GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[cristiboss56]

Spre a-l cunoaşte pe Sfântul Efrem mai îndeaproape, redau spre lectură câteva cuvinte de folos din scrierile cuviosului.
Despre ascultare

Un frate i-a spus altui frate: „Avva mi-a poruncit să merg la brutăria din sat şi să fac pâine pentru fraţii din mănăstire, însă oamenii de acolo sunt lumeşti, vorbesc ce nu se cuvine şi nu-mi va folosi să aud unele ca acestea. De ce trebuie aşa ceva?“ Fratele i-a răspuns: „Nu ai văzut tu oare copiii şi cum învaţă aceştia, fiecare pentru el, în caietul lui, şi nu pentru altul, ştiind că îi vor spune învăţătorului tema pe care au învăţat-o ei, şi nu alţii? Iar dacă vor începe să te biruiască patimile, să ţii minte cele spuse: Toate să le încercaţi, ţineţi cele bune! (I Tesaloniceni 5, 20) („Despre cum se dobândeşte virtutea smereniei“).
„Adu-ţi aminte neîncetat de moarte şi de mormânt“

Să ştii şi că dracii se tem de tăcere, post, priveghere, abstinenţă, smerenie, rugăciune, lacrimi şi alte virtuţi ale monahului. Dacă vrei ca Dumnezeu să-ţi dăruiască lacrimi, zdrobirea inimii şi despătimire, adu-ţi aminte neîncetat de moarte şi de mormânt. („Despre cele opt gânduri păcătoase“)
Aşadar, dacă şi dracii recunosc, fără voia lor, că sunt neputincioşi în faţa smereniei şi chiar se tem de aceasta, atunci de ce nu luăm în seamă această virtute? („Răspunsuri la întrebări“)
Împotriva vorbirii de rău

Fericit şi de trei ori fericit este cel care nu şi-a spurcat limba cu vorbirea de rău a aproapelui; cel care nu şi-a spurcat inima cu limba, ci înţelege că noi toţi suntem sub pedeapsă; cel care nu se bucură de vorbirea de rău, ci urăşte această patimă. Pentru că cel care nu vorbeşte de rău pe aproapele, s-a păstrat fără prihană. Acesta nu se împiedică şi cugetul lui nu este spurcat. Cel care alungă duhul vorbirii de rău nu va mai fi aproape de oamenii răi şi va birui legiuni de demoni. Cel care nu a vorbit de rău pe aproapele, a dobândit o comoară care nu-i poate fi furată. Cel care nu vorbeşte de rău a evitat uciderea de fraţi şi alţii nu-l vor vorbi pe el de rău. Cel care nu este prins de duhul vorbelor rele a cunoscut cu adevărat că el însuşi este om trupesc şi s-a păzit de orice pată. Cel care nu este în cârdăşie cu vorbitorul de rele va fi împreună locuitor cu îngerii. Cel care nu şi-a otrăvit urechile şi limba cu cuvinte urâte, acela are buzele lui pline de roadele Duhului Sfânt. De aceea, cu adevărat ferice de omul care s-a ferit de vorbirea de rău. („Cuvânt despre virtuţi şi patimi“)
Despre răbdare

