GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[cristiboss56]

3.1 Cum se naşte păcatul. Păcatele capitale

Omul modern nu vrea să ştie de păcat, nu are nici măcar noţiunea păcatului pentru că societatea în care trăieşte este o societate permisivă la extrem. Astfel libertatea omului, înţeleasă şi trăită greşit, îl conduce la robia faţă de bunurile materiale şi plăcerile senzuale. Orizontul omului modern se reduce la lumea materială. Chiar şi în Biserici, mai ales în Occident, păcatul este trecut cu vederea de teama de a nu-i pierde şi pe puţinii credincioşi care mai frecventează slujbele religioase. Totuşi orice om, chiar dacă nu-i place să audă vorbindu-se de păcat sau nu mai ştie ce este păcatul, suferă cumplit de pe urma păcatului. Nu există rău şi suferinţă în lume care să nu fie cauzate de păcat, deşi, datorită păcatului însuşi sau limitelor omeneşti, nu putem vedea întotdeauna legătura directă între păcat şi suferinţă. Tocmai de aceea Biserica are datoria de a ţine trează conştiinţa credincioşilor cu privire la păcat şi de a-i ajuta să se ferească de păcat sau se izbăvească de robia păcatului când acesta a pus stăpânire pe ei.

După Părinţii tradiţiei ascetice la care ne referim aici, păcatul este un atac al duhurilor rele şi se insinuează mai întâi în mintea omului. Dacă mintea nu este în stare de veghe (trezvie) ca să respingă atacul diavolului dintru început şi să rămână curată, atunci păcatul pătrunde în inimă şi în simţuri pe care le tulbură, iar apoi se exteriorizează în cuvinte şi fapte reprobabile la adresa celor din jur, provocându-le suferinţă. Când păcatul se repetă timp îndelungat, el duce la împătimire, adică pune stăpânire pe libertatea omului, reducându-l la starea de sclavie: „Adevărat, adevărat zic: Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34).

Privit în sinea lui, păcatul, respectiv răul pe care-l generează, nu are realitate ontologică cum are adevărul sau binele; el este doar o minciună, o iluzie şi o capcană a minţii în care demonul ţine omul într-o stare infernală unde nu există nici pace, nici odihnă. Păcatul primilor oameni este tipic pentru păcatul tuturor oamenilor. Adam şi Eva au primit ispita diavolului şi au luat minciuna lui drept adevăr (nu veţi muri, cum a zis Dumnezeu, dacă veţi mânca din pomul oprit), mai ales că acest pom era „plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit”. După mâncarea din pomul oprit, al cunoştinţei binelui şi răului şi alungarea lor din rai, Adam şi Eva şi-au dat într’adevăr seama de binele din care au căzut şi de răul în care au ajuns. Aşa au trebuit să sufere toată viaţa de pe urma păcatului lor. Desigur „pomul oprit” este simbolul legilor lui Dumnezeu care guvernează întreaga creaţie, ca şi al poruncilor divine cu privire la viaţa oamenilor care trebuie respectate dacă vrem să trăim pe potriva naturii noastre creată pentru comuniunea cu Dumnezeu şi să ne bucurăm de viaţă. Diavolul ne face însă să credem că putem trăi şi fără de Dumnezeu, respectiv fără respectul legilor divine pe care ni le prezintă ca pe o povară greu de purtat. Mai simplu este să ne conducem după cum ne dictează simţurile şi după „spiritul veacului”, adică după cum trăiesc cei mai mulţi. Astfel Dumnezeu este exclus practic din viaţa omului, chiar dacă acesta nu se declară ateu sau chiar dacă încearcă să slujească la doi Domni: lui Dumnezeu şi lui Mamona (cf. Matei 6, 24). În fond, păcatul lui Adam şi al nostru al tuturor este încercarea de a deveni autonomi faţă de Dumnezeu pentru a face ceea ce ne place sau ceea ce credem noi că este bine. Şi pentru că păcatul este legat, mai cu seamă, de plăcerea simţurilor, Părinţii ascetici descriu cercul vicios al păcatului astfel: omul caută frenetic plăcerea, care însă îl aruncă curând în braţele durerii şi vrând să scape de durere fuge din nou spre plăcere. Tradiţia ortodoxă consideră ca „păcate capitale” (deosebit de grave): mândria, iubirea de arginţi, desfrânarea sau adulterul, invidia, lăcomia, mânia şi lenea. De asemenea „păcatele împotriva Duhului Sfânt”: împotrivirea faţă de adevărurile credinţei creştine, încrederea nechibzuită în bunătatea lui Dumnezeu care ne face să păcătuim cu nepăsare crezând că Dumnezeu ne iartă şi fără pocăinţă, deznădejdea faţă de mila şi bunătatea lui Dumnezeu, pizmuirea aproapelui pentru darurile primite de la Dumnezeu şi nepocăinţa până la moarte. Tot păcate deosebit de grave sunt şi „păcatele strigătoare la cer”: crima (inclusiv avortul), sodomia (desfrâul împotriva firii), asuprirea văduvelor, orfanilor şi a săracilor, oprirea plăţii lucrătorilor şi necinstirea şi lipsa de mulţumire faţă de părinţi.

