Relatia smerenie-bucurie duhovniceasca

Cezar,
Din viata unui sfant stim atat cat ne-a ingaduit Dumnezeu sa stim. Eu ma refeream la lipsa elementelor sofisticate, la acea simplificare a vietii, la excluderea gandurlor nefolositoare si la alipirea de Dumnezeu cu toata inima. Sansa de a ne imprastia creste in masura in care ne tinem mintea ocupata cu prea multe probleme. Daca ne complicam prea mult viata, apar patimi subtile pe care le depistam greu.

Exista multe profesii in care se pot bate cap in cap dorinta de a ne afirma si de a avea satisfactii pe plan profesional cu posibilitatea de a sminti aproapele. Insă omul sfinteste locul. Si in profesia mea si in a ta si in altele. Nu trebuie sa ne facem chiar un idol din profesia noastra. Asta am inteles foarte greu si eu. In tinerete asa am gandit si asa am facut. Fiecare profesie poate fi ajustata, spre slava lui Dumnezeu si spre folosul aproapelui.

De ce ara iubit domnu Trandafir? Pentru invatatura ,,cealalta, sufleteasca" pe care le-o daruia din inimă elevilor sai, adică aceea pentru care nu era remunerat in vreun fel. Pentru predarea gramaticii si a aritmeticii era platit.

[tot-Laurentiu]

Îmi aduc aminte că la Părintele Porfirie a venit odată o călugăriţă care avea un caracter înclinat spre tristeţe. Această monahie, pentru a încerca şi ea să lucreze virtutea—după înţelegerea salbă pe care o avea—se osândea pe sine cu asprime. Din pricina aceasta însă ajunsese la deznădejde. Părintele Porfirie, îndată ce zărit-o, fără ca ea să fi apucat a-i vorbi despre necazul său, i-a zis: „Ţie aducerea aminte de moarte nu-ţi este de folos, să n-o mai încerci”.

Ne vom osândi pe noi înşine, însă totul cu sfătuirea stareţului. El îţi va spune până unde te poţi întinde. Noi am avut un frate care plângea foarte mult, încă nu atât din virtute, cât din sentimentalism. Din pricina aceasta avea mereu mari dureri de cap. L-am sfătuit să plângă până la o anumită limită, iar acum şi-a revenit. I-am spus să nu se gândească la moarte, ci să mediteze mereu la nădejdea în Dumnezeu. Astfel acum se roagă cu multă râvnă şi rugăciunea îi aduce multă bucurie duhovnicească. De aceea, vedeţi, trebuie să avem în toate îndrumător. Stareţul este acela care ne trasează linia pe care vom merge, fiecare pe drumul dictat de caracterul său. Stareţul nu-i va sfătui pe toţi la fel, ci una îi va spune lui Nicodim, alta lui Irineu şi alta lui Vasile virtuţile, într-adevăr, sunt pentru toţi, însă fiecare are o altă cale de dobândire a virtuţii. Fiecare este o persoană, irepetabilă. (Arhim. Efrem, Egumenul sfintei Mănăstiri Vatoped) Vezi aici

Vrăjmaşul, care pustieşte prin patimi, când află că mintea, împinsă de strigarea conştiinţei, vrea să facă răscoală împotriva robiei sale, vine cu asuprire mare, dovedind sufletului că n-are chip de scăpare. Iar ca pedeapsă, precum că sufletul a îndrăznit una ca aceasta, diavolul umblă să-l dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii.

O mare parte din oameni cad în deznădejde în privinţa mântuirii lor. Deznădejdea e un chip greşit de meditaţie asupra relelor făcute; chipul bun e, dimpotrivă, nădejdea. Răul, nimicul, păcatul, diavolul nu sunt subiecte sănătoase de gândire, căci îmbolnăvesc mintea prin asociaţii de idei. Pocăinţa trebuie să fie o înseninare din ce în ce mai mare a sufletului şi a sănătăţii întregi.