Fericit este, fraţilor, acela care a dobândit răbdarea, pentru că răbdarea are nădejde, „iar nădejdea nu se ruşinează“ (Romani 5, 5). Cu adevărat fericit şi de trei ori fericit este cel care are răbdare. Fiindcă „cel care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui“ (Matei 10, 22). Şi ce este mai bun decât această făgăduinţă? „Bun este Domnul; loc de scăpare în zi de strâmtorare, şi pe cei ce se încred în El îi ştie! (Naum 1, 7). Dar cât preţuieşte răbdarea, fraţilor? Ori şi pentru aceasta trebuie să vă zic un cuvânt, spre încredinţare? Răbdarea nu poate fi singură, ci împreună cu multe alte virtuţi. Cel care are răbdarea dobândeşte orice fel de virtute. În necazuri, se bucură; în nevoi, nu cârteşte; în ispite, se minunează. Este oricând gata să facă ascultare. Este înfrumuseţat cu îndelunga răbdare şi plin de dragoste. Jignirilor le răspunde cu binecuvântare. În certuri, păzeşte pacea; în tăcere îşi arată bărbăţia; în cântări de psalmi nu este leneş; este oricând gata să postească; la rugăciune este răbdător; în fapte îşi arată tăria; este direct în răspunsuri şi supus în porunci; în viaţă e osârduitor; în ajutorarea aproapelui este primul; în convorbire e atrăgător; în viaţa de chinovie e plăcut; în sfătuiri e ca dulceaţa; în privegheri nu se supără; în grija pentru străini e săritor; în ajutarea neputincioşilor e foarte atent; în situaţii dificile sare primul ajutor; în gânduri e cu trezvie şi bun în orice faptă. Căci unul ca acesta este înfrumuseţat de orice faptă bună. Cine a dobândit răbdarea, acela a dobândit şi nădejdea şi cu îndrăzneală va striga către Domnul: «Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi S-a plecat spre mine»“ (Psalmi 39, 2). („Cuvânt despre virtuţi şi patimi“)

[cristiboss56]

Harul Sfantului Duh se manifesta in multe chipuri si darurile aduse de el sunt multe si diferite.Sfantul Duh prin lucrarea inalta a rugaciunii si a trezviei daruieste darul lacrimilor, darul bucuriei, darul mai-inainte vederii, darul invataturii, al indelungii-rabdari, al dumnezeiestilor mangaieri, al nadejdii, darul dumnezeiestii dragoste, al contemplatiei, al rapirii mintii.Noi invatam mereu, dar cu cat invatam cu atat datoria noastra fata de Dumnezeu si parinti creste.Fiecare din noi, potrivit cu sporirea si cu folosul pe care l-a primit din rugaciune, primeste si vindecarea de patimile cele sufletesti si trupesti.Indreptarea patimilor si a neputintelor arata cat de sporit este omul in rugaciune.

Asadar tebuie sa ne silim.neincetat sa ne indemnam pe noi insine la rugaciune;sa nu o neglijam.In cazul cand se va observa ca rugaciunea a slabit, trebuie de indata sa incepem sa ne nevoim a ne indrepta;sa ne silim, ca sa primim din nou putere in rugaciune.Cum putem face aceasta?Sufletul trebuie sa se adune prin sine, "sa stranga cureaua", cum se spune, si sa inceapa sa se roage cu ravna.Sa alunge gandurile, sa lepede grija, sa slobozeasca mintea de raspandire si sa spuna:"Acum ma voi desfata de rugaciune".

Rugaciunea este catapulta impotriva demonilor, a patimilor, a pacatului si, in general, a tot ce se pune piedica in calea mantuirii.Nu gresesti daca numesti Rugaciunea liman, fiindca este limanul la care se adaposteste corabia invaluita de furtuna.Acolo iti vei afla pacea, mantuirea, siguranta.De asemenea nu gresesti daca numesti Rugaciunea si sapa si secure sau busola;daca o numesti lumina sau cu alte denumiri.Pentru aceasta noi, monahii, nu trebuie sa o neglijam deloc.Exista mireni in lume, mai ales femei, care se nevoiesc mult cu Rugaciunea, desi au griji , au copii, treburi, au atatea si atatea indatoriri.Cu toate acestea iconomisesc si putin timp pentru a se ruga si a se indeletnici cu chemarea Numelui lui Dumnezeu.Ce indreptatire vom avea noi, cand Dumnezeu ne-a dat atata libertate si lipsa de griji?Ce raspuns vom da cand neglijam rugaciunea si o facem atat de neputincioasa, incat slabiciunea ei sa ingaduie pacatului si patimilor sa ne zdrobeasca si sa ne inbolnaveasca?Ne lupta gandurile?Avem arma preaputernica - Rugaciunea.Dulceata pacatului trage mintea la rau.Dar daca mintea va lua in maini baltagul rugaciunii si-l va ridica si va incepe sa loveasca, se vor dezradacina chiar si cele mai puternice ganduri.Ajunge numai ca omul sa tina baltagul si sa-l manuiasca cu indemanare.Atunci, cu adevarat, va deveni iscusit in aceasta.De aceea diavolul ne impiedica sa spunem Rugaciunea, pentru a ne putea robi mai usor.Ne aduce nepasare, griji desarte si alte nenumarate piedici, numai pentru a ne impiedica de la rugaciune.Asa cum s-a dovedit din experienta, demonii se tem de Numele lui Hristos.Ei insisi au marturisit aceasta prin gura oamenilor, si anume ca sunt arsi atunci cand omul se roaga.

