Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Atunci când postul este însoţit de rugăciune, citire, priveghere, mers la biserică, spovedanie, Sfânta împărtăşire, de fapte bune şi mai ales de milostenie, atunci se face o pregătire foarte bună pentru Săptămâna Patimilor. Atunci vom simţi Sfintele Patimi. În toată această perioadă inima se va schimba, iar sufletul se va înmuia şi va simţi Patima lui Hristos cu mai multă putere. Va cunoaşte cât de mare este dragostea lui Hristos pentru om. Va vedea că Hristos Dumnezeu a petrecut o viaţă mucenicească pe pământ, ca să ne ajute pe noi, nepăsătorii, să ne nevoim. Dacă Hristos a suferit, noi, ucenicii Săi, vom alege altă cale?
Numai prin smerenie putem spori. Postul, dragostea, milostenia sunt bune. Însă ce este deasupra tuturor? Trebuie să ne smerim. Şi deasupra smereniei ce este? Discernământul. Dacă lipseşte discernământul în lucrarea virtuţilor, greşim. Şi virtuţile au nevoie de cârmuire. Binele, dacă nu se face în chip bun, nu este bine. Dacă nu se săvârşeşte cum se cuvine din punct de vedere al modului, al metodei, al timpului şi al cantităţii, nu aduce folos, ci pagubă. Postul este bun, însă este mijloc, nu este scop. Mijloacele au un scop, iar aceasta este smerenia, si apoi discernământul.

Dacă îl osândim pe fratele nostru, nu ne este de folos postul. Dacă postim, dar nu luăm aminte la gânduri şi la cuvinte şi nu păzim inima, nu avem folos. Postul adu*ce folos atunci când este însoţit de dragoste către aproapele.

Când ne umbreşte puterea lui Hristos suntem foarte puternici.
Postul îi nimiceşte pe demoni. Cu post şi rugăciune, a spus Domnul, iese neamul de*monilor.

În pântecele plin Duhul Sfânt nu intră; nu umbreşte Duhul Sfânt.
Cel ce vrea să trăiască creştineşte, trebuie să pună ca temelie postul, rugăciunea şi privegherea şi atunci va ajunge la o mare măsură a virtuţii.
Boala este un post fără voie. Cel bolnav, prin răbdare şi mulţumire, înlocuieşte postul pe care nu poate să-l ţină din pricina bolii.

Pentru aceasta trebuie să ne rânduim toate ale noastre potrivit discernământului duhovnicului. Duhovnicul îţi va spune cât să posteşti, când să te împărtăşeşti, cum să gândeşti, cum să-l loveşti pe vrăjmaş, ce trebuie să faci într-o anumită situaţie şi astfel, prin discernământul duhovnicului, care este luminat de Duhul Sfânt, se pune rânduială în lăuntrul tău. Aşadar postul este sfânt, dar este un mijloc. Îl vom rândui după cum ne învaţă duhovnicul, potrivit puterilor noastre sufleteşti şi trupeşti. Şi nu facem mai mult decât se cuvine, mai mult decât putem, ci să avem măsură în toate, pentru că dacă nu avem măsură, nici folos nu vom avea“.

[cristiboss56]

Nu te apuca să cercetezi faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: de ce este aşa, pentru ce este altfel? Mai bine spune-ţi: „Ce treabă am eu cu ei?




Principalul care se cere fiecărui om este să nu osândească pe nimeni. Pare simplu, dar începe să împlineşti acest lucru şi vei vedea că este greu. Vrăjmaşul îl atacă puternic pe om şi îi insuflă gânduri de osândă. Domnul îi spune: „Iartă", iar vrăjmaşul îi insuflă: „Răzbună-te pe asupritor". Dacă el te ponegreşte, ponegreşte-l şi tu pe el. Nu trebuie să-l ascultăm pe vrăjmaşul, trebuie să luptăm cu el.
Nu te apuca să cercetezi faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: de ce este aşa, pentru ce este altfel? Mai bine spune-ţi: „Ce treabă am eu cu ei? Nu eu va trebui să dau pentru ei răspuns la înfricoşata judecată a lui Dumnezeu". Abate-ţi prin toate mijloacele gândul de la judecarea faptelor oamenilor şi roagă-te cu râvnă către Domnul ca El să te ajute să faci aceasta, pentru că fără ajutorul lui Dumnezeu nimic bun nu putem face, precum şi Domnul însuşi a spus: Fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15: 5).
Unii săvârşesc păcatul osândirii din obicei, alţii din amintirea răului, alţii din invidie şi ură, iar cea mai mare parte săvârşim acest păcat din îngâmfare şi mândrie. Neluând seama la marea noastră păcătoşenie, ni se pare că suntem mai buni decât mulţi oameni. Dacă dorim să ne îndreptăm şi să lepădăm păcatul osândirii, trebuie cu tot dinadinsul să ne silim să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi să cerem pentru aceasta ajutorul lui Dumnezeu.


(Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, pp. 122-123)

[cristiboss56]

Cheia vieții duhovnicești este lupta cu propriile patimi. Unde există luptă, acolo există viață. Cel ce nu se luptă, de pildă cu patima sa de osândire a aproapelui pentru neputințele lui morale nu poate să afirme că duce o viață duhovnicească. Iar cel ce nu duce o viață duhovnicească, acela arată că nu are frică de Dumnezeu, care este rădăcina acestei vieți. Lipsa fricii de Dumnezeu conduce pe oameni să osândească fără înfricoșare pe semenii lor și să-și pregătească veșnica lor osândă.Avva Isaia a spus plin de înțelepciune: „Neosândirea aproapelui slujește ca o îngrădire pentru cei ce se luptă cu propriile patimi sub conducerea rațiunii duhovnicești. Acela care mustră pe aproapele, cu nebunie nimicește această îngrădire”.
Cum să se deprindă omul să nu osândească, când osândirea a devenit un obicei general și când în societatea contemporană există atât de multe motive pentru osândire?
Întrucât osândirea, fie tâșnește din noi înșine, fie se naște din afară, vom examina întâi cinci mijloace de luptă cu ea pentru siuația când izvorul osândirii este în noi, iar apoi alte cinci mijloace de luptă când osândirea este aprinsă în noi din afară.
1. Primul mijloc este să conștientizăm și să căpătăm simțământul că osândirea semenilor pentru slăbiciunile lor morale este păcat, și încă un mare păcat. Trebuie să luăm aminte la ce-i așteaptă pe toți ce ce-și iau de la sine autoritatea de falși judecători și pe toți acei oameni grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, … ocărâtori, semeți, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, … călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă.
Dacă omul își dă seama că osândind săvârșește un mare păcat, el lesne se va simți rușinat înaintea conștiinței sale. Acest simțământ va naște în inima lui pocăința, iar pocăința îl va conduce la mărturisire și la dorința sinceră de a suporta epitimia pentru care a osândit.
2. Pentru lupta cu osândirea este necesară în cel mai înalt grad luarea-aminte asupra noastră. Cine este cel care care veghează asupra sa? – Acela care este atent să nu păcătuiască cu nimic înaintea lui Dumnezeu și care își dă osteneală să-și aducă aminte în toate împrejurările, întotdeauna, porunca lui Dumnezeu: „Nu osândi!”
3. Ca al treilea mijloc de luptă cu păcatul osândirii vom indica osândirea de sine. Sfinții Părinți recomandă să ne aducem aminte permanent propria noastră stare de păcat și să ne osândim pe noi înșine. Dacă omul este cinstit înaintea sa și înaintea lui Dumnezeu, nu poate să nu vadă că el însuși este plin de patimi și de fapte rele.
4. Un foarte puternic mijloc de luptă este smerenia. Cel mândru osândește în stânga și în dreapta. Cel smerit însă, ajuns până la pătrunderea harică a stării lui de păcat, se consideră mai rău decât alții. Îi pare sincer rău de nefericita lui stare morală, plânge înaintea lui Dumnezeu pentru greșelile sale și însetează doar pentru un singur lucru – după milă. El se simte vrednic de osândă. Când vede pe fratele său că greșește, nu-i socotește păcatul mai greu decât al său. Căci gustă pe viu greutatea propriilor lui păcate.
5. Dragostea este unul dintre cele mai eficace mijloace pentru a dezrădăcina osândirea. Fie-ți milă de cel păcătos, iubește-l, și vei înceta să-l ponegrești!
Dragostea acoperă toate cusururile(Pilde 10, 12), dar osândirea le descoperă!