Vrăjmaşul, care pustieşte prin patimi, când află că mintea, împinsă de strigarea conştiinţei, vrea să facă răscoală împotriva robiei sale, vine cu asuprire mare, dovedind sufletului că n-are chip de scăpare. Iar ca pedeapsă, precum că sufletul a îndrăznit una ca aceasta, diavolul umblă să-l dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii.

Aşa e de grea robia duhului acesta, încât sufletul, adunându-şi cele mai de pe urmă puteri, dă lupta deznădejdii. Atunci se află sufletul între viaţă şi moarte. Câte unii mai scapă, alţii o duc aşa, mai mult morţi decât vii; iar alţii, nemaiputând suferi, li se întunecă mintea şi fac şi păcatul cel mai de pe urmă: omorârea de sine. Şi în sfârşit, altora, de durere, li se rătăceşte mintea cu totul, dând în nebunie.(Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 79) Vezi aici

Cât de folositor este lucrul acesta: a se vedea cineva pe sine mai rau si mai prejos decat toti oamenii, o spun si sfintii Parinti. Dumnezeiescul Gurădeaur zice: “Nimic nu e mai iubit de Dumnezeu decat a te socoti mai prejos’. Iar Varsanufie zice: “Daca intr-adevar vrei sa te mantuiesti, asculta un lucru. Ridica-ti picioarele de la pamant, inalta-ti mintea la cer si fii acolo cu gandul ziua si noaptea. Defaima-te cat poti, silindu-te a te vedea mai prejos decat orice om. Aceasta e adevarata nevointa. Nu-i alta osteneala mai aleasa pentru cel ce voieste sa se mantuiasca in Hristos, Cel ce-i da putere.”
Iar Sfantul Grigorie Sinaitul adauga ca se cade a ne considera mai rai decat toate fapturile si mai ticalosi chiar decat dracii. El zice: “Doua smerenii sunt, dupa cum spun Parintii: a se socoti cineva dedesuptul tuturor si (a doua) a atribui izbanzile sale lui Dumnezeu. Prima este inceput, a doua sfarsit”.
Deci constient de trei lucruri : sunt mai pacatos decat toti cei ce nu stiu nimic despre acest lucru; sunt mai pacatos intrucat sunt in afara de firea cea data de Dumnezeu si mai ticalos decat dracii, intrucat le cam fac ascultare, daca nu chiar robie – eu, cel pentru care S-a rasignit Hristos ca sa ne izbaveasca de robia celui rau.
Cu evidenta darurilor nu scapi de starea de vinovatie personala, pentru ca darurile sunt ale lui Dumnezeu si ele, cu atat mai mult, ne indatoreaza. Iar ele fiind de la Dumnezeu, Duhul Sfant, n-au numar, sunt nemarginite ca marime, fara inceput si fara sfarsit – insusri sufletesti ale unui suflet smerit – lucruri firesti ale lui Dumnezeu.
Socoteste ca te-ai impartasit cu o picatura de apa dintr-un ocean nesfarsit. ,,…Fericiti cei saraci (smeriti) cu duhul…”(Matei 5,3). (din însemnările Părintelui Arsenie Boca)

[tot-Laurentiu]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Aici avem deja de-a face cu bazaconii. Mă refer la segmentul pe care aţi ţinut să îl subliniaţi.
Ar fi fost poate mai folositor să lăsaţi să curgă topicul despre smerenie şi bucurie duhovnicească fără să promovaţi un text care dă cu bolovani în psihologie. Să mă iertaţi, mi se pare că aţi făcut o greşeală promovînd acest text unde analiza de sine (un demers firesc la orice om dotat cu conştiinţă auto-reflexivă) este pusă, culmea ridicolului, în opoziţie cu ...asceza creştină. Ca şi cum metoda ascezei ar putea fi posibilă fără atentă supraveghere de sine şi fără autosondare...

