Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Vorbind de om în întregul lui, Sfânta Scriptură foloseşte în diverse rânduri cuvintele trup, om sau suflet. Şi într-adevăr, între trup şi suflet, şi chiar între trup şi însăşi trăirea sufletului, există o legătură de nedesfăcut. Avem mărturia Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „Credinţa vine de la ceea ce auzim, şi ceea ce auzim vine de la Cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). Cuvântul este rostit şi poate fi auzit prin intermediul trupului: de pe buzele celui care vorbeşte, ajunge la urechile celui care ascultă; şi cuvântul ajunge la inimă, la minte, ajunge în miezul fiinţei, atinge persoana în ceea ce are mai profund, aşa fel încât doar un cuvânt al lui Dumnezeu poate să-i transforme viaţa.
Cu toţii ştim cât de mult participă simţurile noastre la fiecare eveniment al minţii şi al inimii, câtă dragoste exprimă o mamă atunci când îşi atinge pruncul, când îl îngrijeşte; câtă mângâiere poate fi dăruită, doar prin atingerea unei mâini; cum dragostea, în toate formele ei de manifestare, îşi găseşte expresia prin trup. Aşa că, dacă privim trupul unei persoane care a plecat dintre noi, nu vedem (aşa cum mulţi încearcă cel puţin să spună pentru a se mângâia sau pentru a înlătura durerea) un veşmânt care a fost înlăturat, un înveliş de care ne-am dezbărat. Nu este vorba de un veşmânt şi nu e ceva care a fost lepădat. Este un trup care este tot atât de real pe cât e persoana, pe cât e sufletul. Doar în unimea trupului şi a sufletului putem fi o persoană deplină.
Aceasta o arată clar, într-un mod oarecum surprinzător, Sfântul Isaac Sirul, când spune că destinul final al omului nu poate fi hotărât înainte de învierea trupului, deoarece trupul are tot atâtea drepturi cât şi sufletul, să aleagă şi să determine destinul veşnic al persoanei – cuvinte care ne par misterioase, deoarece nu ne putem imagina cum poate fi aceasta. Şi totuşi, da, eu sunt acest trup, tot atât de mult precum eu sunt acest suflet. Persoana nu poate fi considerată decât în integralitatea ei, în împreuna lor fiinţare.
De aceea, când privim trupul neînsufleţit, noi îl privim cu adânc respect. Vedem în el toată suferinţa, toată bucuria, toată taina vieţii care a aparţinut persoanei. Trupul poate fi numit partea văzută a nevăzutului. În acest sens, poate nu întâmplător, în limba slavonă, în slujbele Bisericii, folosim pentru trup cuvântul „moaşte”. Trupul care a fost înconjurat cu dragoste şi preţuire, privit cu minunare, trupul care a fost chemat la înviere, care a contribuit de-a lungul unei vieţi întregi la tainica părtăşie cu Dumnezeu prin Botez, prin Mirungere, prin Sfânta Împărtăşanie, prin primirea binecuvântărilor, acest trup este o grăunţă – pentru a folosi cuvintele Sfântului Apostol Pavel – semănată întru stricăciune pentru a învia întru slavă (I Corinteni 15, 43)... Acest trup stricăcios, de care Sfântul Apostol Pavel dorea să se elibereze pentru a trăi deplin faţă către faţă cu Dumnezeu, este în acelaşi timp chemat la veşnicie.
Mitropolitul Antonie al Surojului

[cristiboss56]

Unii pot pune întrebarea legitimă: „Dacă dragostea înseamnă «primeşte» şi-l vom iubi pe om fară să cerem nimic în schimb, nu va veni oare o vreme când el doar va lua fară să ne dea nimic, când va înceta să mai preţuiască dragostea noastră şi o va lua ca pe ceva de la sine înţeles?”.
Să începem cu faptul că a aştepta ceva în schimbul dragostei este o abordare cu totul greşită. Dacă omul face gesturi frumoase cu un asemenea sentiment, el nu iubeşte cu adevărat. Dragostea autentică e dezinteresată, se săvârşeşte în numele lui Dumnezeu, Care este Dragoste, şi în numele aproapelui. Cum spunea o cunoscută a mea, soţie de cleric, „soţul îmi trebuie nu ca să bată cuie, ci pentru dragoste”.
Al doilea moment: dacă vom dărui dragoste dezinteresat celui iubit şi vom face asta în mod corect, va veni momentul când el va vrea să facă ceva la rândul său pentru noi. Omul a fost făcut de Dumnezeu cu necesitatea de a iubi, de a face ceva pentru ceilalţi oameni; el nu poate doar să ia la nesfârşit, trebuie să şi dea, dacă inima lui n-a fost întunecată definitiv de patimi.
În general, altă cale decât cea a iubi fără a aştepta nimic în schimb pur şi simplu nu există, toate celelalte nu sunt iubire adevărată. Nimeni nu ne forţează să iubim, aceasta ţine de alegerea noastră. Vrei să iubeşti pe cineva? Iubeşte-l dezinteresat; nu vrei, nu iubi.
Pr. Pavel Gumerov

