Iubirea, bucuria, libertatea

[forever...]

În prealabil postat de CristianR

Este unul dintre multele paradoxuri ale credinței, pe care, pentru a o trăi, trebuie să-ți întorci lumea cu susul în jos, căutându-ți fericirea, bucuria, pacea, împlinirea, în cele disprețuite de oameni: în sărăcie, în postire, în nedormire, în însingurare.

Poate că nu trebuie să căutăm cu dinadinsul lucrurile acestea, ci doar să le primim, atunci când Domnul le rânduieşte... să le primim cu credinţa că Domnul ni le trimite cu un scop, cu nădejdea şi liniştea că le vom putea duce, căci Dumnezeu nu ne dă doar încercarea, ci şi mâna de ajutor de a o scoate la capăt.

Citind tot felul de cărţi despre sfinţi şi încercări duhovniceşti, se întâmplă să tânjim după anumite nevoinţe, experienţe... căci sunt prezentate ca lucruri de laudă.
Dar poate nu suntem pregătiţi pt ele. Sau scopul nostru poate fi lauda. E greu să nimerim să avem atitudinea "potrivită". Dar lumea e o arenă a încercărilor, avem o viaţă de antrenamente şi un Tată în ceruri care ne veghează creşterea :-). Lăudat fie numele Lui!

[CristianR]

Da, nu cred că trebuie să căutăm nevoințele, ci pe Dumnezeu. Și căutându-L pe El, uneori ajungi inevitabil la nevoințe sau nevoințele ajung la tine.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de forever...

....doar să le primim, atunci când Domnul le rânduieşte... să le primim cu credinţa că Domnul ni le trimite cu un scop, cu nădejdea şi liniştea că le vom putea duce, căci Dumnezeu nu ne dă doar încercarea, ci şi mâna de ajutor de a o scoate la capăt.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

[cristiboss56]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

O spui cu simtire , sau numai asa declarativ ?

[forever...]

Iniţial m-am bucurat când am văzut un nou mesaj pe acest topic, dar citindu-l m-am întristat...

[cristiboss56]

În prealabil postat de forever...

Iniţial m-am bucurat când am văzut un nou mesaj pe acest topic, dar citindu-l m-am întristat...

Acelasi lucru l-am simtit si eu !

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de forever...

E greu să nimerim să avem atitudinea "potrivită". Dar lumea e o arenă a încercărilor, avem o viaţă de antrenamente şi un Tată în ceruri care ne veghează creşterea :-). Lăudat fie numele Lui!

Îmi pare că ne e greu şi pentru că avem tendinţa (dată de slăbiciunea constituţiei noastre) să îndreptăm poate prea uşor atenţia spre atrageri de tot felul, dinlăuntru şi dimprejur (unele care ne cheamă prin promisiunea sau întrezărirea, ori, vai, amintirea plăcerii şi a multor satisfacţii efemere, deşarte; altele care ne presează prin otrava dulceagă şi îndoielnică foarte a suferinţei lipsite de virtute, a suferinţei pătimaşe...). Am sesizat că pe un fundal al slobozeniei, al neînfrânării programatice (sistematic cultivate) această tendinţă sporeşte şi ne joacă feste mari. Ne captivează mintea de-a binelea şi de aici pornesc nenumărate păţanii şi fărădelegi...
De aceea înţeleg, mai ales după ce am citit câteva cărţi variind între Vieţile Sfinţilor şi cărţi mai recente precum Stareţul meu, Gheron Iosif Isihastul ori cărţile Părintelui Sofronie - am înţeles aşadar mai bine de ce e nevoie, absolută nevoie de cultivarea unui duh şi a unei vieţi de asceză.
Foarte uşor înclină cugetul şi inima omului spre păcat, spre lenevire şi toate cele ce urmează de aici - dacă nu se ţine din scurt, cu oarece asprime... (Ascultarea, spovedania deasă şi sfatul duhovnicesc şi rugăciunile duhovnicului şi ale fraţilor îmi par aici de mare ajutor, altminteri omul se poate trezi incapabil de asprimea cu sine, poate greşi ori poate ceda.) Inutil să mai spun de câte ori m-am convins de aceste lucruri pe propria-mi piele, mai întâi...

