitat.
Vă rog, însă, să mai fiţi atenţi la un lucru. Observaţi dărnicia Stareţului, care imită pe Dumnezeu, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Ce i-am cerut eu? Câteva cuvinte, câteva fraze. Ce mi-a dăruit el? O experienţă inestimabilă! Ce bogăţie duhovnicească! Ce dărnicie! Ce dragoste!
De ce să se minuneze omul mai întâi? De îndrăzneala pe care o avea înaintea lui Dumnezeu? Cum L-a „emoţionat” pe Dumnezeu cu o rugăciune foarte scurtă, dar înflăcărată, făcută din inima sa cea aprinsă de dragoste! De cine să ne minunăm? De Sfânt, sau de Dumnezeu? De îndrăzneala omului, sau de pogorământul lui Dumnezeu? Despre ce măsură a pogorământului vorbim? Cum de acceptă Dumnezeu şi cât Se împărtăşeşte omului? Consider că măsurile depăşesc cu totul logica noastră. Logica noastră redusă şi ieftină, care nu poate înţelege dragostea lui Dumnezeu.
Sfântul este un lucru minunat. Dumnezeu este, însă, minunea prin excelenţă. Dragostea sfinţilor este un ocean fără sfârşit, o mare de smerenie, foc minunat, care atunci când este comparat cu Dumnezeu, însă, este ca o scânteie în faţa soarelui. Omul iubeşte, Dumnezeu este dragostea. O diferenţă ontologică uriaşă.
Încet-încet, puţin câte puţin, puterea mea de percepţie s-a stins, a dispărut, s-a retras sau, poate, a încetat. Darul a dispărut. Ce a lăsat în urmă? Recunoştinţă, o adâncă satisfacţie, vindecare, siguranţă, cunoaştere… O stare permanentă de topire a conştiinţei, lipsa de teamă în legătură cu soarta lumii, bucurie generată de sigura exterminare a răului, bucurie pentru viaţa veşnică pe care ne-o dăruieşte, bucurie pentru că este atât de bun şi ne iubeşte atât de mult. Desigur, astăzi starea mea duhovnicească s-a schimbat. Mi-am pierdut sursa de căldură care mă „încălzea” duhovniceşte şi sufletul mi s-a răcit. Datorită lipsei mele de trezvie. Măsura păcătoşeniei mele este echivalentă cu măsura darului primit. Vă rog să faceţi rugăciuni pentru mine şi să mă pomeniţi la Sfintele Liturghii.