Sa ne impartasim saptamanal

În prealabil postat de AlinB

Dupa cum ti-a zis catalin2 (il ai pe ignore? :) - canonul respectiv nu se refera la obligativitatea Sf. Impartasanii ci aceea de a ramane la Sf. Liturghie.

E de la sine înţeles că cel care rămâne până la sfârşitul Sf. Liturghii ar trebui să intre sub incidenţa obligativităţii împărtăşirii. :))) Practic nu se întâmplă aşa. De ce? Pentru că noi am pierdut acea conştiinţă a "obligativităţii", acea conştiinţă a comuniunii. Am transformat Sf. Liturghie într-un ritual, spunem una şi facem alta. Ori Sf. Liturghie NU este un ritual (un joc de de teatru), ci este un mod de viaţă de zi cu zi, nu doar duminica când suntem în biserică.

Sfânta Liturghie este însăşi manifestarea truplui lui Hristos, nu este o slujbă. E foarte complicat înţelegem acest lucru, pentru că neavând experinţa a ce înseamnă a fi mădular a trupului lui Hristos. A simţi lăuntric, e ca o celulă care are acelaşi ADN ca oricare altă celulă din organism, deşi are funcţia propie fiecare celulă (celule hepatice fac ceva, celulele nervoase fac altceva, celule stem altceva), totuşi fiecare celulă are conştiinţa că aparţine unui trup şi formează un singur organim. Practic, asta trebuie să facă Liturghia, să mă aducă la conştiinţa a unui singur organism, realmente să-l simt pe celălat mădular al meu, dar lăutrinc. O simţire mult, mult mai adâncă decât ar avea nişte fani a unui star de muzică la un concert. Acolo 70.000 de oameni pulsează la unison, şi trăiesc la unison, şi pentru ei idolul e viaţa lor, şi se înţeleg unii cu alţii, şi simt unii pe alţii, şi se unesc unii pe alţii, şi se iartă unii pe alţii. Întrebarea este: trăim noi la Liturghie, ca stare lăutrică, măcar zece la sută din intesitatea pe care o trăiesc rockerii la un concert rock sau microbiştii la un meci de fotbal când se ridică zeci de mii de oameni şi urlă la unison "hai Dinamo!" Păi e clar atunci că Liturghia nu există ca stare lăuntrică şi ca conştiinţă ca apartenenţă a Trupului. Dacă eşti fan nu ştiu care, ăia se simt una. Ei vreau să spun că acea simţire deşi, este destul de lăuntrică că nu-i chiar numai superficială când mergi la un concert sau la un meci de fotbal, este atât de departe de unirea în Biserică încât nici nu există termen de comparaţie. Deci, dacă nu trăim exterior cât trăiesc ceilalţi vă daţi seama unde ar trebui să fim noi de fapt în Sfânta Liturghie? Asta este problema. Şi atunci, practic, primul lucru esenţial la Sfânta Liturghie este că dacă noi suntem trupul...Cum este un trup fără o mână sau un picior? E frumos sau spunem că e handicapat? Ei problema este foarte simplă.

Liturghia trebuie să mă schimbe pe mine ca mod de fi din cap până în picioare, cu toată fiinţa mea trebuie să fiu un om liturgic, euharistic şi ăsta e rolul împărtăşaniei şi a Liturghiei.

În prealabil postat de AlinB

Daca el s-ar aplica astazi, probabil ar trebui afurisiti cativa zeci de crestini in fiecare duminica.

Aşa este...trăim perioda pogorământului sau cine ştie....

În prealabil postat de AlinB

Duhovnicul care a insistat pe acest canon, afuriseste pe cei care cad sub incidenta lui?