Poate oare cel ce iubește pe aproapele său să-l ponegrească în lipsa lui și să-l vădească înaintea altora? Prin urmare, învață să iubești și te vei dezobișnui să osândești!
6. Cum să procedăm în cazurile în care la noi ajung zvonuri că alții ne osândesc? Trebuie să tăcem, să ne înfrângem iubirea de sine rănită și să ne străduim să înghițim medicamentul amar, lăsând toate pe seama lui Dumnezeu, după înalta pildă a Mântuitorului Hristos (vezi I Petru 2, 23). O astfel de purtare este plăcută lui Dumnezeu și încununează sufletul răbdător cu cunună cerească.
Desigur, nu este nicicum ușor să fii osândit, iar tu să taci și să nu te aperi. Acest lucru este o foarte mare nevoință. Dacă creștinul înțelept care este osândit constată că cei care ce-l ponegresc au spus ceva adevărat, îndată ia notă și se îndreaptă. Dacă vede însă că osânditorii răspândesc clevetiri și minciuni la adresa lui, el Îi mulțumește lui Dumnezeu că s-a învrednicit să sufere nevinovat fiind și ia seama să nu se dea mâniei. Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări pe nedrept, cu gândul la El (I Petru 2, 19).
7. Adeseori nu avem dorința de a osândi, însă iată că cei cu care vorbim încep să ponegrească, predispunându-ne și pe noi către săvârșirea acelui păcat. Ce să facem în asemenea cazuri? Dacă ne nimerim printre oameni care osândesc pe semeni, noi trebuie cu tactică să abatem discuția și pe nebăgate de seamă să trecem la o altă temă. În unele cazuri este mult mai folositor să vorbim ceva bun despre cel osândit, care să destindă atmosfera. Dar dacă nu putem să facem nici una, nici alta, atunci, după sfatul lui Teofan Zăvorâtul, trebuie să nu participăm la osândire, ci să tăcem și să ne rugăm atât pentru noi înșine, cât și pentru cei ce osândesc, și pentru cei osândiți. Aici trebuie să subliniem cu multă tărie că, neparticipând la osândire nu trebuie în niciun caz să osândim în inima noastră pe cei ce osândesc.
8. Deoarece osândirea pare foarte captivantă și distractivă, pentru a ne izbăvi de acest păcat este nevoie să ne îndepărtăm de acei cunoscuți ai noștri care au slăbiciunea osândirii, și, nicicând să nu mergem în companiile în care se spun bârfe. Căci tovărășiile rele strică obiceiurile bune (I Cor. 15, 33).
9. Chibzuința duhovnicească este un moment extraordinar de important în lupta împotriva osândirii. Deoarece osândirea ni se prezintă în chip foarte iscusit ca fiind o virtute, este nevoie de mare înțelepciune duhovnicească pentru a vâna înșelăciunea diavolească ascunsă aici, astfel încât să fim demascați înaintea noastră, ca unii cărora ne place să osândim. Întrucât la această înșelare acționează patimile proprii, ea pătrunde foarte ușor în inimile noastre și cu ajutorul nostru ne rătăcește, încredințându-ne că nu săvârșim nimic rău atunci când osândim.
Sfântul Apostol Iacov ne dă un minunat sfat despre cum să dobândim discernământ duhovnicesc: Și de este cineva din voi lipsit de înțelepciune, să o ceară de la Dumnezeu… și i se va da. Să ceară însă cu credință, fără să aibă nicio îndoială(Iac. 1, 5-6).
10. Aici este locul să spunem că, înfrânâdu-ne de la osândirea altora, noi înșine trebuie să priveghem asupră-ne cu multă luare aminte, ca să nu dăm motiv ca ei să ne osândească pentru diferitele păcate vădite. Căci după cum este păcat să osândești, de asemenea este păcat să povoci pe alții să te osândească. Deci să nu ne mai judecăm unii pe alții, ci mai degrabă judecați aceasta: Să nu dați fratelui prilej de poticnire sau de sminteală! (Rom. 14, 13).