Uneori, când eram mai tânăr şi chiar în ultima vreme, credeam că asceza ori ţinerea din scurt a propriilor tendinţe e ceva opţional, că ascetul e un fel de condiţie profesională...:) Din ce trec anii văd că asceza e o necesitate a oricărui om. E absolut vital pentru om să se ţină la nevoinţă aşa cum ne învaţă Biserica. Altminteri toate se strică, rostul se pierde, viaţa îşi iese din ţâţâni şi aşa mai departe... Preţuirea şi practicarea nevoinţei vine din iubire...:) O iubire înţelegătoare, o iubire bine drămuită de Harul lui Hristos. Fără această iubire asceza devine stearpă şi omul urîcios... Sufletul se înăspreşte şi părăseşte, treptat, obiceiurile bune, devenind cârcotaş şi neîncrezător, nepăsător, nerâvnitor. Mare nefericire, mare nenorocire e asta pentru om...

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Mare este Pronia Lui iubitoare!

[cristiboss56]

Fă-ţi timp
În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând
Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să te alini oricând!
Fă-ţi timp pentru-adevaruri şi adâncimi de vis,
Fă-ţi timp pentru prieteni, cu sufletul deschis!
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lângă izvor,
Fă-ţi timp s-asculţi ce spune o floare, un cocor!
Fă-ţi timp, pe-un munte seara, stând singur să te rogi,
Fă-ţi timp, frumoase amintiri, de unul să invoci!
Fă-ţi timp să stai cu mama, cu tatăl tău – bătrâni…
Fă-ţi timp de-o vorbă bună, de-o coajă pentru câini…
În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ţi timp măcar o clipă să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să guşti frumosul din tot ce e curat,
Fă-ţi timp, că eşti de multe mistere-nconjurat!
Fă-ţi timp cu orice taină sau adevăr să stai,
Fă-ţi timp, căci toate-acestea au inimă, au grai!
Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,
Fă-ţi timp să dai vieţii adevăratul sens!
Fă-ţi timp, acum!
Să ştii: zadarnic ai să plângi

[forever...]

Psalmul 'La raul Babilonului'

La utrenia Duminicii Fiului Risipitor se adauga si se canta Psalmul 136:

"La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.
În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre.
Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: “Cântați-ne nouă din cântările Sionului!“
Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?
De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!
Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele.
Adu-ți aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: “Stricați-l, stricați-l până la temeliile lui!“
Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ți va răsplăti ție fapta ta pe care ai făcut-o nouă.
Fericit este cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră".

Care este înțelesul psalmului "La râul Babilonului" cântat în Postul Mare?

Psalmul acesta este o miscatoare icoana a omului cazut in robia pacatului si a izbavirii lui. Cel robit de patimi este instrainat de cetatea bucuriei – Sionul; este dus departe, ca si Fiul risipitor, in Babilonul cel intunecat si in robie. „Canta si aici din cantarile Sionului“, porunceste diavolul. „Bucura-te si in pacat, slaveste-ma si pe mine, cum slaveai pe Dumnezeu“. Dar cum sa cantam cantarea Domnului in pamant strain? Cantarea Domnului rasuna numai impreuna cu El si in casa Lui, numai cand suntem cu El si implinim poruncile Lui. In robia pacatului insa, nu mai putem face voia Lui, suntem sub stapanirea tiranului care ne robeste. Cum sa te bucuri savarsind pacatul? Adevarata bucurie numai in casa parinteasca se afla; numai in Sion putem canta „cantarea Domnului“.

Juramantul grozav al evreilor: „Sa-mi intepeneasca mana cea dreapta si sa mi se lipeasca limba de cerul gurii“; sa devin adica, neputincios cu mainile si sa-mi amuteasca limba daca te voi uita, Ierusalime, ne indeamna sa nu uitam niciodata de Domnul, oricat de cumplita ar fi robia noastra si instrainarea in care ne-a dus pacatul; numai Ierusalimul sa fie inceputul bucuriei noastre; numai in Domnul sa se bucure inima noastra!