Nu, duhovnicul respectiv cel mai probabil a vrut să ne facă să conştientizăm atât noi mirenii, cât şi preoţii cât de importantă este Sf. Liturghie şi care este scopul ei.

ps: nu spun lucrurile astea pntru a stabili vreo "regulă", până la urmă regula o stabileşte duhovnicul, iar ascultarea de duhovnic este mântuitoare, chiar dacă duhovnicul te-ar povăţui greşit...Domnul nu se uită la perfomanţa omului, ci la inima lui. :)

[sophia]

Mai oameni buni, pierdeti din privire esentialul.
Canoanele astea au fost date acum 2000 de ani si mai bine cand altfel era
viata in biserica si organizarea. Era cu totul altfel atunci.
Eu cred (asa am inteles din unele articole), ca pe atunci nu exista postul, sau nu ca acum si probabil nici spovedanie.
Oamenii primeau automat la sfarsistul slujbei Sfanta Impartasanie, asa cum se face si azi la alte popoare.

Noi ramanem cu drag toata slujba, aducem si copiii, dar problema care ne impiedica sa ne impartasim desi am dori (atentie! sunt multi care isi doresc acest lucru) este obligativitatea postului si a spovedaniei.

Asta face ca orice discutie pe aceasta tema sa fie fara sens.
Exista aceste reguli. Punct. Nu stiu unde sunt scrise, in traditie, sau in canoane, dar ele exista.

[AlinB]

Am rezerve fata de interpretarea asta, dar nu are sens sa o lungim.

Tragand linie, daca nu se afurisesc cei care intra dar nu raman la slujba, nu cred ca e cazul sa se afuriseasca nici cei care nu se impartasesc saptamanal.

Ca sa nu mai vorbim ca a obliga sa se impartaseasca cineva sub amenintarea unei imaginare afurisenii a unui canon care nu se mai aplica, este chiar penibil.

Comparatia cu concertul rock este neinspirata.
Acolo fiecare isi traieste individualist si egoist placerea, sincretismul extern de actiune, creaza iluzia unitatii.

In orice caz e mult mai usor de realizat relatii strict pe orizontala decat printr-o relatie care sa urce mai intai pe verticala pentru a cobora la cel de langa tine.

Importanta Sf. Liturghii si a (mai) desei Impartasanii nu se descopera invocand un canon amenintator.

La fel, si eficienta duhovniceasca a ei nu se obtine inroland oamenii fortat si mai presus de capacitatile lor duhovnicesti in chestiuni delicate.

Sigur, unii pot invata sa innoate aruncati fiind in apa cea mai adanca, dar poti fi sigur ca aplicand metoda asta la toti de dragul principiului, mult mai multi se vor ineca pur si simplu daca sunt obligati sa faca asta pana la capat.

Oricum, daca e sa ne raportam la povestea Sf. Maria Egipteanca gasim argumente pentru elemente practice din ambele pozitii (impartasania deasa/rara)

S-a impartasit fara spovedanie, chiar avand pacate grele, i s-au iertat prin pocainta personala, fara asistenta unui duhovnic, si s-a impartasit rar, doar de 2 ori in viata.
Rezultatele spirituale sunt insa incontestabile.

Si nu cred ca s-ar hazarda nimeni sa-i conteste comuniunea ei cu Trupul Lui Hristos, chiar daca nu a fost exprimata vizibil printr-o prezenta duminicala la Sf. Liturghie afisand o stare de comuniune extatica.

P.S. Ascultarea de duhovnic este mantuitoare chiar si cand duhovnicul iti cere sa faci ceva imoral?