Va continua

[cristiboss56]

3.2 Despătimirea sau purificarea de patimi

Pentru a se putea lupta „după lege” (cf. II Timotei 2, 5) , adică constant şi sistematic, împotriva păcatului, credinciosul are nevoie de un povăţuitor, adică de o persoană experimentată în viaţa duhovnicească. Acesta este duhovnicul, care primeşte mărturisirea regulată a păcatelor şi dă îndrumări şi sfaturi cu privire la viaţa duhovnicească a fiilor săi, urmărindu-le îndeaproape evoluţia spirituală.

3.2.1 Credinţa. Fundamentul vieţii duhovniceşti, care înseamnă luptă contantă împotriva păcatului şi pentru dobândirea virtuţilor, adică a deprinderilor bune contrare patimilor, este credinţa. Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. VII) spune: „Credinţa este prin fire începutul virtuţilor”, iar „binele fiind sfârşitul virtuţilor este concentrat înlăuntrul credinţei”. Aşadar credinţa este binele concentrat, iar binele este credinţa actualizată. Desigur credinţa este ea însăşi un dar al lui Dumnezeu pe care dacă nu-l avem trebuie să-l cerem. Căci cine vrea să creadă şi se roagă lui Dumnezeu să-i dea credinţă, va ajunge, fără îndoială, să poată crede. Iar pe măsură ce înaintăm în viaţa duhovnicească, prin împlinirea constantă a poruncilor lui Dumnezeu şi dobândirea virtuţilor, credinţa devine o evidenţă atotluminoasă (Părintele Profesor Dumitru Stăniloae). Se înţelege de la sine că numai printr-o credinţă fermă, care este puterea lui Dumnezeu în noi, putem sta împotriva celui rău şi ne putem angaja la lupta „până la sânge” cu păcatul.

3.2.2 Pocăinţa.
Pocăinţa ca Taină a mărturisirii păcatelor, dar şi ca lucrare de căinţă pentru păcatele săvârşite are de asemenea o valoare fundamentală în viaţa duhovnicească. Sfântul Isaac Sirul (sec. VII) spune: „Dacă toţi suntem păcătoşi şi nimeni nu este deasupra ispitelor, nici una din virtuţi nu este mai înaltă decât pocăinţa. Lucrul ei nu se poate sfârşi niciodată”. Viaţa creştină este o viaţă de pocăinţă neîncetată, adică de convertire neîncetată de la păcat la Hristos prin împlinirea poruncilor Lui. Şi cum nimeni nu poate pretinde vreodată că a biruit cu totul păcatul, înseamnă că pocăinţa trebuie să ne însoţească toată viaţa. Totodată pocăinţa, prin regretul stării de nedesăvârşire în care ne aflăm mereu, devine un mijloc şi un imbold permanent spre neîncetată înaintare în viaţa duhovnicească. Pocăinţa adevărată, care se exprimă adeseori prin lacrimi de căinţă pentru păcate, înseamnă deci dinamism spre virtute şi este contrariul nemulţumirii descurajante care paralizează elanul credinciosului spre mai bine.

3.2.3 Rugăciunea.
Pocăinţa ne îndeamnă mereu la rugăciune şi ne însoţeşte în timpul rugăciunii pentru ca aceasta să se facă „cu inimă înfrântă şi smerită” (Psalm 50, 18) şi cu atenţia necesară pentru ca mintea să nu se împrăştie în altă parte, ci să coboare în inimă. O rugăciune care se face doar cu mintea, fără participarea inimii, este o rugăciune rece, exterioară, formală şi nu ne poate uni cu Dumnezeu care sălăşluieşte tocmai în inima noastră. De aceea toţi Părinţii insistă pe „rugăciunea inimii”, adică pe rugăciunea care angajează toată fiinţa noastră, concentrată în inimă. Este adevărat că atunci când auzim de „rugăciunea inimii” în Spiritualitatea ortodoxă, ne gândim în primul rând la aşa zisa „rugăciunea lui Iisus”: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, care este rugăciunea de toată vremea (adică se repetă mereu, în orice loc, în timpul lucrului, în călătorie…) a monahilor, dar şi a multor credincioşi fervenţi.
Însă orice rugăciune, individuală sau obştească, trebuie să tindă să devină cu adevărat o rugăciune a inimii. Desigur lucrul acesta nu este uşor pentru că mintea omului este obişnuită să se ocupe mai mult cu lucrurile exterioare, decât cu cele interioare, care privesc pe Dumnezeu. Tocmai de aceea rugăciunea cere un efort deosebit de atenţie care trebuie dirijată spre inimă. Altfel mintea se răspândeşte în cele din afară, chiar în timpul rugăciunii. Iar o rugăciune făcută cu mintea împrăştiată este o rugăciune impură, nedemnă de Dumnezeu; ea nu poate contribui la transformarea omului lăuntric. Numai rugăciunea inimii transformă cu adevărat inima, o pacifică şi îi recompune unitatea pe măsură ce toate puterile (energiile) lăuntrice: gândurile, sentimentele, voinţa… se concentrează din nou în ea. Iar unitatea inimii înseamnă în acelaşi timp unitatea cu toată umanitatea şi cu toată creaţia. Aceasta înseamnă că Împărăţia lui Dumnezeu, care este pace şi bucurie în Duhul Sfânt, s-a instalat cu adevărat în inima omului. Dragostea lui Dumnezeu inundă inima şi o face să simtă pe toţi oamenii ca propriile sale mădulare, pentru care este în stare să-şi dea viaţa. Este adevărat că pentru a ajunge la această stare trebuie să ne rugăm mult, neîncetat, cum ne îndeamnă Apostolul Pavel (I Tesaloniceni 5, 17). Chiar dacă nu mulţi ajung la starea de simţire permanentă a harului sau a Împărăţiei lui Dumnezeu în inima lor, totuşi orice credincios care se roagă cu căldură şi cu smerenie şi, desigur, cu atenţia cuvenită trăieşte, în timpul rugăciunii, momente de pace şi bucurie, simte o uşurare şi o mângâiere care sunt lucrări ale harului ascuns în inimă. Rugăciunea înnoieşte sufletul, îi dă putere să reziste ispitelor şi curaj în lupta cu greutăţile vieţii.