Fericit este cel ce loveste de piatra pruncii fiicei Babilonului! Caci daca sunt omorati din fasa, pruncii babilonesti nu mai ajung mari, ca sa te robeasca. Aceasta, talcuiesc Parintii, inseamna sa omoram patimile din fasa, de la inceput, sa nu le lasam sa creasca; sa le lovim de Piatra-Hristos, prin necontenita rugaciune si nu vom mai fi luati in robia babilonica a patimilor. (Parintele Cleopa Ilie)

Părintele Serafim Rose spune ca in aceste cuvinte ale psalmului, noi, creștinii ortodocși, Noul Israel, ne aducem aminte că suntem în exil. Dacă pentru ortodocșii ruși, alungați din Sfânta Rusie, acest psalm are un înțeles special, pentru creștini, în general, psalmul semnifică faptul că suntem străini de această lume, că dorim întoarcerea la adevărata noastră casă, raiul. Pentru noi, Marele Post este un prilej de înstrăinare dăruit de Mama noastră, Biserica, pentru a ne întări amintirea Sionului de care ne-am îndepărtat atât de mult. Ne merităm această înstrăinare, și, de altfel, avem nevoie de el datorită păcatelor noastre. Doar prin nevoința înstrăinării, pe care o realizăm prin rugăciune, post, pocăință, tocmai în această perioadă, putem cugeta la Sionul nostru.

“De te voi uita, Ierusalime“

Slabi și uitători, deși suntem în mijlocul Postului Mare, totuși trăim ca și cum Ierusalimul nu ar fi existat pentru noi. Ne îndrăgostim de lume, Babilonul nostru; suntem seduși de frivolitățile „acestei lumi străine“ și neglijăm slujbele și disciplina Bisericii care ne reamintesc de adevărata casă. Mai mult decât atât, ne iubim chiar răpitorii noștri – căci păcatele noastre ne țin captivi mai mult decât orice răpitor – și petrecem zilele postului în lene, deși ar trebui să ne pregătim pentru a întâlni răsăritul Soarelui Noului Ierusalim, Învierea Domnului Nostru Iisus Hristos.

Încă mai este timp; trebuie însă să ne amintim de adevărata noastră casă și să ne plângem păcatele care ne-au înstrăinat de casa noastră. Să punem la inimă cuvintele Sf. Ioan Scărarul: “Înstrăinarea este îndepărtarea de toate, pentru ca gândul să fie făcut nedespărțit de Dumnezeu. Înstrăinarea este iubitoare și lucrătoare a plânsului celui fără de încetare.“ Înstrăinați de Rai, trebuie să devenim înstrăinați de lume, pentru a putea nădăjdui în întoarcerea noastră. Putem face aceasta dacă vom petrece aceste zile în post, rugăciune, înstrăinare de lume, participarea la slujbele Bisericii, în lacrimi de pocăință, în pregătirea pentru plina de bucurie Sărbătoare de la finalul acestei perioade de înstrăinare; iar prin urmarea acestor lucruri în aceasta vale a plângerii, să ne pregătim pentru și mai marea Sărbătoare când Domnul nostru se va întoarce să Își ia credincioșii săi în Noul Ierusalim, din care nu va mai exista înstrăinare, căci este veșnic. (Părintele Serafim Rose)

Parintele Al. Schmemann marturiseste ca Psalmul "La râul Babilonului", cântat în Postul Mare, este Psalmul instrainarii. El era cantat de evrei in captivitatea lor babilonica, pe cand se gandeau la orasul sfant al Ierusalimului. El a devenit totdeauna cantecul omului atunci cand realizeaza indepartarea sa de Dumnezeu si, realizand aceasta, devine om din nou: ca unul ce nu poate fi niciodata deplin satisfacut de nimic in aceasta lume cazuta, care prin structura si vocatie este un pelerin al Absolutului.Acest Psalm va fi cantat inca de doua ori, in ultimele doua Duminici, inainte de inceperea Postului. El ne infatiseaza Postul insusi ca pelerinaj si pocainta – ca reintoarcere”.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

[Ioan_Cezar]

"Scoală-te ca un puternic! Rupe-ţi legăturile! În tine este puterea dezlegării, ca şi puterea legării.
Aşa mă mustră pururea, în adâncul sufletului, sfânta ştiinţă..."
(Sfântul Efrem Sirul - "Plânsul de luni seara")