Domnule psiholog, Mitropolitul Hierotheos nu a negat că analiza sau atenta supraveghere de sine ar fi inutile. Segmentul postat de mine are o strânsă legătură cu subiectul topicului, însă dvs l-aţi luat ca pe un atac frontal şi aţi deviat de la subiect. Totodată, nu întâmplător am dat trimitere la link, pentru ca orcine are minte să o folosească. Sunt destule categorii pe acest forum unde puteţi aborda diferite teme din perspectiva psihologiei. Aici sunteţi pe categoria Dogmatică şi, măcar aici, ar fi de preferat să lasaţi mai deoparte teoriile psihologiei şi să ascultaţi ce spun ierarhii şi duhovnicii Bisericii.

În context era vorba despre ceva mult mai esenţial, pe care am ţinut să-l subliniez în continuarea textului, şi pe care nu aţi binevoit să-l analizaţi integral, şi anume că introspecţia, autosondare şi analiza de sine adecvate sunt imposibile fără lucrarea Duhului Sfânt, fără ca harul dumnezeiesc să lumineze sufletul, fiindcă doar atunci vom cunoaşte cu precizie fiecare detaliu legat de fiinţa noastră, altfel omul poate cădea în tot felul de obsesii şi să îşi agraveze boala. Tocmai aici intervine smerenia, şi anume, că omul trebuie să fie conştient că fără harul dumnezeiesc nu poate fi împreună-lucrător cu Dumnezeu şi nu poate înainta spre bine, spre vindecare. Cine crede altfel poate ajunge chiar să se îndrăcească.

Poate că sunteţi un exemplu de psiholog conştient de importanţa acestui aspect şi aveţi o abordare din perspectivă creştin-ortodoxă faţă de pacienţii dvs, însă psihologii cu o astfel de abordare sunt minoritari, iar cea mai mare parte dintre ei nu sunt interesaţi de învăţătura Sfinţilor Părinţi, ba unii consideră Biserica ca pe ceva de epocă medievală, înapoiat şi de prisos.. O altă parte dintre ei, însă, sunt adepţi ai tehnicilor din religiile şi filozofiile orientale la care recurg adesea, chipurile, pentru a-şi ajuta pacienţii. Iată unde se poate ajunge când unii ajung să idolatrizeze raţiunea unor oameni fără Dumnezeu.

ÎPS Hierotheos Vlachos vă dă şi o explicaţia mai extinsă: "In urma cu cativa ani am fost in Atlanta ca sa vorbesc despre parohie ca o comunitate terapeutica, vindecatoare. Acolo am ascultat un psihiatru care m-a abordat si mi-a spus:

"Inaltpreasfintite, va multumesc pentru cuvantul pe care mi l-ati spus. Eu am un cabinet psihiatric si atunci cand am citit cartea IPS voastre am decis sa fac terapie urmand aceste principii".

Si si-a schimbat si denumirea clinicii, si pe cartea de vizita scria "psihoterapeut ortodox".

"Si vin la mine tineri care sunt dependenti de droguri si incerc sa-i tratez urmand metoda pe care o propuneti, prin lupta cu gandurile, prin lupta cu dorintele, cu patimile".

Si totusi spunea: "nu pot sa vindec pentru ca nu sunt preot". Ca sa devina cineva cu adevarat psihoterapeut trebuie sa devina si preot.

Vreau, prin urmare, sa va spun ca psihoterapia laica ajuta pe om pana la un punct, ca sa nu innebuneasca de tot. Spre exemplu este gradinita sau scoala primara. Psihoterapia ortodoxa merge mai departe, considera ca adevaratul medic este Hristos. Hristos este deopotriva Medicamentul, Terapeutul si Spitalul. Si-L ajuta pe om sa scape de iubirea de sine prin Sfintele Taine si prin nevointa.

Consider ca nu trebuie sa dam la o parte nicio stiinta, pentru ca psihoterapeutii laici ajuta oarecum pe oameni sa ajunga la un oarecare echilibru, si mai ales pe oamenii care sunt atei si sunt in afara Bisericii, si chiar pe oamenii Bisericii care nu stiu sa foloseasca metoda de vindecare a Bisericii. Calea noastra de vindecare tinteste la unirea omului cu Dumnezeu si la vederea lui Dumnezeu. Psihoterapia laica are ca scop echilibrul dintre oameni, echilibrul in viata de cuplu, echilibrul relatiei cu copiii, sa nu innebuneasca copiii. Traim intr-o epoca in care nu este posibil sa nu existe conflicte. Fiecare, de aceea trebuie sa-si gaseasca limitele in care sa se miste." (more...)