Va continua

[cristiboss56]

<< continuare >>

3.2.4 Cumpătarea şi înfrânarea. Cumpătarea şi înfrânarea sunt un alt aspect esenţial al ascezei creştine în procesul despătimirii şi al dobândirii virtuţilor. Numai printr-o viaţă cumpătată şi prin înfrânare atotcuprinzătoare ne putem lupta cu patimile şi dobândi virtuţile creştine. „Oricine se luptă se înfrânează de la toate”, zice Apostolul (I Corinteni 9, 25). Cumpătarea şi înfrânarea de la tot ceea ce poate dăuna vieţii duhovniceşti trebuie să caracterizeze pe orice creştin. Credinciosul angajat responsabil în credinţă se străduieşte să ducă o viaţă cumpătată, cu măsură, din toate punctele de vedere; el evită extremele în mâncare, în băutură, în îmbrăcăminte, în viaţa conjugală, în odihnă ca şi în lucru… Pentru că ştie că „extremele sunt ale dracilor”, cum spun Părinţii.
Înfrânarea este mai mult decât cumpătarea şi presupune o luptă cu sine însuşi, mai aprigă decât lupta pentru cumpătare. Ne înfrânăm de la orice păcat, fie cu gândul, fie cu cuvântul, fie cu fapta; ne înfrânăm de la iubirea de bani şi bunuri materiale, de la a judeca pe semeni, de a ne înălţa pe noi înşine prin mândrie şi slavă deşartă; ne impunem disciplina postului alimentar şi conjugal pentru ca să ne stăpânim simţurile şi să ajungem la „libertatea fiilor lui Dumnezeu”. Tradiţia ortodoxă pune aici un accent deosebit pe postul alimentar, adică pe abţinerea de la carne şi produse animaliere în toate miercurile şi vinerile de peste an, ca şi pe perioada celor patru posturi: al Paştilor (şapte săptămâni), al Crăciunului (şase săptămâni), al Sfinţilor Apostoli (aprox. două săptămâni) şi al Adormirii Maicii Domnului (două săptămâni). Experienţa milenară dovedeşte că postul alimentar însoţit de înfrânarea conjugală (cf. I Corinteni 7, 5), de pocăinţă şi de alte practici ascetice ca metaniile, rugăciunea de noapte… sunt mijloace excelente de disciplinare a simţurilor şi de stăpânirea lor pentru ca trupul însuşi să se spiritualizeze şi să devină întru totul supus minţii luminate de lucrarea Duhului Sfânt. Un autor ascetic spune că dacă omul nu devine spiritual până în trupul său, va deveni carnal până în sufletul său. Să subliniem şi faptul că postul alimentar înseamnă o adevărată binecuvântare pentru sănătatea trupului, pentru că mâncarea strict vegetariană este mai proprie pentru organism decât mâncarea de origine animală. Prin post şi prin toate practicile ascetice care privesc şi trupul, după cum spun Părinţii, nu se urmăreşte omorârea trupului, ci a patimilor care distrug trupul. „Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său…” (Efeseni 5, 29), chiar dacă îl chinuieşte şi-l supune robiei (cf. I Corinteni 9, 27) prin post şi înfrânare pentru ca să se supună duhului.

3.2.5 „Trezvia duhovnicească” sau paza minţii şi a gândurilor.
Dacă orice păcat îşi are originea într-un gând rău venit de la diavolul şi poate fi oprit din faşă când încă nu este socotit ca păcat, ne dăm seama cât de importantă este „trezvia duhovnicească” sau starea de veghe a minţii pentru a nu primi gândurile rele. Păcatul începe propriu zis atunci când gândul rău este acceptat şi devine poftă sau dorinţă pentru că mintea se îndulceşte cu ispita diavolului care trece imediat în inimă. „Deci pofta zămislind naşte păcat, iar păcatul odată săvârşit aduce moarte” (Iacob 1, 15). Când un păcat se repetă timp îndelungat devine patimă, adică obişnuinţă rea care paralizează voinţa şi robeşte pe bietul om. „Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea fiinţa omenească” (Dumitru Stăniloae).

