Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Sunt un miracol al bunatatii lui Dumnezeu
(Sfântul Ioan de Kronstadt)

Fă-ţi timp să te întrebi mai des: cărei înţelepciuni datorezi alcătuirea perfectă a corpului tău; ce îl ţine constant în viaţă şi îl direcţionează? Cine a statornicit legile intelectului, cele ce se manifestă până astăzi la toţi oamenii? Cine a înscris în inimile oamenilor legea conştiinţei, cea care lucrează în noi întru răsplătirea binelui şi osândirea răului?
Dumnezeule Atotputernic, Preaînţelept şi Atotbun! Tu ţii mereu mâna Ta ocrotitoare asupra mea, păcătosul, şi nu există clipă în care bunătatea Ta să mă fi părăsit! Fă-mă să-Ţi pot săruta mereu, cu credinţă vie, dreapta Ta. De ce-ar trebui oare să caut undeva departe semnele bunătăţii, înţelepciunii şi atotputerniciei Tale?!
Mă bucur nespus că le pot găsi, mai evident ca oriunde, în mine însumi. Eu sunt un miracol al bunătăţii lui Dumnezeu, al înţelepciunii şi atotputerniciei Sale. Eu cuprind în mine în mic un întreg univers. Sufletul meu este o expresie a lumii nevăzute, trupul, o expresie a lumii văzute.

[cristiboss56]

