Cele OPT EREZII ale "FERICITULUI" AUGUSTIN, ERETICUL

[Igor_Paslusnik]

Aline, repet: nu am nevoie de susţinători. Nu sunt pe forum ca să adun susţinători.

E psihologie inversă, ţi-am mai scris despre asta. În fine, nu are rost să te mai bag în seamă, fiindcă refuzi orice vine de la mine.

Te rog nu mă mai băga nici tu în seamă. Spor la mântuire.

Subiectul ortodocşi versus romano şi greco, nu există. Nu e o luptă, nu a fost şi nu va fi. Deşi unii s-au luptat, împotriva ortodocşilor.
E bun simţ. Şi inteligenţă.
Trebuie să fi lipsit de lucruri elementare de logică, de gândire, de raţiune, de capacităţi intelectuale, ca să nu îţi dai seama care credinţă este cu adevărat cea creştină. La modul general vorbind, pentru toţi care cunosc cât de cât, creştinismul.

Iar când un om afirmă, că a ales o credinţă, datorită liturghiei... e cel puţin ciudată logica de alegere a lui. Aviz Mihai.
Aversiunile ce există unii faţă de alţii, sunt pentru cei care se raportază la acest aspect, strict politic.

Când citeşti din Sfinţii Părinţi de după Marea Schismă, din Răsărit şi Apus, poţi vedea că Apusul a murit. Patristica Apusului, de după 1054, e ca o oală spartă lovită. Şi nu fiindcă eşti obişnuit cu limbajul părinţilor răsăriteni, cum a mai spus, Ioan Cezar, ci fiindcă comparate, efectiv, cele două patristici, sunt... foarte, ilariant de diferite. Iar faptele, când te uiţi şi vezi faptele apusului de după Marea Schismă, te îngrozeşti.

Deci e bun simţ. Prima oară.

Apoi, pe partea materială, raţională, credinţa analizată, prin logică şi inteligenţă, în înţelegerea diferenţelor dintre apus şi răsărit, pe toată părţile abordate, exegetic biblic, dogmatic, istoric, sunt morţi cei din apus. Au vrut să iasă protestanţii, şi să-i învie pe cei din apus, dar s-au drogat prin învăţături atât de diverse şi diforme, încât creştinismul protestant, e un soi de şamanism, de magie uneori druidă, alteori celtică, sau vikingă (fără aspectul eroic)

Asta ca să nu spun că empiricul, simţirea, trăirea prin experinţă, ar trebui să fie suficientă, oricărui om, ca să fie aleasă credinţa creştină ortodoxia... Fără nimic altceva, fără patristică, dogmatică şi istorie; asta dacă iubim. Strict cu referire la asta, dacă iubim. Dacă avem cunoştiinţe teologice de bază, catehetice, şi dacă iubim, devenim ortodocşi.
Asta fiindcă tot se vorbeşte despre convertiri prin prisma amintirilor din copilărie, faţă de liturghie. Ciudat mod, dar chiar şi aşa devii ortodox, pentru că nu experienţele din copilărie ar trebui să dicteze mântuirea personală a fiecăruia. Ar însemna că Pavel, nu ar mai fi devenit creştin, şi nici un Apostol, nu mai devenea Apostol, cu copilărie în templul iudaic, mereu.

De ce oare e aşa de greu câteodată să gândeşti maturi şi limpede, să fim obiectivi, să fim lucizi şi transparenţă.
Hristos nu se ascunde. Nu are de ce. Nu s-a ascuns niciodată.
A fost mereu, şi în veac este Acelaşi. Dar de ceilalţi hristoşi, am fost avertizaţi, arieni, nestorieni, monofiziţi, romano-catolici, lutherani, etc., de aceşti hristoşi am fost avertizaţi.

Şi îi deosebim întâi prin bunul simţ. Prin nevinvăţia aplicată simţirii, trăirii, comuniunii, aspectului creştin din monahism, de exemplu.
Călugării romano-catolici, au voie să-şi înfiinţeze formaţii de muzică, chiar şi hard rock. Oare ăsta-i monahismul? Deci, uite, bunul simţ...

Sunt multe de spus, în câteva cuvinte, chiar pagini, e greu de exprimat.