Totul porneşte deci de la gânduri, atât binele cât şi răul. „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa”, zice un Părinte contemporan. În general, oamenii nu-şi dau seama de puterea destructivă a gândurilor rele, respectiv de puterea pozitivă a gândurilor bune. Chiar şi atunci când un gând rău nu se materializează într-o faptă rea, ci rămâne doar în minte şi în inimă, totuşi el tulbură starea sufletească a omului, care se va repercuta şi asupra semenilor şi a mediului înconjurător. Un gând rău primit în inimă poate duce la o adevărată captivitate a minţii şi la suferinţe indescriptibile. De aceea Părinţii ne îndrumă să nu acceptăm nici un gând rău sau negativ care introduce în sufletul nostru energii destructive, paralizante, ci numai gânduri bune care ne încarcă cu energii pozitive. Este adevărat că de multe ori se întâmplă că nu ştim să deosebim între gândurile rele şi gândurile bune. Părinţii ne învaţă să deosebim gândurile după lucrarea lor în suflet: dacă trăim stări de tulburare, de agitaţie, mânie, descurajare…, să ştim că gândurile care le provoacă sunt de la diavolul şi să încercăm să le alungăm. Gândurile care vin de la Dumnezeu aduc în suflet pace, linişte, curaj, blândeţe, compasiune… Trezvia sau arta de aşi păzi mintea ca şi arta de „a deosebi duhurile” (capacitatea de distinge imediat care gânduri vin de la Dumnezeu şi care vin de la diavolul) este proprie celor înaintaţi în viaţa duhovnicească. Totuşi fiecare creştin, indiferent pe ce treaptă s-ar afla, trebuie să cunoască felul în care se insinuează păcatul în suflet şi cum poate ajunge să-l robească dacă nu se luptă dintru început cu el prin neacceptarea gândurilor rele.

Va continua

[cristiboss56]

<< continuare >>

3.2.6 Răbdarea necazurilor. „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”, zice Hristos ucenicilor Săi. Este imposibil să trăim în lume fără să ne confruntăm cu tot felul de necazuri, greutăţi sau suferinţe. Şi aceasta pentru că lumea în care trăim este în acelaşi timp o lume căzută, marcată de păcat, dar şi mântuită potenţial în Iisus Hristos, adică eliberată de păcat şi de moarte, care nu mai au stăpânire absolută asupra oamenilor. Mântuirea lumii nu înseamnă şi dispariţia necazurilor din viaţa oamenilor pentru că acestea, ca şi consecinţă a păcatelor, ţin de libertatea lor precum şi de iconomia însuşirii personale a mântuirii. Dacă mântuirea lumii ar fi însemnat şi dispariţia necazurilor şi greutăţilor vieţii, toţi oamenii s-ar fi mântuit în mod automat, fără participarea lor proprie la procesul însuşirii personale a mântuirii şi chiar împotriva voinţei lor. Căci nu toţi vor să accepte mântuirea. Dumnezeu ar fi încălcat astfel libertatea omului. Tocmai de aceea, Mântuitorul zice: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Mântuitorul n-a suprimat necazurile, ci le-a luat asupra Sa împreună cu păcatele oamenilor care sunt cauza tuturor suferinţelor din lume. Iar prin învierea Sa, El a biruit păcatul cu toate consecinţele lui asupra oamenilor. Astfel că cei ce sunt uniţi cu Hristos prin credinţă şi prin străduinţa de a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu, se împărtăşesc în tot momentul de ajutorul lui Dumnezeu, care preface necazul în binecuvântare şi suferinţa în bucurie. De aceea Hristos ne invită, zicând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 29-30).

Sfântul Marcu Ascetul (sec. IV), dezvoltă în scrierile sale o adevărată teologie a necazurilor care poate fi rezumată în cinci puncte:

Prin necazuri, Dumnezeu ne atrage de la păcate;
Necazurile urmează, în general, păcatelor, chiar dacă le-am mărturisit în Taina Spovedaniei. Uneori poate trece vreme îndelungată de la săvârşirea păcatelor până la „răsplata” lor. Există o „lege” a compensaţiei între păcatul săvârşit cu voie liberă şi necazul care vine fără voia noastră. („De nu vrei să pătimeşti răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează cu necesitate celui de al doilea, căci ce seamănă fiecare, aceea va şi secera (Galateni 6, 8). Semănând de bună voie cele rele şi secerându-le fără voie, trebuie să ne minunăm de dreptatea lui Dumnezeu. Dar fiindcă a rânduit o vreme oarecare între semănat şi seceriş, nu credem în răsplată”);
Prin necazuri firea noastră aplecată spre păcat se restabileşte, încetul cu încetul, şi se întăreşte din nou ca să poată rezista ispitei şi să nu mai păcătuiască;
Necazurile pot veni chiar şi atunci când n-am păcătuit noi; ne vin pentru păcatele semenilor;
Răbdarea necazurilor, adică purtarea lor cu curaj, este un semn de putere şi de înţelepciune care sporesc mereu în noi puterea şi înţelepciunea.

Se întâmplă de multe ori că necazurile vieţii ne apropie de Dumnezeu mai mult decât orice altă faptă bună, pentru că ele ne arată că fără Dumnezeu nu putem face nimic. Mai cu seamă în necazuri, în boli şi suferinţe de tot felul, experimentăm puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. De aceea Părinţii ne învaţă să nu ne descurajăm în necazuri, ci să ne încredinţăm milostivirii lui Dumnezeu, „care toate le lucrează spre binele celor ce ce-L iubesc” (Romani 8, 28), rugându-L să-şi împlinească voia Sa în noi şi în viaţa noastră.