Recomand de asemenea cartea "Psihologia existenţialistă şi psihoterapia ortodoxă" - Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos. Aici poate fi găsit un extras din carte.

[Ioan_Cezar]

Sunt de acord cu ceea ce aţi scris acum. Mulţumesc pentru recomandarea cărţii...:) Am citit-o de mai multe ori, am şi făcut trimitere la ea pe alte topicuri, în trecut, precum am recomandat şi texte din materialele doctorului Avdeev; de asemenea am îndemnat spre două excepţionale lucrări ale lui Larchet - "Terapeutica bolilor spirituale" şi o altă lucrare, al cărei titlu exact îmi scapă acum dar în care sunt evidenţiate şi comentate critic, cu mare fineţe, erorile lui Freud şi mai ales ale lui Jung în ce priveşte unele aspecte ale credinţei şi în alte chestiuni cu relevanţă teologică (e vorba mai exact despre "inconştientul spiritual" şi teoriile abisale). În fine, am amintit şi o lucrare remarcabilă scrisă de un preot ortodox american despre terapia de cuplu, aşa cum e văzută prin erminia Bisericii - excelent îndrumar de consiliere pastorală a familiei.
Sunt aşadar în asentimentul dvs. privind limitele psihologiei şi diferenţa specifică pe care o aduce, inegalabil, terapia duhovnicească. Supărarea mea e doar atunci când psihologia e dispreţuită total şi chiar demonizată - dacă vreţi să remarcaţi aceasta. Sunt în lume şi chiar la noi în ţară preoţi sau teologi care au şi pregătire de psihologi şi de psihiatri, oameni care încearcă să folosească şi instrumentarul psihologiei/psihoterapiei în sprijinul semenilor care solicită ajutor, în educaţie etc.
Acum sper că ne-am limpezit reciproc poziţiile, spre folosul fiecăruia şi al tuturor celor care ne citesc opiniile. Îmi cer iertare pentru afirmaţiile care vi s-au părut nepotrivite şi care vă vor fi supărat.
Toate cele bune,
Doamne ajută!

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de tot-Laurentiu

Poate că sunteţi un exemplu de psiholog conştient de importanţa acestui aspect şi aveţi o abordare din perspectivă creştin-ortodoxă faţă de pacienţii dvs, însă psihologii cu o astfel de abordare sunt minoritari, iar cea mai mare parte dintre ei nu sunt interesaţi de învăţătura Sfinţilor Părinţi, ba unii consideră Biserica ca pe ceva de epocă medievală, înapoiat şi de prisos.. O altă parte dintre ei, însă, sunt adepţi ai tehnicilor din religiile şi filozofiile orientale la care recurg adesea, chipurile, pentru a-şi ajuta pacienţii. Iată unde se poate ajunge când unii ajung să idolatrizeze raţiunea unor oameni fără Dumnezeu.

*

Consider ca nu trebuie sa dam la o parte nicio stiinta, pentru ca psihoterapeutii laici ajuta oarecum pe oameni sa ajunga la un oarecare echilibru, si mai ales pe oamenii care sunt atei si sunt in afara Bisericii, si chiar pe oamenii Bisericii care nu stiu sa foloseasca metoda de vindecare a Bisericii.