Extras din Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia București -2008, p.117-156

[Ioan_Cezar]

Crescut la început ca frate, în obştea unor călugări descinşi din stăreţia Optinei, monahul Tadei avea să scrie peste ani:

"Dar iată, oamenii preţuiesc mai mult răul decât binele.
Firea căzută!... Cugetă mai lesne răul decât binele. Dar când omul cugetă răul nu are pace, nici linişte - din pricina acestor gânduri.
Cât de mare este căderea noastră! Un dezastru. Înfricoşător! Nu ne putem veni în fire, nici nu putem face nimic de la noi înşine. Noi, îndeobşte, nu înţelegem cum ne chinuie gândurile căzute.
Credem că sunt gândurile noastre. Ne chinuie pizma, ura, răutatea. Ea este tiranie peste tiranii. Sufletul nu vrea dar nu se poate izbăvi. De mic se deprinde cu ea, şi aceasta prinde rădăcină puternică şi adâncă.
Acum trebuie să o smulgem din noi.
Trebuie să te preschimbi în dragoste! Să fii cu desăvârşire liniştit şi împăcat.
Nu este uşor, vedeţi ce cădere înspăimântătoare este căderea omului?"

*
"Domnul a descoperit Cuviosului Antonie cel Mare raza de acţiune a gândurilor care ne înconjoară.
Şi când a văzut, Cuviosul a suspinat: "Doamne, cine poate să treacă de acestea? Şi a auzit un glas: "Numai cei smeriţi şi blânzi." De ei, nici nu se vor atinge acestea. Sunt alipiţi numai de pace, de linişte, de razele lucrării dumnezeieşti, semn al puterii desăvârşite a lui Dumnezeu. Nu se lipesc de cele rele."

("Cum îţi sunt gândurile aşa îţi este şi viaţa" - Stareţul Tadei de la Mânăstirea Vitovniţa, pag. 109-110)

[cristiboss56]

Să nu judeci pe nimeni, tată. Tare-i păcat să judeci. Vezi pe cineva că a greșit, să-ți fie milă de el: „Doamne, săracul, uite ce i-a făcut diavolul...” - și să nu judeci pe nimeni. Și să-i vezi pe toți deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun și altul mai puțin bun. Să nu osândești pe nimeni. Să-i ai pe toți mai buni decât tine. Și nu mai purta grijă de ce fac alții; ia seama la ce faci frăția ta.
Părintele Paisie Olaru

[cristiboss56]

Odată Cuv. Paisie Aghiorâtul a fost intrebat: "Gheronda, atunci când văd la cineva o patimă, ce să fac? Să încerc să o văd cu un gând bun ca pe o virtute, ca să nu judec?", iar el a răspuns:" Nu, ci să spui că omul cutare este aşa şi aşa, dar să-i dai circumstanţe atenuante. Să spui că eu sunt mai rău decât acesta, deoarece acesta nu a fost ajutat. Căci dacă ar fi fost ajutat, ar fi făcut minuni.
Osândirea este plină de nedreptate

- Gheronda, judec şi osândesc cu uşurinţă.
- Puterea de a judeca pe care o ai este un dar pe care ţi l-a dat Dumnezeu, dar îl exploatează şi aghiuţă ca să te facă să judeci şi să păcătuieşti. De aceea, până nu ţi se curăţă judecata şi până nu vine dumnezeiasca luminare, să nu te încrezi în ea. Atunci când cineva se ocupă de ceilalţi şi îi judecă, fără a-şi fi curăţat propria judecată, cade neîncetat în osândire.

- Şi cum mi se va curăţi judecata?

- Trebuie să o purifici. Poate că înlăuntrul tău ai intenţie bună şi o anumită putere de a judeca, şi crezi că judeci întotdeauna corect. însă judecata ta este omenească, lumească. Străduieşte-te să te eliberezi de ceea ce este omenesc, să devii dezinteresată, ca să vină dumnezeiasca luminare şi judecata ta să devină duhovnicească, dumnezeiască. Atunci judecata ta va fi după dreptatea lui Dumnezeu şi nu după dreptatea omenească, după dragostea şi milostivirea lui Dumnezeu şi nu după logica omenească.

Numai Dumnezeu judecă drept, fiindcă numai El cunoaşte inimile oamenilor. Noi, deoarece nu cunoaştem judecata dreaptă a lui Dumnezeu, judecăm „după înfăţişare", din afară, şi de aceea greşim în judecata noastră şi-1 nedreptăţim pe celălalt. Judecata noastră omenească este o mare nedreptate. Ai văzut ce a spus Hristos? „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă"( Ioan 7, 24.)