Era un monah care cazuse in multa nepurtare de grija.Atat de mult se lenevise, incat pana si canonul sau si-l parasise si s-a intors in lume.S-a dus in locul sau natal, acolo unde demonizatii alearga pentru a primi tamaduire de la Sfantul Gherasim.Pe cand mergea sa se inchine si el Sfantului, de vreme ce tot se afla acolo, pe drum l-a intalnit o demonizata care i-a spus: - Daca ai sti ce tii in mana!Ah, daca ai sti, sarmane om, ce tii in mana!Daca ai sti cat ma arde aceasta metanie a ta, iar tu o tii din obisnuinta, asa de forma!

Monahul a incremenit.De la Dumnezeu a fost sa-i vorbeasca acea demonizata.Atunci si-a venit in fire.Luminat fiind de Dumnezeu, a spus intru sine:"Ia te uita, cat de nepriceput sunt!Am in mana mea cea mai puternica arma si nu pot sa lovesc niciun diavol.Si nu numai ca nu pot sa lovesc, dar ma si duce in robie acolo unde vrea el.Am pacatuit, Dumnezeul meu!

Si in acea clipa s-a intors caindu-se, spre manastirea sa, unde a pus inceput bun.Atat de mult a sporit in lucrarea rugaciunii si in petrecerea monahala, incat s-a facut pilda multora.Pe acest staret l-am cunoscut si eu.Nu auzeai nimic din gura lui decat" Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma!". Neincetat se ruga.Ii spuneai ceva, iar el iti raspundea cu doua-trei cuvinte, dupa care limba lui se intorcea la Rugaciune.Atat de mult se obisnuise cu ea, incat il schimbase cu totul.Si ganditi-va ca vrednicia rugaciunii si a metanierului i-a descoperit-o diavolul - desigur, fara sa vrea - , potrivit judecatilor Celui Preainalt.

[cristiboss56]

Articol publicat în limba germană (Die orthodoxe Spiritualität mit einigen Beispielen aus der rumänischen Tradition) în vol. coord. de Hermann Schoenauer, Spiritualität und innovative Unternehmensführung, Stuttgart: Kohlhammer 2011, pp. 262-284

Introducere

În Bisericile apusene, cu deosebire în Biserica Catolică, fiecare congregaţie, ordin sau fraternitate religioasă are spiritualitatea sa proprie. Astfel întâlnim o spiritualitate specifică benedictinilor, o alta proprie cisterţienilor, alta a carmeliţilor, a micilor surori ale lui Iisus, a diferitelor fraternităţi, a mişcărilor harismatice etc…. şi chiar o spiritualitate a laicilor. Desigur că este vorba de aceeaşi spiritualitate creştină, dar cu accente diferite potrivit scopului pe care fiecare grupare îl are în vedere. Apariţia diferitelor „spiritualităţi” este rezultatul dezvoltării istorice a creştinismului apusean care are în vedere sufletul omului, dar, mai ales, trupul şi viaţa aceasta pământească, pe care încearcă să le desăvârşească. Se ştie că spiritul occidental este juridic, raţional şi foarte pragmatic. Aici totul trebuie să fie exact, precis şi în bună rânduială. Numai aşa lucrurile evoluează. Orientarea fundamentală este aceea a organizării şi transformării lumii prezente.
În Răsărit, spiritul creştin, predominant ortodox, are o altă orientare, moştenită din Tradiţia iudaică şi din antichitatea greacă. Orientalii sunt, în general, mai introvertiţi, mai sentimentali, mai puţin practici şi mai detaşaţi de lumea aceasta. De aceea şi spiritul creştin (ortodox) este mistic, speculativ şi orientat spre lumea cealaltă. „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea care va să fie” (Evrei 13, 14).