Cu îngăduinţa dumneavoastră pe care îmi imaginez că mi-aţi fi acordat-o, am selectat două porţiuni distincte din textul pe care l-aţi postat şi v-aş ruga să îmi răspundeţi la trei întrebări legate de aceste paragrafe:

1) Ce înseamnă pentru dumneavoastră ca un psiholog format în Universitatea Bucureşti (sau în alt centru academic din România) să aibă o abordare creştin-ortodoxă faţă de pacienţii săi? (cu menţiunea că psihologii nu au pacienţi ci, în cazurile în care au o specializare în psihoterapie sau consiliere, ei au clienţi) Concret, ce vă aşteptaţi sau vă doriţi ca un psiholog creştin să facă în cadrul unei şedinţe de consiliere sau în cadrul unei dezbateri publice sau, ca în cazul meu, când se adresează publicului larg pe un forum ca acesta sau pe un alt forum. (Sper că în răspunsul dvs. veţi opera din capul locului distincţia cuvenită între psiholog creştin şi teolog sau preot.)

2) Oare la ce fel de "oarecare echilibru" se referă Mitropolitul? Puteţi face o precizare în câţiva termeni indubitabili? Dacă se poate şi cu unul-două detalii din practica efectivă, care să ilustreze şi să întărească abordarea conceptuală.

3) În ce sens spune Sfinţia Sa că un psihoterapeut laic ar putea să ajute pe un om al Bisericii "care nu ştie să folosească metoda de vindecare a Bisericii"? Vă rog, de asemenea, să precizaţi concret, în termeni de acţiuni efective folosite în consiliere şi psihoterapie şi să ilustraţi cu un exemplu practic.

Vă mulţumesc,
Doamne ajută!

P.S. La toate aceste întrebări eu am dat deja o serie de răspunsuri în anii trecuţi şi recent, cu riscul asumat ca precizările mele să fie prilej de desconsiderare, neîncredere, etichetare ca ecumenist, necredincios, adept al New-Age, nebun, beţiv, porc, câine, pacient care nu se tratează, demon, impostor "verificat din surse sigure" şi alte forme de respingere şi ofensă. Evaluări care s-au şi făcut public în privinţa mea, după cum presupun că deja cunoaşteţi. Am dat şi numeroase exemple care să întărească afirmaţiile teoretice, inclusiv din experienţa personală atât ca psiholog cât şi ca client şi chiar ca fost pacient psihiatric ca urmare a gravei suferinţe pe care am trăit-o de pe urma consumului de alcool. Acum vă rog să răspundeţi dumneavoastră, spre folosul nostru şi al tuturor forumiştilor întru clarificarea acestor raporturi şi distincţii dintre abordarea psihologică şi duhovnicească a vieţii oamenilor.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de antoniap

De ce ara iubit domnu Trandafir? Pentru invatatura ,,cealalta, sufleteasca" pe care le-o daruia din inimă elevilor sai, adică aceea pentru care nu era remunerat in vreun fel. Pentru predarea gramaticii si a aritmeticii era platit.

Să înţeleg de aici că dacă plătim un om pentru serviciile sale atunci nu îl mai putem iubi? Sau, o altă posibilitate: când un om face din tot sufletul munca sa şi dăruieşte din inimă, el nu trebuie plătit? Sau, dacă munca lui are un conţinut specific (gramatică, aritmetică, medicină, şoferit, minerit etc.) atunci el merită doar bani şi atât?
De unde aşa delimitări, separări drastice? Un om care desfăşoară o activitate nu poate fi şi remunerat şi iubit? Ar fi prea mult, ar fi răsplătit de două ori?
Sau pur şi simplu şi remunerat şi totodată şi răsplătit cu dragoste? Adică remunerat cu iubire? Oamenii trebuie aşadar plătiţi rece, indiferent, sec... Hîm...
Antonia, iubirea o acorzi sau nu în funcţie de izvorârea ei din tine. Dacă izvorul e secat, nu ai cum iubi, indiferent ce face semenul. Iar dacă izvorul lucrează în tine iubeşti şi pe cel care îţi împlineşte nevoile şi pe duşman.
Iubirea se revarsă, iubirea nu e marfă de schimb măsurabilă contabil pentru nu ştiu ce însuşire a celuilalt care îţi umple găurile sufleteşti. Iubirea nu se pune în balanţe contabile ci se oferă singură, se dăruieşte oricărui semen, oricărei fiinţe. Dacă şipoteşte în om.