Este nevoie de multă atenţie, fiindcă niciodată nu putem şti exact cum stau lucrurile. Cu mulţi ani în urmă, la o mănăstire din Sfântul Munte era un diacon foarte evlavios. Odată însă s-a îmbrăcat cu haine mireneşti şi s-a întors în ţinutul său. Atunci mulţi părinţi au spus diferite lucruri împotriva lui. Dar ce se întâmplase? Cineva îi scrisese că surorile lui rămăseseră încă necăpătuite şi, fiindcă s-a temut ca ele să nu o apuce pe o cale rea, a mers ca să le ajute. A găsit de lucru la o fabrică şi trăia mai călugăreşte decât înainte. De îndată ce şi-a căpătuit surorile, şi-a lăsat lucrul şi s-a dus să rămână în mănăstire. Egumenul, când a văzut că le ştie pe toate, tipic, ascultări etc., l-a întrebat unde le-a învăţat, iar acela şi-a deschis inima şi i-a destăinuit totul. Atunci egumenul l-a înştiinţat pe episcop, iar acesta 1-a hirotonit îndată preot. Apoi s-a dus la o mănăstire îndepărtată şi ducea acolo o viaţă foarte duhovnicească, cu multă nevoinţă. A ajuns la măsura sfinţeniei şi a ajutat duhovniceşte mulţi oameni. Unii, care nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, poate că-1 osândesc şi acum.


Cât de mult trebuie să luăm aminte la osândire! Cât de mult îl nedreptăţim pe aproapele nostru atunci când îl osândim! De fapt, prin osândire ne nedreptăţim pe noi înşine, iar nu pe ceilalţi, deoarece Dumnezeu îşi întoarce faţa de la noi. De nimic altceva nu Se scârbeşte atât de mult Dumnezeu ca de osândire, fiindcă Dumnezeu este drept, iar osândirea este plină de nedreptate.
Cum ajungem la osândire

- Gheronda, de ce cad adeseori în osândire?

- Pentru că te preocupi mai mult de ceilalţi. Le urmăreşti pe maici şi eşti curioasă să afli ce face una sau alta. în felul acesta îi aduni lui aghiuţă material de lucru ca să te arunce în osândire.

- De ce, Gheronda, în timp ce la început nu vedeam neajunsurile celorlalţi, acum le văd şi îi osândesc?

- Acum vezi neajunsurile celorlalţi, fiindcă nu le vezi pe ale tale.

- De unde provin, Gheronda, gândurile de osândire?

- Din părerea înaltă pe care o avem despre noi înşine, adică din mândrie, şi din tendinţa de a ne îndreptăţi.

- Gheronda, osândirea provine din lipsa dragostei?

- Păi din ce altceva? Din lipsa dragostei şi a ruşinii. Dacă nu ai dragoste, nu vezi greşelile celorlalţi cu îngăduinţă. Şi aşa îi umileşti în sinea ta şi îi osândeşti. După aceea merge aghiuţă şi îi pune să facă şi altă greşeală, iar tu o vezi, îi osândeşti din nou, după care te porţi fără ruşine.

- Uneori, Gheronda, maica cu care lucrez mă supără şi o osândesc.

- De unde ştii tu cu câţi demoni se războieşte maica în momentul acela? Se poate să o fi războit cincizeci de demoni, ca să o doboare, iar pe tine să te facă să spui: „Aha, asta-mi erai!". Apoi, când văd că ai osândit-o, vor veni cinci sute de demoni ca să o doboare iarăşi în faţa ta şi astfel să o osândeşti şi mai mult. Se poate, de pildă, să-i spui: „Soră, nu pune lucrul acesta acolo! Aici este locul lui!". A doua zi va face aghiuţă să uite ce i-ai spus şi să îl pună iarăşi în acelaşi loc. Va face şi vreo altă neorânduială, iar tu vei spune în sinea ta: „Bine, dar ieri i-am spus să fie atentă, iar astăzi 1-a pus iarăşi acolo! A mai făcut o neorânduială!". Şi astfel o osândeşti şi nu te poţi abţine să nu-i vorbeşti urât: „Nu ţi-am spus, soră, să nu-l pui acolo? Aceasta este lipsă de rânduială. M-a smintit purtarea ta!". Aceasta a fost! Diavolul şi-a făcut treaba lui. Te-a pus să o osândeşti, dar şi să te răceşti faţă de ea. Iar aceea, deoarece nu ştie că tu ai fost pricina neatenţiei ei, va avea mustrări de conştiinţă pentru faptul că te-a smintit şi va cădea în întristare. Vedeţi cu ce viclenie lucrează aghiuţă, iar noi ascultăm de el?