Ortodoxia se caracterizează printr-o mare unitate în viaţa ei canonică, liturgică, ascetică şi teologică. Iar spiritualitatea ortodoxă care este sinteza vieţii Bisericii, adică a vieţii în Hristos şi în Duhul Sfânt, este tot atât de unitară. În Ortodoxie nu se vorbeşte de spiritualitate la plural. Spiritualitatea este una pentru toţi credincioşii Bisericii: laici, monahi sau clerici. Şi aceasta pentru că spiritualitatea urmăreşte transformarea lăuntrică a omului, sfinţirea sau desăvârşirea lui. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur zice că atunci când Hristos porunceşte: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este!” (Matei 5, 48), se adresează tuturor, indiferent de starea lor socială sau de funcţia pe care o au în Biserică şi că toţi trebuie să atingă aceeaşi măsură a desăvârşirii. Viaţa creştină înseamnă un efort permanent de asemănare cu Hristos „până ce vom ajunge toţi… la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Efortul sau asceza care se cere pentru urmarea lui Hristos până la identificarea cu El este expresie a credinţei care nu înseamnă doar ataşamentul intelectual la opera de mântuire a lumii realizată de Hristos prin moartea şi învierea Sa, ci însuşirea acestei mântuiri în viaţa personală tocmai prin efortul de identificare cu El: „M-am răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).

În cele ce urmează voi încerca să fac o sinteză a spiritualităţii ortodoxe, iar apoi să prezint specificul spiritualităţii româneşti prin câteva exemple concrete: viaţa Sfinţilor martiri Brâncoveni, viaţa Sfântului ierarh Calinic de la Cernica şi lucrarea Cenaclului (Asociaţiei) „Rugul aprins”, o încercare de răspândire a spiritualităţii isihaste în rândul mirenilor, îndeosebi al intelectualilor.

[cristiboss56]

1. Ce înţeleg ortodocşii prin viaţă duhovnicească sau spiritualitate?

Termenul de „spiritualitate” vine de la latinescul „spiritus”= suflare şi ne trimite la suflarea creatoare a lui Dumnezeu prin care omul devine „fiinţă vie” sau „suflet viu”(vezi Geneză 2,7). Dumnezeu creează lumea numai prin cuvântul Său, pe om însă îl face „după chipul şi asemănarea Sa” (Geneză 1, 26), printr-o lucrare specială, modelându-l din pământ şi insuflând asupra lui Duhul Său prin care omul devine „fiinţă vie” sau „suflet viu”. Fără suflarea creatoare a lui Dumnezeu, deci fără Duhul Lui, omul nu poate exista. Deşi animalele au şi ele un suflet care le întreţine viaţa, nu au suflarea lui Dumnezeu, adică pe Duhul Sfânt care să le facă apte pentru o viaţă spirituală superioară. Numai omul este făcut ca să participe conştient la viaţa lui Dumnezeu, prin prezenţa Duhului Sfânt în el încă de la crearea (naşterea) sa.