Va continua

[cristiboss56]

<< continuare >>

3.2.7 Dragostea care acoperă mulţime de păcate. Despătimirea (purificarea de patimi) înseamnă în acelaşi timp şi cultivarea (dobândirea) virtuţilor contrare patimilor cu care ne luptăm. Numai cultivând virtutea contrară patimii ne-am vindecat cu adevărat de robia acesteia. În locul mândriei trebuie cultivată smerenia; în locul iubirii de arginţi, iubirea de neagoniseală şi milostenia; în locul desfrânării, înfrânarea şi castitatea; în locul invidiei, bucuria pentru binele aproapelui; în locul lăcomiei, cumpătarea şi înfrânarea; în locul mâniei, blândeţea; în locul lenei, hărnicia şi munca cinstită („Orice lucraţi, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni” Coloseni 3, 23); în locul urii, „dragostea care este împlinirea legii”.”Pentru că poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să nu pofteşti….şi orice altă poruncă ar mai fi, se cuprind în acest cuvânt: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Romani 13, 9-10). Fiind cea mai înaltă dintre virtuţi, dragostea nu se poate câştiga cu uşurinţă, ci printr-un exerciţiu permanent de luptă împotriva egoismului care ne închide în noi înşine, excluzându-i pe ceilalţi. Părinţii ne învaţă să începem întotdeauna de la lucrurile mici pentru a ajunge la cele mari. În privinţa dragostei, ei ne spun să încercăm, la început, să-i suportăm pe cei de lângă noi aşa cum sunt, cu calităţile şi cu defectele lor, să avem răbdare cu ei şi să nu răspundem răului cu rău sau să nu ne angajăm în conflicte, nici atunci când credem că dreptatea este de partea noastră, ci să-l lăsăm pe Dumnezeu să lucreze cu timpul pentru restabilirea păcii. Să nu judecăm şi să nu vorbim de rău pe nimeni şi, mai ales, să ne rugăm ca să ne vedem mai întâi greşelile proprii şi apoi pe cele ale aproapelui. Schimbarea semenilor în bine, începe cu schimbarea mea, adică cu progresul meu în dragoste. Pe cât înaintez în dragoste, pe atât voi fi mai smerit şi voi vedea pe semeni în lumina lui Dumnezeu, adică tot mai buni şi mai vrednici de iubire. Iar aceştia vor simţi dragostea mea şi se vor schimba şi ei, la rândul lor. Toată lupta împotriva păcatului şi a patimilor, toată rugăciunea şi toată nevoinţa (asceza), dacă nu duc la dragostea faţă de aproapele nu folosesc la nimic (vezi I Corinteni 13).

Dragostea este deci ţinta Spiritualităţii de care vorbim aici, rodul harului Tainelor şi cununa tuturor ostenelilor ascetice. Dacă nu ajungem la dragoste, înseamnă că am alergat în deşert. Căci numai prin dragoste ne putem apropia de Dumnezeu şi deveni asemenea Lui. „Dragostea este, după calitatea ei, asemănare cu Dumnezeu pe cât este cu putinţă muritorilor…, după efectul ei, este izvor al credinţei, abis al îndelungii răbdări, ocean al smereniei”, zice Sfântul Ioan Sinaitul (Scara, XXX) , iar Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: „Cel ce mai vede în inima sa o umbră de ură faţă de vreun om oarecare pentru cine ştie ce greşeală, acela este cu totul străin de iubirea lui Dumnezeu”(Capitole despre dragoste I, 15). Totuşi, după Sfântul Isaac Sirul „nu pot câştiga dragostea de oameni cei ce iubesc lumea” (Cuvântul LXXXV), adică cei ce sunt ataşaţi în mod pătimaş de lumea aceasta.

Va continua

[cristiboss56]

4. Exemple din Tradiţia românească 4.1 Viaţa Sfinţilor martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu fii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi sfetnicul Ianache