De aceea străduiţi-vă să nu judecaţi pe nimeni, ci numai pe demoni care, deşi au fost îngeri, au ajuns diavoli şi în loc să se pocăiască, devin tot mai vicleni şi mai răi, pornindu-se cu mânie să distrugă făpturile lui Dumnezeu. Adică cel viclean îi îndeamnă pe oameni să facă ciudăţenii şi neorânduieli şi tot el aduce altor oameni gânduri de judecată şi de osândire. în felul acesta el îi biruieşte şi pe unii, şi pe alţii. Dar cei care sunt biruiţi şi fac neorânduieli, îşi simt apoi vinovăţia şi se pocăiesc, pe când ceilalţi, cei ce osândesc, se îndreptăţesc pe ei înşişi, se trufesc şi ajung să cadă în păcatul în care a căzut şi cel viclean, în mândrie.
Osândirea alungă Harul lui Dumnezeu

[cristiboss56]

<<continuare>>

- Gheronda, ori de câte ori îmi vine un gând împotriva cuiva, aceasta înseamnă întotdeauna că osândesc?

- Nu îţi dai seama în acel moment?

- Uneori nu-mi dau seama imediat.

- Caută să-ţi dai seama cât mai repede de căderea ta şi să-ţi ceri iertare atât de la maica pe care ai osândit-o, cât şi de la Dumnezeu, căci aceasta se face piedică la rugăciune. Osândirea alungă îndată Harul lui Dumnezeu şi aduce răceală în comunicarea ta cu Dumnezeu. Pe urmă cum să te mai rogi? Inima se face gheaţă, marmură.

Osândirea şi clevetirea sunt cele mai mari păcate care îndepărtează Harul lui Dumnezeu mai mult decât orice alt păcat. „Aşa cum apa stinge focul, spune Sfântul Ioan Scărarul, tot astfel şi osândirea stinge Harul lui Dumnezeu"
- Gheronda, tare mai moţăiesc la slujba de dimineaţă.

- Nu cumva ai osândit vreo maică? Tu vezi lucrurile după aspectul exterior şi osândeşti, de aceea moţăieşti apoi în timpul slujbei. Adică din clipa în care cineva osândeşte şi nu înfruntă lucrurile duhovniceşte, începe a se răci duhovniceşte şi îi slăbesc puterile. Şi atunci fie moţăieşte, fie are insomnie.

- Gheronda, cad adeseori şi în lăcomia pântecelui.

- Ascultă, lucrul la care trebuie să iei bine aminte acum este osândirea. Dacă nu vei tăia osândirea, nu te vei putea izbăvi nici de lăcomia pântecelui. Omul care osândeşte, deoarece alungă Harul lui Dumnezeu, rămâne neajutorat şi nu poate să-şi corecteze defectele. Iar dacă nu-şi dă seama de greşeala lui, pentru a se smeri, va avea mereu căderi. Dacă însă înţelege şi cere ajutorul lui Dumnezeu, atunci va veni din nou Harul lui Dumnezeu.

Cel care îi osândeşte pe ceilalţi cade în aceleaşi greşeli

- Gheronda, cum se face că, atunci când judec o maică pentru o oarecare greşeală de-a ei, peste puţin timp fac şi eu aceeaşi greşeală?

- Dacă cineva osândeşte pe un altul pentru o greşeală pe care o face şi nu îşi dă seama de căderea sa, ca să se pocăiască, de obicei cade în aceeaşi greşeală, ca să-şi înţeleagă greşeala. Adică Dumnezeu, din dragoste, îngăduie ca el să ajungă în starea celui pe care 1-a osândit. Dacă spui, de pildă, că cineva este avar şi nu-ţi dai seama că ai osândit, Dumnezeu îşi retrage Harul Său şi îngăduie să cazi şi tu în avariţie; şi atunci te pui şi tu pe adunat. Până îţi vei da seama de căderea ta şi vei cere iertare de la Dumnezeu, vor acţiona legile duhovniceşti.