Prin „spiritualitate” înţelegem tocmai participarea liberă şi conştientă a omului la viaţa lui Dumnezeu Care este comuniune de Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Participarea la viaţa Sfintei Treimi priveşte omul în unitatea componentelor sale: trup, suflet şi duh. „Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească fără de prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 5, 23). Sfinţirea vine numai de la Dumnezeu; nimeni nu se poate sfinţi pe sine însuşi prin forţele sale proprii, după cum nici-o creatură nu ne poate sfinţi. Numai Duhul Sfânt, pe care Biserica îl numeşte „Sfinţitorul”, sfinţeşte pe om şi creaţia. Însă nu fără voia omului şi fără participarea lui la procesul sfinţirii sale şi al creaţiei. Pentru că omul a fost dotat prin creaţie cu voinţă liberă care se poate opune chiar lui Dumnezeu, Creatorul său. Vorbim de sfinţirea omului şi a creaţiei, deşi numai omul are voinţă liberă, pentru că omul poartă în sine toată creaţia, el fiind, după Sfinţii Părinţi ai Bisericii, un „microcosmos”. Astfel omul recapitulează în sine toată existenţa, tot cosmosul. Sfinţirea omului înseamnă simultan şi sfinţirea creaţiei. Există deci o unitate ontologică a umanităţii şi a creaţiei care se concentrează în inima fiecărui om. Într’adevăr, după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, inima este locaşul harului şi centrul fiinţei umane din care izvorăsc şi spre care converg toate puterile fizice şi psihice ale omului. Când aceste puteri lăuntrice sau energii se află în armonie, ne bucurăm de „pacea inimii” şi de „simţirea harului”, care înseamnă simţirea lui Hristos ca Domn şi Mântuitor al nostru şi a semenilor ca propriile noastre mădulare. Şi aceasta pentru că dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat deplin în inimile noastre.

Totuşi în starea de păcat, care în esenţă este egoism şi înseamnă separare de Dumnezeu şi separare de semeni, omul nu mai simte şi nu mai trăieşte legătura sa ontologică cu Dumnezeu şi cu semenii săi în umanitate şi cu creaţia pentru că este divizat în el însuşi. El nu mai este o fiinţă unitară, o persoană în comuniune, ci o fiinţă divizată şi distrusă, o persoană coborâtă la nivelul cel mai de jos al existenţei, acela al individului egoist, închis în el însuşi, fără comuniune adevărată cu semenii săi, de pe urma cărora vrea doar să profite şi în care vede mai degrabă vrăjmaşi decât fraţii săi în umanitate.

Pentru a reface unitatea ontologică a umanităţii pierdută prin păcatul strămoşesc şi prin păcatele fiecăruia în parte, deci pentru a-l elibera pe om din păcat care, aşa cum am spus, separă pe om de Dumnezeu şi de semenii săi, Dumnezeu alege calea întrupării Fiului Său, Care ca om fără de păcat recapitulează în firea Sa umană întreaga umanitate şi întreaga creaţie. Iisus Hristos este „Fiul Omului” prin excelenţă, Omul adevărat, noul Adam sau „Adamul total”, cum îl numesc Părinţii Bisericii, tocmai pentru că El nu este separat de nimeni şi de nimic, pentru că poartă în Sine şi este unit cu toată umanitatea şi cu toată creaţia. Astfel firea sau natura umană a lui Hristos este ca un aluat sau ca o sămânţă semănată în umanitate care dacă este primită şi cultivată în viaţa personală face ca fiecare să regăsească în sine unitatea sa cu întreaga umanitate şi cu întreaga creaţie. Iar Hristos ni se oferă înainte de toate în Tainele Bisericii. Prin Tainele Bisericii, cu deosebire prin Botez şi prin Euharistie, noi îl primim pe Hristos cu toată umanitatea Sa şi cu toată dumnezeirea Sa şi devenim una cu El, dacă ne silim să împlinim poruncile Lui.

În concluzie, pentru ortodocşi spiritualitatea este viaţa creştină înţeleasă ca viaţă în Hristos şi în Duhul Sfânt, care prin Tainele Bisericii, susţinute de efortul personal de curăţire şi sfinţire prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, ne apropie treptat de Hristos până la unirea deplină cu El, când vom trăi şi noi, întocmai ca şi Hristos, comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu în Sfânta Treime, cu semenii noştri în umanitate şi cu toată creaţia.

