Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Îmi spui că nu mai ai râvna pe care ai avut-o la început. Râvnă ai avut, dar era una trufaşă, iată de ce s-a răcit. Ceea ce făceai atunci de bună voie şi cu uşurinţă faci acum silită şi împovărată şi, văzând în aceasta neputinţa ta, te smereşti fără voie, ceea ce e cu mult mai plăcut lui Dumnezeu, chiar dacă tu nu observi asta. Aşa se lucrează mântuirea noastră; nu putem înţelege că nu prin nevoinţe şi virtuţi înalte – în care gândim să ne punem nădejdea –, ci prin inima înfrântă şi smerită şi prin cunoştinţa sărăciei noastre. Când vom avea această aşezare, atunci şi virtuţile vor fi statornice, întărite prin smerenie. Ai avut râvnă spre nevoinţe, rugăciuni, post şi altele, dar nu te-ai gândit oare că întunericul patimilor acoperă inima ta de la Soarele Dreptăţii? Trebuie să ducem luptă cu patimile: iubirea de sine, iubirea de mărire, pentru că de la acestea mulţime de patimi se ridică asupra noastră. (Sfântul Cuvios Macarie de la Optina)

[cristiboss56]

Dragostea este o aşezare a sufletului întru care nu se cinsteşte nimic mai mult, din cele ce sunt, decât cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar e cu neputinţă să deprindă această dragoste desăvârşită cel ce e împătimit faţă de ceva din cele pământeşti.
Dragostea se naşte din nepătimire; iar nepătimirea, din nădejdea în Dumnezeu şi nădejdea din răbdare şi îndelungă-răbdare; pe acestea le naşte înfrânarea cea atot-cuprinzătoare; înfrânarea se naşte din frica lui Dumnezeu, iar frica, din credinţa cea întru Domnul.
Cel ce crede în Domnul se teme de muncile iadului; iar cel ce se teme de munci, se înfrânează de la patimi; rabdă necazurile și cine rabdă necazurile va avea nădejdea în Dumnezeu, cea care desface mintea de toată împătimirea pământească și, despărțindu-se de aceasta, mintea va dobândi dragostea cea către Dumnezeu.


Sfântul Maxim Mărturisitorul,

[cristiboss56]

Şi ce este inima plină de milă? Şi a zis: „Arderea inimii pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru diavoli şi pentru toată făptura. În acest caz, gândul la acestea şi vederea lor fac să curgă din ochi şiroaie de lacrimi. Din mila multă şi apăsătoare ce stăpâneşte inima, şi din stăruinţă, inima se micşorează şi nu mai poate răbda sau auzi, sau vedea vreo vătămare, sau vreo întristare cât de mică, ivită în vreo zidire. Şi pentru aceasta aduce rugăciune cu lacrimi în tot ceasul, şi pentru cele necuvântătoare, şi pentru duşmanii adevărului, şi pentru cei ce-l vatămă pe el, ca să fie păziţi şi iertaţi; la fel şi pentru firea celor ce se târăsc pe pământ. O face aceasta din multa milostivire ce se mişcă în inima lui fără măsură, după asemănarea lui Dumnezeu.
Sfântul Cuvios Isaac Sirul

[cristiboss56]

Îmi scrii că rosteşti rugăciunea mult timp cu voce tare. Dar simţi nevoia să te interiorizezi, să închizi gura şi să rosteşti rugăciunea cu mintea. Acesta este semn că ai sporit puţin. Când rostim rugăciunea mult timp cu gura, silindu-ne să înţelegem cele rostite, încet-încet rugăciunea intră în inimă, vine această interiorizare, iar gura nu mai poate rosti rugă*ciunea. Atunci ne silim mintea să nu se împrăştie, ne ţinem respiraţia atât cât putem şi rostim rugăciunea cât se poate mai curat. Când vei ajunge la rugăciunea curată şi vei dobândi acele lacrimi dulci care izvorăsc din ea, atunci îţi voi spune şi altele.
Dar ia aminte şi la aceasta: o interiorizare falsă îţi poate aduce şi ispititorul. Uneori începem să spunem rugăciunea cu gura. Deodată vine satana şi ne astupă gura ca şi cu o piatră. Tu crezi că este interiorizare, încerci să te rogi lăuntric, dar nimic. Mintea se răspândeşte în toate părţile. Aceasta este o cursă ca să-ţi astupe gura. Dacă vezi că nu poţi să-ţi aduni mintea, atunci sileşte-te pe tine să-ţi destupi gura.
Eu am pătimit aceasta o dată pe când eram înce*pător, în timp ce rosteam necontenit „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, vrăjmaşul mi-a astupat gura. Am încercat să-mi adun puţin mintea, dar pentru că atunci lucram şi mă răspândeam, rugăciunea se făcea cu întreruperi. Când i-am mărturisit aceasta stareţu*lui, el mi-a spus: „Sileşte-te pe tine însuţi să rosteşti necontenit rugăciunea cu gura!” După puţină stăru*inţă, gura, ca un motoraş, a început să rostească mereu rugăciunea. După o vreme am simţit în gură o dulceaţă foarte mare, de parcă aş fi mâncat ciocolată. Toată ziua rosteam rugăciunea cu gura şi lucram, dar nu simțeam nici foame, nici sete, pentru că mă hrăneam cu această dulceaţă. Cu cât aude urechea mai des rugăciunea, atunci când lucrezi în timpul zilei, cu atât mai uşor noaptea rugăciunea curge, iar mintea se adună mai uşor.
Monahul Iosif Dionisiatul