Ca să te ajut, îţi voi spune ceva despre mine. Când eram la Sfânta Mănăstire Stomiu, am aflat despre o colegă de-a mea din şcoala primară că apucase pe o cale greşită şi făcea multe suflete să păcătuiască în Koniţa. Am început aşadar să mă rog să o lumineze Dumnezeu şi să-i dea în gând să urce la mănăstire, ca să-i vorbesc. Am pregătit şi câteva pasaje despre pocăinţă din Sfânta Scriptură şi din scrierile Părinţilor. într-o zi a venit împreună cu alte două femei. I-am vorbit, şi părea că a înţeles. A continuat apoi să vină adeseori împreună cu copilul ei şi aducea lumânări, untdelemn, tămâie pentru biserică. Odată nişte cunoscuţi de-ai mei, închinători din Koniţa, mi-au spus: „Părinte, femeia asta se preface. Aici aduce lumânări şi tămâie, iar acolo jos continuă să păcătuiască cu ofiţerii". Când aceea a venit din nou, am găsit-o în biserică sărutând icoanele. Atunci am început să strig la ea: „Pleacă de aici! i-am spus. Ai pângărit tot ţinutul!...". Ea, sărmana, a plecat plângând. Nu a trecut mult timp şi am început să simt un mare război trupesc. „Ce este asta? mi-am spus. Niciodată nu am avut o astfel de ispită. Ce se întâmplă?". Nu puteam să găsesc pricina. Am făcut rugăciune. Nimic. Atunci am luat-o la deal spre Cămila(Aşa se numeşte un vârf de munte din munţii Pindului, care are forma asemănătoare unei cămile.). „Mai bine să mă mănânce urşii", mi-am spus. Şi am înaintat destul în munte, dar războiul nu mă slăbea. Am scos o secure mică pe care o aveam agăţată la brâu şi mi-am lovit de trei ori piciorul, crezând că prin durere va fugi ispita. Pantoful s-a umplut de sânge, dar nimic! Deodată mi-a venit în minte acea femeie şi cuvintele pe care i le spusesem. „Dumnezeul meu, am spus atunci, eu am trăit acest iad numai pentru puţin şi nu-1 pot îndura, dar această femeie, sărmana, trăieşte continuu acest iad... Iartă-mă că am osândit-o!". Şi îndată am simţit o răcorire dumnezeiască şi războiul trupesc a dispărut. Vezi ce face osândirea?
Dacă trecem cu vederea greşelile celorlalţi, atunci şi Dumnezeu le va trece cu vederea pe ale noastre

- Gheronda, astăzi, la alesul măslinelor, judecam pe unele maici, deoarece vedeam că nu-şi făceau treaba cu atenţie.

- Caută să laşi deoparte judecările şi osândirile, căci apoi te va judeca şi pe tine Dumnezeu. Tu nu pui la un loc cu cele bune nici măcar o măslină puţin stricată?
- Nu, Gheronda, sunt atentă ca să nu pun.

- Dacă şi Hristos ne va alege astfel la Judecată, suntem pierduţi! Dar dacă trecem acum cu vederea greşelile celorlalţi şi nu îi osândim, îi vom putea spune lui Hristos: „Hristoase al meu, pune-mă şi pe mine într-un colţ de Rai!". Vă amintiţi ce scrie în Pateric despre acel monah nepăsător care s-a mântuit pentru că nu osândea pe nimeni? Când a sosit ceasul morţii, era foarte bucuros şi împăcat. Atunci Stareţul său, ca să se folosească părinţii ce se adunaseră de la chiliile de primprejur, 1-a întrebat: „Frate, cum de nu te temi de moarte, de vreme ce ai trăit în nepăsare?". Iar fratele i-a răspuns: „Este adevărat că am trăit în nepăsare, însă de atunci de când am devenit monah, m-am străduit să nu osândesc pe nimeni. De aceea îi voi spune acum lui Hristos: «Hristoase al meu, sunt un ticălos, dar cel puţin am păzit porunca Ta «Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!»". „Fericit eşti, frate, i-a spus atunci Stareţul, căci te-ai mântuit fără osteneală!"(Vezi Patericul cel Mare, voi. I, cap. 3, pf. 51, Ed. Sihăstriei „Naşterea Maicii Domnului", Panorama - Tesalonic, 1994, p. 344.).

[cristiboss56]

<<continuare>>

- Gheronda, unii oameni duhovniceşti, atunci când văd pe cineva trăind în păcat, spun: „A, acesta, după cum merge, este pentru iad!".

- Ah, dacă oamenii lumeşti vor merge în iad din pricina vieţii lor neînfrânate, oamenii duhovniceşti din pricina osândirii... Nu putem spune despre nimeni că va merge în iad. Nu ştim cum lucrează Dumnezeu. Adâncuri de neajuns sunt judecăţile lui Dumnezeu. Să nu osândim pe nimeni, căci altfel luăm judecata din mâinile lui Dumnezeu şi ne facem pe noi înşine dumnezei. Dacă ne întreabă Hristos în Ziua Judecăţii, atunci să ne spunem părerea... Lupta împotriva osândirii
Dacă ne vom întoarce către noi înşine, nu vom mai osândi pe ceilalţi

-Gheronda, atunci când văd o oarecare neorânduială la ascultare, osândesc în sinea mea.