Domnul ne-a spus: „Iubiți pe vrăjmașii voștri!”, iar cel ce-și iubește vrăjmașii este asemenea Domnului Iisus Hristos. Cel ce are puterea să-și iubească vrăjmașii Îl cunoaște pe Domnul nostru Iisus Hristos în duh și în adevăr. Cel ce însă n-o are dăinuie încă în ghearele morții, iar harul și dragostea lui Dumnezeu nu sunt, cu adevărat, în chip deplin, împreună cu el. Dacă ai puterea să ierți greșelile fratelui tău și să-i iubești pe vrăjmașii tăi, atunci îți vei dobândi iertarea păcatelor proprii, iar Domnul îți va îngădui cunoașterea Sfântului Său Duh.
Doamne, învață-ne pe noi, prin Sfântul Tău Duh, să ne iubim vrăjmașii și să ne putem ruga, cu lacrimi, pentru dânșii!
Punctul cel mai înalt al Sfintei Evanghelii, împlinirea desăvârșită a asemănării cu Iisus Hristos, este tocmai această iubire a vrăjmașilor. Ați auzit că s-a spus: Să-l iubești pe aproapele tău și să-l urăști pe vrăjmașul tău; dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru celui din Ceruri, că El face să răsară Soarele Său peste cei răi și peste cei buni și face să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți (Mat. 5, 43-45). Domnul nostru Iisus Hristos nu doar a predicat acestea, ci le-a trăit în adâncurile inimii Sale. Spânzurat pe Cruce, a primit să moară pentru mântuirea vrăjmașilor Săi, iar cu ultima suflare Și-a iertat călăii.
Pentru că „Domnul are milostenie față de toți oamenii, cel ce vrea să-L iubească și să fie împreună cu El trebuie să-și iubească vrăjmașii”, ne avertizează Sfântul Siluan. A-L cunoaște pe Dumnezeu, Care este iubire, înseamnă, așadar, a-L iubi nu numai pe El, ci și pe cei pe care El i-a iubit: toate ființele omenești, indiferent de rasă, de sex, de religie sau de status social, în mod special pe cei săraci, pe cei neputincioși, pe cei alungați și pe vrăjmași. Iar iubirea aceasta trebuie să fie întocmai așa după cum i-a iubit El: iertându-i, slujindu-i, primind să-ți dăruiești viața pentru ei. În sensul acesta, dragostea față de vrăjmași este cu mult mai mult decât o lege morală; este un principiu ontologic și spiritual, de nedespărțit de unirea noastră cu Iisus Hristos întru Duhul Sfânt.
Și aici starețul Siluan este foarte clar: cel ce nu-și iubește vrăjmașii n-a învățat încă de la Sfântul Duh să iubească cu adevărat pe Dumnezeu și pe aproapele. Iar harul dumnezeiesc nu sălășluiește deplin în lăuntrul său și nu-L poate „cunoaște pe Domnul, nici blândețea Duhului Sfânt”. Iar aceasta, s-o reținem, indiferent de milostenia sa, de nevoințele sale liturgice și ascetice. Alături de smerenie, de care nu poate fi despărțită, iubirea vrăjmașilor este, deci, aceea care, mai presus de toate ritualurile, de lucrările teologice și de trăirile mistice – fie ele și cele mai alese – mărturisește adevărul Bisericii și al vieții întru Hristos.
Dar cine sunt oare vrăjmașii noștri? Fără îndoială, Sfântul Siluan, contemporan al marii teorii staliniste, se gândea, înainte de toate, la asupritorii Bisericii rusești, ca și la toți cei cărora, rătăciți în păcate, nu le păsa de Dumnezeu sau Îl tăgăduiau. Cu toate acestea, noțiunea de iertare a vrăjmașilor trebuie înțeleasă în sens mai larg. Vrăjmașul nostru nu este numai cel ce ne face sau ne dorește răul – nouă sau celor apropiați nouă –, cel care ne rănește sau ne ocărăște, cu bună știință sau nu; ci este, deopotrivă, și cel ce ne supără sau nu ne ascultă, se opune voii și planurilor noastre, ne irită prin caracterul și felul său de a fi. Mai mult încă, vrăjmașul nostru este și „celălalt”, cel ce nu este și nu trăiește asemenea nouă, nu gândește ori nu se închină asemenea nouă, nu aparține aceleiași etnii, clase sociale ori confesiuni cu noi, și care, chiar prin aceasta, ne stânjenește, ne determină să ne interogăm și ne pune sub semnul întrebării.
Iubirea aceasta față de vrăjmași trebuie însă să-i includă și pe satan și îngerii săi, diavolii? Se cuvine ca, în punctul acesta, să interpretăm cu luare-aminte scrierile Sfântului Siluan. Și aceasta, fiindcă diavolul, vrăjmașul nostru, care ne vrea moartea și ne vrea despărțiți de Dumnezeu, n-ar putea în nici un caz să devină aproapele nostru. De aceea trebuie să ne luptăm cu el – având drept arme dragostea și smerenia –, iar nu să-l iubim. În schimb, războindu-ne împotriva lor din toate puterile noastre, putem, asemenea starețului Siluan, încerca mila față de diavoli, „putem să-i deplângem, fiindcă sunt despărțiți de tot binele, care este Dumnezeu.”
Cum oare să ne iubim vrăjmașii? Se cuvine, ne avertizează Sfântul Siluan, să ne amintim că „Domnul îi iubește, în ciuda a orice, că a murit pe Cruce, în chinuri, și pentru mântuirea lor”. De aici recurg patru principii, care ar trebui să ne călăuzească în relațiile cu ceilalți. Cel dintâi: se cuvine să rezistăm înaintea oricărei intenții de a-l judeca pe aceasta, înaintea oricărui resentiment sau sentiment de ură față de el; fiindcă a bombăni împotriva cuiva, a-l critica, înseamnă, din punct de vedere duhovnicesc, a deveni asemenea lui. În al doilea rând, se cuvine „să ne fie milă de vrăjmași, cum ne este de proprii noștri copii”, conștientizând suferințele pe care le îndură din cauza patimilor lor și a duhurilor rele – un om rău, coleric sau însetat de putere este, din punct de vedere duhovnicesc, bolnav. În al treilea rând, trebuie să le arătăm milostenie, în ciuda tuturor neplăcerilor și durerilor pe care ni le-au cauzat; să ne amintim că Domnul a poruncit ucenicilor Săi să ierte până la șaptezeci de ori câte șapte (Mat. 18, 22), subliniind astfel că nu ne va primi jertfa decât după ce, mai înainte, ne vom fi împăcat cu frații și surorile noastre. Mai mult, Sfântul Siluan precizează că, în măsura în care noi le vom ierta celorlalți greșelile comise față de noi, Domnul nu Și le va aminti pe ale noastre la Judecata de Apoi. În al patrulea rând, iubirea vrăjmașilor înseamnă a ne obișnui să ne rugăm pentru ei, din toată inima noastră, așa cum ne rugăm pentru noi înșine, pentru ca Dumnezeu să Se milostivească de dânșii, să-i slobozească de cel rău și să-i aducă pe cale pocăinței.
O asemenea cale este, desigur, anevoioasă. „Este foarte ușor să iubești pe un sfânt, căci este vrednic de aceasta”, dar pe un mare păcătos, care, pe deasupra, ne-a mai și supărat, ne disprețuiește, ne face rău, cum oare să-l poți iubi? În absența harului, fără sălășluirea lui Iisus Hristos cel atot milostiv în inimile noastre, lucrul acesta este cu neputință. Numai „Duhul lui Dumnezeu ne poate dărui puterea de a-l iubi”. La început, totuși, trebuie „să ne silim un pic inima”, ne sfătuiește Sfântul Siluan. Văzându-ne străduințele, bunele noastre intenții, Domnul ne va ajuta. Dacă totuși nu putem dintr-o dată face aceasta, un lucru de nimic ne stă în putință: „dacă nu-ți iubești vrăjmașii, cel puțin nu-i bruftului și nu-i blestema; acesta este deja un pas înainte. Iar dacă nu poți rosti rugăciuni pentru ei, atunci măcar suspină pentru ei înaintea lui Dumnezeu.” La urma urmelor, dacă nu putem face nici aceasta, ne rămâne posibilitatea de a ne recunoaște slăbiciunea, de a ne mărturisi neputința și de a ne întoarce către Domnul, către Preasfânta Sa Maică și către toți sfinții, ca să ne ajute.
Cu adevărat, „mare este lucrarea celui ce se roagă pentru sufletul vătămat al celui ce ne mânie, al celui ce ne ocărăște, al celui ce ne face să suferim; dar și noi vom dobândi în schimb iertarea Domnului, darul harului, îndelunga răbdare, puterea de a răbda suferințele, darul rugăciunii”. Darurile duhovnicești ale iubirii față de vrăjmași sunt nenumărate, dar cel mai însemnat este, fără îndoială, liniștea. „Dacă nu ajungem să ne iubim vrăjmașii, sufletul nostru nu-și va afla decât puține clipe de liniște; dacă însă ajungem să-i iubim, pacea se va așterne zi și noapte în sufletele noastre.” În liniștea aceasta, care este totuna cu rugăciunea, ne mai înștiințează Sfântul Siluan, vine o clipă când sufletul nu-i mai vede pe vrăjmași, căci el doar Îl contemplă pe Dumnezeu. Și atunci, rugăciunea, care ar fi trebuit să se înalțe fără odihnă spre Ceruri, țâșnește singură din sufletele noastre, astfel: „O, Dumnezeule, cel Atotputernic, dăruiește-ne nouă darurile Sfântului Tău Duh, pentru ca să cunoaștem astfel slava Ta și ca să viețuim pe pământ în pace și în dragoste, pentru ca să nu mai existe nici ură, nici război, nici vrăjmași, ci să dăinuie singură dragostea pe întreg pământul. În felul acesta, nu vom mai avea nevoie nici de armate, nici de închisori și va fi o bucurie să trăiască pe acest pământ, pentru toți fiii Tăi!”