Primul act al Liturghiei nu este „Binecuvântată este Împărăţia Cerurilor”, nici măcar Proscomidia. Ştiţi care este primul act al Liturghiei? Şi care e Taina? Sf. Dinonisie Areopagitul numeşte Liturghia, în ierarhia bisericească, Taina Adunării, şi aşa era numită în Biserica veche. Practic, ca noi să facem Liturgia, trebuie înainte de toate să ne adunăm împreună. Ştiţi că în Biserica veche nu era preotul la cinci dimineaţa în biserică şi creştinii veneau pe rând agale fiecare când şi-a terminat treburile pe acasă. Nu fraţilor! Când preotul intra în biserică, poporul întreg era în biserică. De ce? Pentru un singur motiv că fără popor nu se putea face Liturghia. Nu cum învăţăm noi astăzi la dogmatică şi ni se spune că nu, că de fapt este nevoie numai de un reprezentant al poporului, poate să fie acolo un cântăreţ sau careva acolo şi dă acolo „Doamne miluşte” şi fiecare vine cântând la biserică. Nu. Pentru fiecare dintre cei care fac parte dintr-o comunitate, dintr-o mănăstire şi merg la biserică este mădular indispensabil pentru acea comunitate, pentru acea mănăstire. Fără tine nu se poate, fără tine este handicapat trupul. De asta în Biserica veche este un canon al Sinodului Trulan care spune farte clar: dacă trei săptămâni la rând lipseşti de la biserică fără motive binecuvântate te excomunicau. Trebuia să faci pocăinţă, da seriosă, dacă vroiai să mai intri în biserică. De ce? Pentru că mutilai Trupul Bisericii, fără tine nu se putea face Liturghia. Preotul nu este un fel de ales, el stă acolo şi ăilalţi mai vin, nu mai vin, pleacă ies când vor. Nu. Fiecare are locul lui şi starea lui, şi de starea duhovniceacă a fiecăruia depinde mersul Liturghiei. De multe ori în timpul Liturghiei simţim tuburare, sâcâială, e greu. Ştiţi de ce? Nu pentru că Dumnezeu nu dă harul, Dumnezeu îşi face treaba. Pentru că noi cu stările noastre lăuntrice suntem bombe atomice, plini de gânduri, tulburări, ne gândim la mai nu ştiu eu ce treburi avem. Fraţilor, acest gând al fiecăruia dintre noi să ştiţi că bruiază toată atmosfera bisericii. De asta nu trăim Liturghia, pentru că noi nu suntem ceea ce trebuie. Deci, primul act, taina adunării, este venirea la biserică cu conştiinţa că fără mine nu se poate Liturghia. Asta nu e mândrie.

Un cuvânt din Constituţiile Apostolice: „Când înveţi, episcope, porunceşte şi îndeamnă poporul să vină în continuu la biserică dimineaţa şi seara în fiecare zi şi să nu lipsească deloc, ci să vină permanent în adunare şi să nu mutileze Biserica amputând de un membru trupul lui Hristos. Căci nu numai cu privire la preoţi s-a spus: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte”, ci fiecare dintre laici să le audă socotind că s-au spus de Domnul cu privire la el însuşi. Fiind, aşadar, mădulare ale lui Hristos, nu vă risipiţi neadunându-vă, având cap pe Hristos care, potrivit făgăduinţei, este cu voi şi are comuniune cu voi. Nu fiţi nepăsători faţă de voi înşivă. Nu-L lipsiţi pe Hristos de mădularele Lui. Nu divizaţi trupul Lui. Nu risipiţi mădularele Lui. Nu preferaţi cuvântului dumnezeiesc nevoilor vieţii, ci adunaţi-vă în fiecare dimineaţă şi seară în casele Domnului.”E clar? Asta era conştiinţa Bisericii.

Liturghia trebuie să mă schimbe pe mine ca mod de fi din cap până în picioare toată fiinţa mea trebuie să fiu un om liturgic, euharistic şi ăsta e rolul împărtăşaniei şi a Liturghiei.