[cristiboss56]

2. Rugăciunea Bisericii: Sfintele Taine şi cele şapte Laude, ca fundament al spiritualităţii ortodoxe

2.1 Sfintele Taine După cum am spus, Duhul Sfânt este cel care sfinţeşte totul, omul şi creaţia. Iar harul Duhului Sfânt, adică puterea lui sfinţitoare, ni se împărtăşeşte în mod obiectiv prin rugăciunea Bisericii concentrată în Sfintele Taine şi prelungită în cele „şapte Laude” zilnice, prin care credinciosul aduce lauda cuvenită lui Dumnezeu, „Părintele luminilor de la care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacob 1, 17). Prin Taine înţelegem lucrări ale harului Duhului Sfânt ca răspuns la rugăciunea credincioşilor, adunaţi în sinaxă liturgică (rugăciune comună), de a le sfinţi viaţa. Biserica Ortodoxă, ca şi Biserica Catolică, socoteşte că şapte sunt Tainele Bisericii: Botezul, Mirungerea, Euharistia sau împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului, Preoţia, Spovedania (Pocăinţa) sau mărturisirea păcatelor, Cununia şi Maslul sau ungerea cu untdelemn sfinţit a bolnavilor. Aceste Taine privesc viaţa credinciosului şi a comunităţii în cele mai importante momente şi aspecte ale ei. Totuşi, în sens larg, orice rugăciune liturgică sau personală poate fi privită ca taină, pentru că în toate este prezent şi lucrător Duhul Sfânt. Fixarea numărului de şapte este de origine târzie, scolastică. Sfinţii Părinţi spun că Biserica însăşi este Taina Tainelor pentru că Biserica se identifică cu Hristos şi ca atare Duhul Sfânt lucrează în orice moment prin Biserică. Biserica, în aspectul ei mistic, nevăzut, este tocmai realitatea prezenţei lui Hristos în lume până la sfârşitul veacurilor, iar în aspectul ei văzut este comunitatea credincioşilor care se adună laolaltă ca să slujească Sfintele Taine şi să-L laude pe Dumnezeu prin întreg cultul ei.

( va continua )

[cristiboss56]

2.2 Biserica şi Euharistia

Dacă încercăm să pătrundem mai mult în misterul Bisericii trebuie să facem apel la Sfânta Scriptură. În epistola către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel spune că „Dumnezeu L-a dat (pe Hristos) cap Bisericii, care este trupul Lui” şi, de asemenea, că „Hristos este capul Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este” (1, 22-23; 5, 23). Înţelegem de aici că Biserica este „trupul lui Hristos”, adică prelungirea istorică a Întrupării, a prezenţei şi lucrării permanente a lui Hristos în lume. Iar credincioşii sunt mădularele trupului lui Hristos: „voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” (I Corinteni 12, 27). Fireşte, ca „trup al lui Hristos”, Biserica se identifică cu Hristos, este una cu El. Între capul Hristos şi trupul Său, Biserica, nu există nici cea mai mică separaţie sau despărţire, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.