[cristiboss56]

Apa tulbure nu poate oglindi un chip. Nici Eva nu-L mai poate vedea pe Dumnezeu în oglinda întunecată a sufletului său. Se uită la pomul cunoştinţei binelui şi răului. Se uită şi în sufletu-i tulbure: nu-L mai vede pe Dumnezeu. Dumnezeu a lăsat-o singură. Pe Dumnezeu şi pe diavol nu-i poţi cuprinde în una şi aceeaşi privire! În cine să-şi mai afle Eva un reazem acum? Nu-l mai are decât pe Satana. Nu mai are decât ochi trupeşti. Se uită cu ochii aceştia şi vede: fructul oprit e bun la mâncare, e frumos la vedere, mai dă şi ştiinţă! Vai, însă! Dă nu numai cunoştinţa binelui, ci şi a răului. Iar amestecul de bine cu rău dă naştere numai la rău, nu şi la bine.
În locul iubirii, viaţa Evei se umple acum de trei dorinţe: dorinţa trupului, dorinţa de stăpânire şi dorinţa de iscodire. L-a pierdut pe Dumnezeu şi acum caută să se sprijine de lucruri. Lipsa lui Dumnezeu i-a lăsat însă în suflet un gol pe care nu-l poate umple nici cu lumea întreagă, de-ar fi a sa.
Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

În ceea ce priveşte sfintele slujbe ale Bisericii noastre, ele nu sunt dispreţuite de cei care le înlocuiesc cu rugăciunea minţii. Sfintele slujbe sunt scrise cu insuflare a Sfântului Duh. În ele poţi afla înţelepciune, dogmele credinţei noastre. Prin ele se slavosloveşte Dumnezeu. Este o grădină a desfătării duhovniceşti. Dar, din nefericire, această grădină, pentru cei mai mulţi, este încuiată.
Este bine să fim iubitori de slujbe, dar să nu mergem la biserică numai din obişnuinţă. Adică să nu ne placă numai să citim, să cântăm şi să petrecem în chip plăcut câteva ore, ci să căutăm să înţelegem şi să ne desfătăm de noimele dumnezeieşti. Altfel, vom auzi şi noi: €žOare înţelegi cele ce citeşti?€ (Faptele Sfint›ilor Apostoli 8, 26-32).
Dumnezeu l-a trimis pe Filip la etiopian pentru a-i tâlcui scripturile, dar nouă ne trimite pe Însuşi Preasfântul Duh, atunci când mintea este curăţată cu rugăciunea neîncetată.
Odată a venit la Burazeri un monah foarte evlavios şi mi-a spus:
- Gheronda, eu nu sunt împotriva rugăciunii, dar nu sunt de acord cu Sfinţia Voastră, pentru că daţi mai multă însemnătate rugăciunii minţii şi neglijaţi cele mai multe slujbe.
- Dar cine t›i-a spus că noi dispret›uim sfintele slujbe?
- Ei, dacă nu, cel puţin le scurtaţi. La mănăstirea noastră, noi facem de la şase până la opt ore de slujbă în comun, în afară de duminici, sărbători, privegheri şi altele, în care îl slăvim pe Dumnezeu.
- Bine ai spus, slăvire a lui Dumnezeu. Însă, vreau să-mi răspunzi cu sinceritate. Atunci când stai în biserică, înţelegi ce se citeşte şi se cântă, sau mintea ta cutreieră încoace şi încolo?
- Ei, ca să fiu sincer, de multe ori mintea mea cutreieră în alte părţi.
Atunci, i-am spus glumind:
- Aşadar, şi tu eşti dintre cei despre care spune proorocul: €žAcest popor Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine€ (Matei 15, 8). Vrei să-ţi spun cum facem noi slujbele? Mai întâi priveghem la chilii rostind rugăciunea, ca să ni se lumineze mintea. Apoi deschidem penticostarul, mineiul şi citim din ele. Simţi atâta dulceaţă duhovnicească, atâta bucurie şi umilinţă, încât inima ţi se încălzeşte de iubirea dumnezeiască şi, lăsând cartea, te arunci cu faţa la pământ şi plângi necontenit. Acum, când m-am încurcat cu obşte şi multă răspândire, nu mai am acele trăiri pe care le aveam în fiecare zi, atunci când eram singur. Eu nu ştiu carte prea multă, deoarece am făcut numai patru clase. Dar, atunci când ţi se deschide mintea, textele din cărţile scrise în greaca veche le înţelegi mai bine decât profesorii. Încearcă şi tu să te încălzeşti mai întâi cu rugăciunea şi după aceea vei vedea diferenţa. Aceasta am văzut-o la mulţi călugări pe care îi mărturisesc.
Monahul Iosif Dionisiatul

[cristiboss56]

Îndreptarea noastră trebuie să pornească de aici, de la inimă. Până nu îndreptăm acest izvor, totul este în zadar. Fântâna otrăvită o poţi vindeca coborându-te la izvorul ei şi vindecând izvorul ei.
Repararea ţevilor n-ajută nimic. A căuta să te îndrepţi şi să te mântuieşti fără îndreptarea inimii ar însemna ca şi când ai aştepta tămăduirea unei fântâni otrăvite de la repararea ţevilor.
Până când înlăuntrul nostru nu €žse zideşte” o €žinimă nou〝 şi curată, toată mântuirea noastră este o spoială, o casă zidită pe nisip. Iisus Mântuitorul mustra pe iudei tocmai pentru această spoială, pentru lipsa €žinimii curate€, lipsa duhului.
Preot Iosif Trifa