Sfânta Liturghie este însăşi manifestarea truplui lui Hristos, nu este o slujbă. E foarte complicat înţelegem acest lucru, pentru că neavând experinţa a ce înseamnă a fi mădular a trupului lui Hristos. A simţi lăuntric, e ca o celulă care are acelaşi ADN ca oricare altă celulă din organism, deşi are funcţia propie fiecare celulă (celule hepatice fac ceva, celulele nervoase fac altceva, celule stem altceva), totuşi fiecare celulă are conştiinţa că aparţine unui trup şi formează un singur organim. Practic, asta trebuie să facă Liturghia, să mă aducă la conştiinţa a unui singur organism, realmente să-l simt pe celălat mădular al meu, dar lăutrinc. O simţire mult, mult mai adâncă decât ar avea nişte fani a unui star de muzică la un concert. Acolo 70.000 de oameni pulsează la unison, şi trăiesc la unison, şi pentru ei idolul e viaţa lor, şi se înţeleg unii cu alţii, şi simt unii pe alţii, şi se unesc unii pe alţii, şi se iartă unii pe alţii. Întrebarea este: trăim noi la Liturghie, ca stare lăutrică, măcar zece la sută din intesitatea pe care o trăiesc rockerii la un concert rock sau microbiştii la un meci de fotbal când se ridică zeci de mii de oameni şi urlă la unison "hai Dinamo!" Păi e clar atunci că Liturghia nu există ca stare lăuntrică şi ca conştiinţă ca apartenenţă a Trupului. Dacă eşti fan nu ştiu care, ăia se simt una. Ei vreau să spun că acea simţire deşi, este destul de lăuntrică că nu-i chiar numai superficială când mergi la un concert sau la un meci de fotbal, este atât de departe de unirea în Biserică încât nici nu există termen de comparaţie. Deci, dacă nu trăim exterior cât trăiesc ceilalţi vă daţi seama unde ar trebui să fim noi de fapt în Sfânta Liturghie? Asta este problema. Şi atunci, practic, primul lucru esenţial la Sfânta Liturghie este că dacă noi suntem trupul...Cum este un trup fără o mână sau un picior? E frumos sau spunem că e handicapat? Ei problema este foarte simplă.

Liturghia este o împreună slujire, nu preotul este slujitorul. Din însăşi cunvintele noastre noi ne osândim. Noi suntem împreună slujitori cu preotul. Dovadă, toate rugăciunile, în afară de una singură din timpul Heruvicului care îl priveşte strict pe preot ca slujitor, sunt la plural şi la toate rugăciunile răspundem Amin. Ce înseamnă Amin? Aşa să fie? Nu! Înseamnă altceva, mult mai adânc, mult mai dinamic. Înseamnă că eu îmi împropiez şi îmi fac al meu tot ceea ce preotul spune. Preotul este capul adunării, el nu este altceva decât parte din trupul Bisericii. Deci, preotul nu spune ceva ca un mijlocitor rupt de oameni. Şi eu când eu spun Amin am osândă. Când preotul spune "luaţi mâncaţi ...beţi dintru acesta toţi", noi ce spunem fiecare? Amin. Minţim în faţa lui Dumnezeu. Noi ne jucăm cu cuvintele în Sfânta Liturghie, pur şi simplu ne jucăm cu cuvintele. Nici măcar nu ne gândim, de fapt că noi ne jucăm cu vorbele. Nici nu ne gândim de fapt că a spus Hristos că pentru fiecare cuvânt deşert vom da seama. Înţelegeţi? Ştiţi ce afcem noi? Noi chiar facem ritual, dar Liturghia nu este un ritual. Oamenii mai demult aveau conştiinţa asta foarte clară. Din păcate, noi am pierdut această conştiinţă.

[iustin10]

În prealabil postat de ovidiu b.

Sfânta Liturghie este însăşi manifestarea truplui lui Hristos, nu este o slujbă. E foarte complicat înţelegem acest lucru, pentru că neavând experinţa a ce înseamnă a fi mădular a trupului lui Hristos.
totuşi fiecare celulă are conştiinţa că aparţine unui trup şi formează un singur organim. Practic, asta trebuie să facă Liturghia, să mă aducă la conştiinţa a unui singur organism, realmente să-l simt pe celălat mădular al meu, dar lăutrinc. O simţire mult, mult mai adâncă decât ar avea nişte fani a unui star de muzică la un concert. Acolo 70.000 de oameni pulsează la unison, şi trăiesc la unison, şi pentru ei idolul e viaţa lor, şi se înţeleg unii cu alţii, şi simt unii pe alţii, şi se unesc unii pe alţii, şi se iartă unii pe alţii. Întrebarea este: trăim noi la Liturghie, ca stare lăutrică, măcar zece la sută din intesitatea pe care o trăiesc rockerii la un concert rock sau microbiştii la un meci de fotbal când se ridică zeci de mii de oameni şi urlă la unison "hai Dinamo!"