Constantin Brâncoveanu, născut într-o familie princiară şi cu educaţie înaltă a devenit Domn al Ţării Româneşti (Valahia) în anul 1688 la insistenţele boierilor, ale mitropolitului Ţării (Teodosie) şi ale Patriarhului ecumenic care au apreciat calităţile sale morale şi intelectuale. Situată la răscrucea a trei Imperii aflate în conflict permanent: Habsburgic, Ţarist şi Otoman, Ţara Românească trebuia să ducă o politică de mare echilibru pentru a se putea bucura de pace. Este ceea ce a încercat şi reuşit tânărul Domnitor Constantin care a ştiut să se facă apreciat atât de împăratul de la Viena, cât şi de ţarul rus. Bucurându-se de pace şi de prosperitate în ţară, vrednicul Domnitor s-a dedicat realizării multor lucrări de mare însemnătate şi valoare spirituală şi arhitecturală: biserici, mânăstiri, şcoli, spitale, aşezăminte sociale… aşa încât epoca sa a rămas pentru posteritate ca cea mai strălucită epocă din istoria culturii româneşti. Stilul arhitectonic al construcţiilor din vremea sa a şi primit numele de „stil brâncovenesc”. De asemenea voievodul a continuat şi amplificat tradiţia înaintaşilor săi de a trimite ajutoare substanţiale creştinilor aflaţi sub ocupaţie străină, în Ţara Sfântă, în Siria, la Sinai, la Muntele Athos, în Georgia, Serbia, Bulgaria…
Toate aceste realizări şi fapte mari ale voievodului român n-au fost pe placul sultanului de la Constantinopol sub suzeranitatea căruia se afla Ţara Românească. Astfel la începutul Postului mare al anului 1714, voievodul împreună cu familia sa (soţia Maria şi cei 11 copii, precum şi primul său sfetnic) sunt arestaţi şi închişi la Constantinopol în sumbra închisoare Edicule, fiind supuşi la cele mai cumplite chinuri, timp de patru luni. Dacă soţia şi cele şapte fiice au fost eliberate, Domnitorul împreună cu cei patru fii şi cu sfetnicul aveau să fie martirizaţi prin tăierea capului în ziua de 15 august 1714, când creştinii prăznuiesc Adormirea Maicii Domnului şi când voievodul împlinea vârsta de 60 de ani! Cumplitul martiriu, asemănător cu al creştinilor din primele secole a avut loc pe un stadion din Constantinopol, în prezenţa sultanului, a mai multor ambasadori europeni şi a unei mari mulţimi de spectatori. Martori oculari au consemnat pentru istorie felul cum s-a desfăşurat supliciul. Domnitorul a fost întrebat încă odată dacă vrea să-şi salveze viaţa lui şi a celor împreună cu el prin lepădarea credinţei creştine şi convertirea la islam. Răspunsul a fost: „Suntem creştini şi vrem să murim creştini”. Iar pe copii îi îndemna: „Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut. Să nu ne pierdem şi sufletele…Staţi tari şi bărbăteşte, dragii mei! Să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi pentru lumea aceasta…” „Acestea zicând el, porunci sultanul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând cu cel mai tânăr, şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncoveanu, şi arucară trupurile lor în mare. Şi creştinii, după aceea, aflându-le, le-au dus la Partiarhie”.

Viaţa Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu este un mare exemplu de credinţă şi de iubire până la jertfa propriei vieţi pentru Hristos şi pentru semenii săi pe care i-a slujit cu multă dăruire în nevoile lor materiale şi spirituale.

Va continua

[cristiboss56]

Viaţa Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica

Sfântul Ierarh Calinic este cel mai ilustru exemplu de spiritualitate proprie poporului român. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae (+1993), cel mai mare teolog român din secolul XX, spune despre Sfântul Calinic că „uneşte în profilul său duhovnicesc, în mod uimitor, rugăciunea şi înfrânarea cea mai severă, pe de-o parte, cu ascultarea cea mai deplină în obşte şi cu grija de săraci, iar pe de altă parte, cu activitatea de ctitor şi ziditor de biserici” (Filocalia rom. VIII). În 1850, la vârsta de 63 de ani, după 43 de ani de viaţă monahală, din care 32 ca egumen, în mânăstirea Cernica (lângă Bucureşti), la insistenţele Domnitorului Barbu Ştirbei al Ţării Româneşti (Muntenia), Sfântul acceptă să devină episcop de Râmnic pentru întreaga Oltenie (sudul României de azi), o eparhie vacantă de zece ani, aflată într-o stare materială şi spirituală deplorabilă: reşedinţa şi catedrala în ruine, seminarul închis, preoţii lipsiţi de instruire, un mare număr de biserici prost întreţinute, în ruine şi chiar închise… În scurt timp, printr-o activitate uriaşă, Sfântul reuşeşte să înnoiască cu totul eparhia, să construiască o nouă catedrală şi clădiri noi pentru reşedinţă şi seminar, să deschidă o tipografie, să restaureze bisericile şi să zidească altele noi, precum şi o mănăstire, toate sub supravegherea sa directă. Ca episcop, şi-a continuat cu stricteţe viaţa de rugăciune şi asceză pe care a dus-o la mănăstire: hrana strict vegetariană („ca să biruiască mândria, numai sâmbăta şi duminica gusta câte puţin ouă, brânză şi lapte”), uneori îşi prelungea postul total timp de 40 de zile, iar somnul, pe scaun şi nu în pat, nu depăşea trei ore pe noapte. Ziua era permanent pe şantiere şi în misiune, cu rugăciunea permanent în inimă. Toţi admirau blândeţea, bunătatea, smerenia şi iubirea sa. Ucenicul şi biograful său spune că era atât de milostiv încât tot ce avea împărţea săracilor, uneori chiar şi hainele proprii. În Testamentul său, Sfântul scrie: „N-am adunat aur şi argint, n-am voit să am nici haine de prisos, nici orice fel de lucruri, nici de îngropare, nici de pomenire nu las ceva…ca să se arate că lui Dumnezeu cred, că mai primit îi va fi lui Dumnezeu dacă nu va rămânea după moartea mea nici un ban decât dacă s-ar împărţi cea mai multă strânsoare după mine”. După 17 ani de episcopat, Sfântul de retrage la mânăstirea sa unde curând adoarme întru Domnul (11 aprilie 1867). Părintele Stăniloae spune mai departe despre Sfântul Calinc că în viaţa lui „a împăcat asceza ca preocupare de desăvârşire personală cu virtutea socială a milosteniei, dovedind că asceza nu închide pe om în închisoarea unor preocupări individualiste… ci este tocmai mijlocul de omorâre a egoismului”. Acelaşi teolog vede în spiritualitatea Sfântului Calinic o „spiritualitate integrală”. Sfântul Calinic este cel mai popular sfânt român. Moaştele sale se află la mânăstirea sa de metanie, Cernica.