[cristiboss56]

• Când vei citi această scrisoare, eu voi fi plecat deja din această lume şi tu vei fi devenit deja o tânără domnişoară. Aşa încât, poate vei găsi interesante aceste câteva gânduri despre subiectul atât de important al iubirii – al iubirii care te va uni într-o zi cu un tânăr. Va veni o vreme când vei simţi că inima ta bate mai tare,aşa cum se spune, pentru un anumit băiat…În timpurile acestea ale noastre, lucrurile s-au schimbat destul de mult. Acum tinerii se grăbesc să îşi “trăiască viaţa”, să acumuleze cât mai multă experienţă, cât mai curând… Şi totuşi, orice lucru-la timpul lui, la timpul lui binecuvântat.
  Ai grijă, dragă S.. Mulţi tineri se vor apropia de tine în numele dragostei. E ceva natural, dat fiind că dragostea este primul lucru minunat din viaţa noastră. E ca o mică floare care-şi deschide corola către soare într-o dimineaţă frumoasă de primăvară, fără să ştie prea bine ce se petrece…şi astfel devine confuză…
  Bineînţeles, ne flatează să auzim că suntem iubiţi de cineva. Totuşi, aceasta nu este întotdeauna dragoste. Azi, ei pot să ne dorească pe noi…Şi ceea ce vor azi, mâine pot să nu mai voiască – poate pentru că altceva le-a atras atenţia şi doresc acel lucru pentru a-şi satisface dorinţele.
  Apoi, când intrăm în Taina Căsătoriei, dacă sub hainele noastre frumoase avem un trup stricat şi necurat, Dumnezeu nu va binecuvânta această căsătorie… Atunci când un tânăr te va iubi cu adevărat, îţi va iubi sufletul; şi tu îl vei iubi pe al lui. Apoi, nu vei mai avea nevoie de nimic. Pentru că amândoi veţi simţi că legătura dintre voi este sfântă pe măsură ce vă veţi cunoaşte unul pe celălalt. Şi, în timp, veţi descoperi fiecare comori în inima celuilalt.
  O asemenea Căsătorie, o asemenea unire va fi binecuvântată de Dumnezeu şi nu va cunoaşte divorţul, avortul sau orice altceva contrar poruncilor dumnezeieşti. O asemenea Căsătorie aduce în lume copii binecuvântaţi, aşa ca tine; pentru că şi părinţii tăi au trăit în sfinţenie căsătoria lor.
  Ştii, dragă S., o căsătorie departe de Dumnezeu şi de Sfânta Împărtăşanie este de asemenea şi departe de virtute. Este ameninţată de infidelitate, adulter şi alte pericole. Copiii care vor creşte într-o atmosferă atât de tristă s-ar putea să urmeze căi periculoase ce îi vor duce la prietenii greşite, companii proaste, violenţă şi droguri.
  Ai grijă – până când va veni vremea când vei fi sigură de dragostea pe care tu şi alesul inimii tale o aveţi unul pentru celălalt. Nu te pripi! Sunt mulţi care îşi doresc doar puţină “carne”, poate pentru că ei înşişi nu au mai mult de oferit.
  Bucură-te, dragă S.. Fii întotdeauna pe calea lui Dumnezeu, acolo şi aşa cum El îşi doreşte să fii. Ai dragoste, mereu, pentru părinţii care ţi-au dat viaţă şi de asemenea pentru toţi şi pentru toate. Fii întotdeauna copilul Lui binecuvântat.
  