Pe de altă parte, toţi Sfinţii Evanghelişti vorbesc despre instituirea la „Cina cea de taină” a Tainei Euharistiei, când Hristos preface, prin binecuvântare, pâinea şi vinul în trupul şi sângele Său cu care i-a împărtăşit pe ucenici. El a cerut apostolilor: „aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22,19); cu alte cuvinte, să săvârşească mereu Euharistia. Pentru teologia şi spiritualitatea ortodoxă, Euharistia este Taina fundamentală a Bisericii întrucât ea actualizează neîncetat prezenţa lui Hristos în lume şi ne împărtăşeşte trupul şi sângele Lui care sunt adevărata mâncare şi adevărata băutură pentru cei credincioşi. Biserica, „trupul lui Hristos”, se identifică deci cu Euharistia, „trupul şi sângele Domnului”. Astfel Biserica sau adunarea credincioşilor săvârşeşte Euharistia, iar Euharistia îi transformă pe credincioşi în Biserică, „trupul lui Hristos” prin împărtăşirea cu Hristos care ne face mădulare ale trupului Său. „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este oare împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Corinteni 10, 17). Ca membrii ai Bisericii prin Botez şi prin împărtăşirea din aceeaşi pâine (trupul lui Hristos), credincioşii nu mai sunt izolaţi unii de alţii, ci devin mădulare unii altora şi mădulare ale trupului lui Hristos. Aici Ortodoxia pune accent pe pregătirea pentru împărtăşirea constantă, „cu vrednicie”, adică cu cercetarea conştiinţei (cf. I Corinteni 11, 28), care se face cu ajutorul duhovnicului în Taina Spovedaniei, ca şi cu post şi rugăciune. Părinţii Bisericii compară Euharistia ca Taină a trupului şi sângelui Domnului cu focul, iar pe cel ce se împărtăşeşte cu fierul. Dacă un fier este ţinut în foc se înroşeşte până devine el însuşi foc, rămânând totuşi în firea sa metal. Tot astfel şi credinciosul care se împărtăşeşte cu credinţă devine ca Hristos, va avea gândul şi simţirea lui Hristos (cf. I Corinteni2, 16; Filipeni 2, 5). Firea celui mai tare schimbă firea celui mai slab, zic aceiaşi Părinţi. Aşadar Duhul Sfânt prin Sfintele Taine îl îndumnezeieşte pe credincios, îl face asemenea lui Dumnezeu sau „Dumnezeu după har” (nu după natură).


Va continua

[cristiboss56]

2.3 Trăsăturile fundamentale ale Bisericii ca şi comunitate a credincioşilor

Ca şi comunitate a credincioşilor, Biserica apare la Rusalii, când Duhul Sfânt s-a pogorât peste Apostolii Domnului, în chip de limbi de foc şi i-a întărit ca să-l vestească pe Hristos, Cel mort şi înviat ca Mântuitor al lumii. Cei ce au auzit predica lui Petru în acea zi „au fost pătrunşi la inimă”, s-au pocăit şi au primit botezul în numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor. Odată cu botezul, toţi au primit şi darul Duhului Sfânt (vezi Faptele Apostolilor 2, 37-38). Despre prima Biserică sau comunitate creştină din Ierusalim, ni se spune mai departe că membrii ei „stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte” şi, de asemenea, că „inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una” (2,42; 4,32).

Avem aici trăsăturile fundamentale ale vieţii creştine centrate pe comuniunea dintre credincioşi care se adună laolaltă pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a frânge pâinea, adică a săvârşi Euharistia şi a se împărtăşi cu trupul şi sângele Domnului şi pentru a se ruga împreună. Punctul culminant al comuniunii dintre credincioşi este acela că inima şi sufletul lor devin una prin detaşarea de bunurile materiale, care dacă nu sunt bine gestionate închid inima în sine şi o despart de ceilalţi.

Referitor la raportul dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi Euharistie, din perspectivă ortodoxă, trebuie să spunem că dacă în Vechiul Testament, Cuvântul lui Dumnezeu (Fiul lui Dumnezeu) se face cunoscut oamenilor prin gura proorocilor şi a oamenilor aleşi, în Noul Testament, Cuvântul se face trup, devine om în Persoana lui Hristos şi se adresează direct lumii. Iar Biserica există în lume prin cele două forme ale prezenţei lui Hristos: Euharistia şi Cuvântul, pe care nu le desparte niciodată pentru că Hristos nu poate fi împărţit. Euharistia este deci Cuvântul întrupat; Biblia, Cuvântul rostit, consemnat de autorii sfinţi. Biserica (poporul lui Dumnezeu) săvârşeşte Euharistia şi vesteşte Cuvântul (Evanghelia) cu care se sileşte să se conformeze până la identificare. Cuvântul (Evanghelia) este prelungirea Euharistiei şi totodată şi interpretarea ei. În Sfânta Liturghie, Hristos ni se împărtăşeşte sub forma pâinii, dar ne şi învaţă cum să devenim noi înşine „pâine”, adică ofrandă unii pentru alţii şi pentru lume.

Va continua