Intrebare

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de anonima17

Vreau sa ma spovedesc si nu stiu daca sa pun acest lucru ca pacat sau nu. Mi-au trecut uneori in minte ganduri de indoiala in privinta credintei, insa nu le-am dat niciodata frau liber, imediat cum mi-au venit in cap mi-am spus ca sunt prostii si nu am stat sa le analizez sau sa starui nici macar cateva minute asupra lor. Este pacat sau nu, pentru ca nu pot spune ca personal am avut indoieli, doar ca mi-au venit gandurile astea in minte?

De unde au venit aceste gânduri în minte (în lumina conştientă a minţii)?
Dinlăuntrul sufletului?... ori, poate, din afara lui?
Dacă dinlăuntru - cum anume înţelegem aceasta? Care să fie izvorul, calea, meşteşugul?
Dacă dinafară - cum e oare posibil? De la ce / de la cine dinafară? Pe ce cale să vină dinafară şi să pătrundă un gând străin înlăuntrul minţii?

Iată, sunt treburi duhovniceşti cărora nu le putem da de capăt singuri. Şi atunci, pentru tot folosul bun, mergem la duhovnic şi cerem sfat, în Taina Mărturisirii.

Doamne ajută!

P.S. Nu e nevoie de minute întregi pentru a analiza sau respinge un gând. Aceasta se întâmplă spontan, într-o clipită. Dacă ne târguim cu gândurile înşelătoare câteva minute la rând, asta se cheamă a sta deja la taclale cu răul care, în aceste minute, mult lucrează înlăuntrul nostru. Aşadar, un gând vădit ca potrivnic se taie deîndată. Pe loc, fără tocmeală! Se taie cu sabia rugăciunii şi cu sfântul semn al crucii, prompt. Se taie cu un suspin de căinţă amară, cu duhul umilit, inima înfrântă şi smerită. Acest suspin face cât mări întregi de cuvinte. Apoi ne spovedim, desigur.