„Rugul aprins”

Cenaclul „Rugul aprins”, apărut imediat după cel de-al doilea război mondial, la mânăstirea Antim din Bucureşti şi-a propus să atragă intelectualitatea bucureşteană spre spiritualitatea isihastă. Isihasmul (de la „hesychia” – pace, linişte sufletească) este un curent în cadrul monahismului răsăritean dintru începuturile sale care pune accent pe pacea inimii şi unirea cu Dumnezeu îndeosebi prin rugăciunea neîncetată. Istoria sa este legată şi de Ţările Române, în special de Moldova, unde în secolul XVIII, a trăit Sfântul Paisie Velicicovschi, care a tradus în limba slavonă Filocalia (în traducere literală: „iubire de frumuseţe”), o faimoasă colecţie de scrieri ascetice apărută în limba greacă la Veneţia în 1787. Apariţia Filocaliei a provocat o mare renaştere isihastă, care a pornit de la Muntele Athos, dar mai ales din Moldova, în toate ţările de tradiţie ortodoxă, cu deosebire, în Rusia. Isihasmul se află în inima spiritualităţii ortodoxe şi este o sinteză a acestei spiritualităţi.
În Bucureştiul de după război, Părinţii de la mânăstirea Antim au început să ţină regulat conferinţe pe diferite teme filocalice care au atras din ce în ce mai mulţi intelectuali. Aceştia, la rândul lor, ţineau conferinţe publice pentru ca spiritualitatea isihastă să fie cunoscută şi practicată în popor. Se punea accent pe rostirea „neîncetată” a rugăciunii lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, în toate împrejurările: acasă, în timpul lucrului, în călătorie… Astfel tot lucrul şi orice activitate umană, inclusiv cercetarea ştiinţifică şi munca intelectuală, devine un loc de întâlnire cu Dumnezeu şi este impregnată de energiile rugăciunii care sunt, în fond, energiile Duhului Sfânt. Aşa s-a dovedit că este posibil să ai rugăciunea neîncetată chiar şi în timpul unei activităţi care presupune o mare concentrare intelectuală şi, mai ales, că rugăciunea uşurează şi potenţează o astfel de activitate, ca orice altă muncă. De fapt rugăciunea neîncetată înseamnă mai mult o stare de rugăciune care se realizează de la sine în inimă, după ce ne-am exersat îndelung cu rostirea rugăciunii lui Iisus.

Regimul comunist, impus din exterior în România, va interzice după câţiva ani activitatea „Rugului aprins”, iar în 1958 va aresta pe cei mai activi membrii. Lucrarea lui a rămas totuşi în memoria multor credincioşi care au încercat să continue practica rugăciunii lui Iisus şi după aceia. De altfel recomandarea ca toţi credincioşii să rostească cât mai des rugăciunea lui Iisus aparţine Tradiţiei ortodoxe.

[ioan67]

În prealabil postat de cristiboss56

Totul porneşte deci de la gânduri, atât binele cât şi răul. „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa”, zice un Părinte contemporan. În general, oamenii nu-şi dau seama de puterea destructivă a gândurilor rele, respectiv de puterea pozitivă a gândurilor bune.

... Părinţii ne îndrumă să nu acceptăm nici un gând rău sau negativ care introduce în sufletul nostru energii destructive, paralizante, ci numai gânduri bune care ne încarcă cu energii pozitive.

... fiecare creştin, indiferent pe ce treaptă s-ar afla, trebuie să cunoască felul în care se insinuează păcatul în suflet şi cum poate ajunge să-l robească dacă nu se luptă dintru început cu el prin neacceptarea gândurilor rele.

Ma intreb uneori ce inseamna, concret ca fapt al vietii sufletesti, acest "sa nu acceptam" gandurile rele. In masura, desigur, in care le gasim rele...
Am fost intrebat de multe ori, ca psiholog, cum sa ne impotrivim gandurilor care vin, parca, automat in constiinta noastra si, uneori, extrem de rapid. Precum si pe nesimtite, delicat foarte, aproape nebagate in seama...
Azi m-a intrebat si fiul meu. Si i-am raspuns cum m-am priceput...
Gandindu-ma in seara asta din nou la acest subiect, am cazut de acord ca nu imi e inca foarte clar ce inseamna sa ne impotrivim sau mai exact sa nu acceptam gandurile rele.
Si, cautind, am gasit acestea:

http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/2paza.htm
Paza mintii are atata legatura cu rugaciunea mintii, ca si trupul cu sufletul. De la paza mintii putem trece imediat la rugaciunea mintii. Si totdata, in paza mintii intra multe lucrari duhovnicesti.
Sfantul Isihie Sinaitul spune asa : Nimeni nu va putea scapa de capeteniile tartarului - mi-aduc aminte din Filocalie -, fara de paza mintii, macar de ar fi cat de mare filosof si cat de mare intelept in lume.
Ce este paza mintii, dupa invataturile Sfintilor Parinti ? este o lucrarre prezenta, foarte usoara si n-are nevoie de mare osteneala, decat numai de frica lui Dumnezeu. Ea se naste chiar din frica lui Dumnezeu ! Iar frica de Dumnezeu se naste din credinta in Dumnezeu. Ca dumnezeiescul parinte Maxim spune : Cela ce crede, se teme. Eu nu am nici o pricina sa ma tem de cineva, daca nu cred ca-i de fata. Iar cand cred ca Dumnezeu este de fata, ma tem !
Deci, iata cum din credinta in Dumnezeu se naste frica de Dumnezeu. Iar din frica de Dumnezeu se naste trezvia atentiei, sau paza mintii, sau ferirea mintii de la pacat, sau privegherea mintii. Cand auzim la Sfintii Parinti : paza mintii, trezvia atentiei, lnistea mintii, ferirea mintii, privegherea mintii sau toate acelea, este acelasi lucru, cum am zice : paine, bucata de paine, felie de paine; dar tot de paine este vorba, numai sub alte cuvinte.
Paza mintii, dupa invatatura Sfintilor Parinti, consta in aceasta : in a ne trezi cu mintea, in a ne impotrivi pacatului cu mintea si in a chema pe " Doamne Iisuse ... " prin rugaciunea mintii.
Vezi cata legatura are rugaciunea mintii cu paza mintii ? Ca nu-i de ajuns sa am trezesc eu. Ce fac eu acum este bun ? Ce gandesc eu acum este bun ? Ce intentionez eu acum este bun ? Ce cuget eu acum este bun ? Sau ce alegere fac eu asupra acestui cuget este buna ? N-ajunge atat ! Ci, indata mi-a dat putere Preasfantul Dumnezeu, sa-mi stapanesc pornirile prin volnicia de sine sau de sine stapanirea. Nu vezi ce spune in Psaltire ? Doamne ca cu arma bunei voiri ne-ai incununat pe noi.
Indata ce ne-am trezit, simtim cu mintea daca se apropie un pacat de minte sau un gand rau; ca orice gand rau este un sarpe ganditor, adica un diavol. Si indata ce l-am simtit ca se apropie, sa ne impotrivim; cu arma bunei voiri ( cu vointa ) ne impotrivim sa nu-l primim, caci avem aceasta putere.
Dar puterea noastra e slaba si taria neputincioasa, cum spune colo la hirotonie. Si atunci ce-i de facut ? Ne trezim, dupa puterea noastra; sa vada Dumnezeu ca vointa noastra se misca spre bine si ne impotrivim pacatului. Si negresit sa tinem legatura cu Domnul, chemandu-L prin rugaciunea " Doamne Iisuse ... ".
Dar nimeni sa nu se bazeze pe trezvia sa sau pe vointa sa, ca-i tare impotriva pacatului, ca ramane foarte, foarte inselat ! Pentru ca, negresit, vointa noastra si trezvia noastra trebuie sa fie intarite de Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea ne trezim, ne impotrivim, cu voia de sine stapanitoare si chemam pe " Doamne Iisuse ... "
Acestea trei stau nedezlipite una de alta. Pentru ca daca nu chemam pe " Doamne Iisuse ... " , nu reusim sa ne despatimim in nici un fel cu mintea. Ca El ne-a spus in Evanghelie : Ramaneti intru Mine si Eu intru voi, ca fara de Mine nu puteti face nimic. Clar ! Cheama pe Domnul in ziua necazului si te va izbavi, cum spune Psalmistul. Sau : Auza-te Domnul in ziua necazului si celelalte. Daca-L chemam pe Dumnezeu, El ne ajuta.
Asa si tu. Si trezvia noastra-i buna si vointa noastra care se impotriveste raului, daca este ajutata de darul si puterea lui Dumnezeu. Chemarea numelui Domnului sa nu inceteze, ca zice Apostolul : Tot cel ce va chema numele Domnului se va mantui.
Acum mai este si a patra lucrare : Ne trebuie smerenie ! Sa ne trezim cu mintea, sa ne impotrivim pacatului cu mintea, sa chemam pe " Doamne Iisuse ... " si sa avem mare smerenie a inimii si cunostinta de sine, fiindca ne luptam cu demonii cei mandri. Da ! Ca indata ce se ridica din noi parerea de sine, sau ingamfarea, sau cinstea de sine, indata ne paraseste Domnul si ne lasa in propriile noastre puteri : " Ia sa vedem ce ai sa faci tu fara Mine ?" Ca i-a spus oarecand lui Israil : Sa nu iesi la razboi fara Mine ! Stii ce-a patit cand a iesit la razboi cu amoreii, fara sa cheme ajutorul lui Dumnezeu !
Aceasta indrazneala - sa zicem asa -, sau semetie de cuget, sau cutezanta de sine a omului de a se bizui pe trezvia lui si pe puterea lui de vointa, este izvorata din iubirea de sine. Egoismul ! Adica, dupa cum arata dumnezeiestii parinti, din mama tuturor pacatelor, care este iubirea de sine. Ca din iubirea de sine se naste si mandria si trufia si semetia si celelalte.