- Tu să cauţi la buna ta rânduială, iar nu la neo-rânduielile celorlalţi. Să fii aspră cu tine însăţi şi nu cu ceilalţi. Ce treabă ai făcut astăzi?

- Am şters praful.

- Ai şters praful de pe ceilalţi sau de pe tine însăţi?

- Din păcate, l-am şters de pe ceilalţi.

- Ascultă, vei începe să faci treabă în tine însăţi când vei înceta să te preocupi de ceea ce fac cei din jurul tău. Dacă te ocupi de tine însăţi şi încetezi să te ocupi de ceilalţi, vei vedea numai greşelile tale, iar la ceilalţi nu vei vedea nici o greşeală. Atunci te vei deznădăjdui, în sensul cel bun, de tine însăţi şi te vei osândi numai pe tine însăţi. îţi vei simţi păcătoşenia şi te vei nevoi să te izbăveşti de propriile slăbiciuni. Apoi, când vei vedea la ceilalţi vreo slăbiciune, vei spune în sinea ta: „Oare eu mi-am biruit slăbiciunile? Aşadar, cum să am o asemenea pretenţie de la ceilalţi? De aceea să te cercetezi şi să veghezi pururea asupra ta ca să te izbăveşti de mândria ascunsă, dar să ai şi prihănire de sine cu discernământ, ca să nu îi osândeşti în sinea ta pe ceilalţi. în felul acesta te vei îndrepta.

- Gheronda, Sfântul Isaac Şirul scrie: „Dacă iubeşti curăţia, intră şi lucrează în via inimii tale, dezrădăcinează din sufletul tău patimile, străduieşte-te să nu cunoşti răutatea omului". Ce vrea să spună?

- Vrea să spună că trebuie să te întorci către sine şi să lucrezi asupra propriei persoane. Cum s-au sfinţit Sfinţii? S-au întors către ei înşişi şi îşi vedeau numai patimile lor. Prin prihănirea de sine pe care o aveau, au făcut să cadă solzii de pe ochii sufletului lor şi au ajuns să vadă limpede şi adânc. Se vedeau pe ei înşişi mai prejos decât toţi oamenii şi îi considerau pe toţi mai buni decât ei. Greşelile lor le vedeau mari, iar ale celorlalţi foarte mici, deoarece vedeau cu ochii sufletului, iar nu cu ochii pământeşti. Aşa se explică faptul că spuneau: „Eu sunt mai rău decât toţi oamenii". îşi curăţiseră ochii sufletului, care deveniseră telescoa-pe; de aceea îşi vedeau micile greşeli - paiele - ca pe nişte bârne. Noi însă, nu vedem greşelile noastre, deşi sunt bârne sau le vedem ca pe nişte paie(Vezi Matei 7,3). îi privim pe ceilalţi cu microscopul şi vedem păcatele lor ca fiind mari, pe când pe ale noastre nu le vedem, fiindcă ochii sufletului nostru nu s-au curăţit.

Totul este să se curăţească ochii sufletului. Când Hristos 1-a întrebat pe orb: „Cum îi vezi pe oameni?", acela I-a răspuns: „Ca pe nişte copaci", fiindcă nu-şi dobândise încă cu desăvârşire lumina ochilor. A putut să vadă limpede abia când şi-a căpătat cu desăvârşire vederea. Vreau să spun că omul, atunci când ajunge într-o stare duhovnicească bună, pe toate le vede curate, iar greşelile celorlalţi le îndreptăţeşte, în sensul cel bun, fiindcă le vede cu ochi dumnezeiesc, şi nu cu ochi omenesc.
Dacă îi vom îndreptăţi pe ceilalţi, nu-i vom mai osândi

- Gheronda, când îmi vin gânduri de mândrie şi de osândire, încerc să-i îndreptăţesc pe ceilalţi. Aceasta înseamnă cădere sau luptă?

- E luptă. Dacă cineva stă şi cască gura şi intră o muscă în ea, o va scuipa. Dar mai bine este să fie atent să nu-i intre musca în gură.

- Adeseori însă îi osândesc pe ceilalţi văzând ce fac.

- Nu poţi să nu vezi ce se întâmplă în jurul tău. Trebuie însă să dobândeşti discernământ, astfel încât să le acorzi celorlalţi circumstanţe atenuante şi să-i îndreptăţeşti. Atunci îi vei vedea într-o lumină bună.