Frumoasa comparatia cu meciul ,care ne arata cat de departe suntem de unitate
Exista totyusi o unitate ,anume unitatea imprastierii gandului , si gandirii la orice altceva decat la sfanta Liturghie . Aceasta e privita ca un spectacol ,dar mult prea abstract , asa ca ,macar cei de la fotbal se duc din pasiune.
La noi ,pasiunea lipseste ,pentru ca facem totul dintr-o convingere intelectuala,dar nu din pasiunea aceea simpla si curata.
Acceptam dogme fara sa le intelegem,respectam traditii fara sa stim ce reprezinta ,ne inchinam fara sa stim la ce
Suntem caldicei .
Bifam liturghii,rugaciuni si imparatsanii dpdv cantitativ,dar sufletul nostru este departe

De ce? Pentru ca este o anumita supralicitare a cultului , a formelor fara fond.
Neintelegand ce e daruirea si iubirea ,noi suntem practicanti,'credinciosi'
Nu se mentine echilibrul sanatos intre cult si dragostea aceea simpla pentru Hristos . Se inclina balanta, ori prea mult in favoarea cultului,astfel ca ajungem biserici goale si pustii ,in care duhul nu locuieste ,ori in partea cealalta ,in favoarea increderii exagerate in ce simtim si gandim noi , fara a cauta sa intelegem valoarea adaugata a Tainelor .
Biserica nu se poate intelege fara dragostea de Hristos,iar dragostea de Hristos nu se poate simti fara biserica .
Fariseul stia toata dogma templului lui Dumnezeu , dar vamesul striga sincer spre Dumnezeu . Care dintre ei era credinciosul ?

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de ovidiu b.

Am transformat Sf. Liturghie într-un ritual, spunem una şi facem alta. Ori Sf. Liturghie NU este un ritual (un joc de de teatru), ci este un mod de viaţă de zi cu zi, nu doar duminica când suntem în biserică.

Sfânta Liturghie este însăşi manifestarea trupului lui Hristos...

Un clivaj, o alunecare de la un punct încolo... Un fel de uitare bruscă sau în trepte... O risipire...
O trecere din lumină în ceaţă, negură, beznă... Ca o îndepărtare.

De obicei alunecăm pe gheaţă. Dar unii au învăţat să patineze admirabil, vai!... Artistic, chiar.

*
A spune una şi a face alta, dincolo de cazul intenţiei viclene, e fie o răzgândire (necomunicată şi ca urmare surprinzătoare), fie o trecere de pe un întreg montaj sufletesc pe un altul cu totul diferit, chiar opus uneori.
În acest ultim caz cred că putem vorbi de nesimplitate. Un suflet compus, neunitar, conflictual - puterea de control asupra funcţionării sufleteşti şi organice părînd a comuta de la o instanţă la alta, de la un conducător la altul... Aşa sunt(em) majoritatea oamenilor sufleteşti, adică a nevroticului comun, a oamenilor de pretutindeni, azi şi nu doar azi...
Omul simplu, unitar, nu desparte vorba de faptă. Energia lui e unitară (precum razele soarelui adunate de o lupă într-un singur punct) şi, poate nu întâmplător, are putere... Cât chiar să mute munţii din loc!...:) Sau încât să ia foc (i se vede lumina focului pe chip).
Poate tocmai de aceea nouă, copiilor, nu ni se dau prea des chibritele pe mână..:)