  
  
  
  
  
  
  

[cristiboss56]

Viaţa se naşte din iubire. Omul apare pe culmile ierarhiei făpturilor ca un rod al iubirii, al unirii între ceresc şi pământesc. Nunta pare a fi prima lui sărbătoare, când, contemplând femeia, zidită din sine, îşi cântă bucuria celei dintâi creaţii : Iată, acum os din oasele mele şi trup din trupul meu îşi primeşte de la Dumnezeu, ca dar de nuntă, paradisul. Viaţa va renaşte mereu în taina nunţii şi nunta va deveni mereu o aniversare a creaţiei. Bărbatul doreşte prin femeie o continuare a sa, a operei sale, pentru a înfrânge fizic moartea; femeia doreşte să poarte, să nască fructul trupului său, cu iubire, cu devotament, si mai ales atunci femeia se zideşte pe sine continuu, când nu e numai un receptacol, o întrupare pasivă a bărbatului, ci e în stare să răspundă chemării lui printr-o atitudine liberă, fiindu-şi unul altuia cale spre plenitudine. Oricum, bărbat si femeie, înseamnă un fapt profund al existenţei, mult mai profund decât în aparenţă. Omul e dualitate, fiinţă sexuală, cu caractere precis definite. Luat aparte, nici unul pe pământ nu se simte complet, parcă îi lipseşte ceva şi-l caută pe celălalt, pentru împlinire si creaţie.
Pr. Galeriu

[cristiboss56]

Toată imnografia sărbătorii este la timpul prezent şi la persoana a I-a: „Să mergem dis-de-dimineață şi, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; şi să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, tuturor viaţă răsărind!”
Nimeni nu simte nevoia să-şi pună întrebări. În alt context poate că mai întreabă oamenii despre cum s-a putut întâmpla acest eveniment, dar în noaptea Învierii nu! Nu analizăm evenimentul Învierii. Nici nu-l putem înţelege, nici nu-l putem descrie. Pur şi simplu îl trăim, fiecare după puterea lui! Nici Evangheliile nu descriu cum s-a petrecut Învierea. Ele ne dau numai mărturii ale faptului Învierii: mormântul gol, prezenţa îngerilor, arătarea lui Hristos cel înviat către femeile mironosițe, către Apostoli şi alți martori.
Învierea, ca şi lumea lui Dumnezeu, nu pot fi accesate prin mijloacele înţelegerii raţionale, ci prin cele ale înţelegerii duhovniceşti sau ale simţirii înţelegătoare. Sunt de înţeles mai curând la nivelul simțirii decât la cel al minții. De aceea, ne îndemnăm, într-un glas cu imnograful: „Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii. Şi cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă!”. Cei care vin la biserică se mulţumesc cu această receptare tainică la nivelul experienţei, oricât de precară ar fi aceasta. Totul se rezumă şi se recapitulează în faptul, de neexplicat şi de necuprins cu mintea, al întâlnirii omului cu Dumnezeu. Ne întâlnim cu Hristos cel înviat, într*-un anume fel! Nu putem spune că-L vedem, pentru că nu se vede. Nici nu putem spune că-L pipăim, pentru că nu se poate pipăi. Nici nu putem măsura, în vrun fel anume, prezenţa Sa. Şi totuşi, de două mii de ani, această certitudine, sau mai curând această experienţă este cea care ne atrage, ca un magnet, în Săptămâna Mare în biserici, iar în noaptea de Înviere în faţa bisericilor, ca să primim lumina Învierii şi salutul sau provocarea: „Hristos a înviat!”.
(Pr. prof. dr. Constantin Coman, Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor, Editura Bizantină, pp. 90-91)

[cristiboss56]

„Bucuraţi-vă pururea întru Domnul!Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!“(Filipeni 4, 4)
Hristos a înviat!

[cristiboss56]

Fiii lui Israel, când au ieşit din Egipt şi mergeau spre pământul făgăduinţei, au fost muşcaţi de şerpi. Dumnezeu, milostivindu-Se de ei, i-a poruncit lui Moise să înalţe un şarpe de aramă într-un copac înalt, pentru ca oamenii care fuseseră muşcaţi să privească la acel şarpe, spre vindecarea lor. Şi ei, privind astfel, s-au vindecat (Numeri 21, 6-9).
Creştine, noi călătorim spre pământul făgăduinţei, spre Patria cerească, făgăduită nouă, şi, mergând prin pustia acestei lumi, suferim mult din cauza şarpelui veninos, din cauza diavolului. Când din nepurtarea noastră de grijă acest şarpe crunt ne muşcă, imediat ce simţim în sufletul nostru veninul lui ucigător, să ne ridicăm ochii spre Hristos, Fiul lui Dumnezeu, spre Cel ce şade de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, spre Cel ce odinioară a fost înălţat pe lemnul crucii, spre Cel răstignit şi omorât pentru păcatele noastre. „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 14-15).
O, Iisuse, Puterea şi Nădejdea mântuirii noastre, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui întru slava Lui! Miluieşte-ne pe noi, pe care ne-ai și răscumpărat cu cinstit Sângele Tău!
Sfântul Tihon din Zadonsk