„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

[cristiboss56]

Textul este o scrisoare trimisă de Sfântul Serafim de Viriţa către un fiu duhovnicesc, episcop rus, aflat într-o închisoare sovietică.


„Te-ai gândit vreodată că tot ceea ce te priveşte pe tine Mă priveşte şi pe Mine? Pentru că ceea ce te priveşte pe tine priveşte şi pupila ochilor Mei. Tu eşti scump în ochii Mei, mult preţuit, şi Eu te-am iubit pe tine şi de aceea pentru Mine este o deosebită bucurie să te educ. Când ispitele stau împotriva ta şi duşmanul vine ca râul, Eu vreau ca tu să ştii că de la Mine a fost aceasta. Că neputinţa ta are nevoie de puterea Mea şi că siguranţa ta stă în aceea de a-mi da Mie posibilitatea să Mă lupt pentru tine. Când te găseşti în situaţii grele printre oameni care nu te înţeleg, care nu iau seama la ceea ce-ţi este necesar şi plăcut, care te îndepărtează de la ei, de la Mine a fost aceasta.
Eu sunt Dumnezeul tău, care dispun de împrejurări. Nu întâmplător ai apărut la locul tău, acela este locul pe care Eu ţi l-am destinat. Nu tu ai cerut ca Eu să te învăţ smerenia? Aşa că iată: Eu te-am pus în acel mediu, în acea şcoală unde se studiază această lecţie. Mediul tău şi cei ce trăiesc cu tine îndeplinesc numai voia Mea. Te afli oare tu în criză de bani, îţi este greu şi dai din colţ în colţ? Să ştii că de la Mine a fost aceasta.
Pentru că Eu dispun de mijloacele tale materiale. Eu vreau ca tu să fugi la Mine şi să depinzi de Mine. Rezervele Mele sunt fără sfârşit. Eu vreau ca tu să te convingi de dreptatea Mea şi de făgăduinţele Mele. Să nu-ţi spună cineva de trebuinţa ta: „Voi n-aţi crezut Domnului Dumnezeului vostru”. Te gândeşti oare la necazuri şi suferi tu noaptea, fiind despărţit de cei apropiaţi şi dragi inimii tale? Să ştii că de la Mine a fost aceasta.
Eu sunt bărbatul durerilor. Când eşti cuprins de boală, să ştii că Eu am îngăduit aceasta ca tu să te îndrepţi spre Mine şi în Mine să poţi găsi mângâiere veşnică. Te-a dezamăgit oare prietenul tău când ţi-ai deschis inima faţă de el? De la Mine a fost aceasta. Eu am îngăduit ca aceste neînţelegeri să te afecteze, ca tu să ştii că cel mai bun prieten al tău este Domnul. Eu vreau ca tu să aduci toate problemele tale înaintea Mea şi să-Mi vorbeşti.
Te-a clevetit cineva? Spune-Mi Mie şi vino mai aproape de Mine, scăparea ta este când sufletul tău se va ascunde de „amestecarea limbilor”. Eu am încercat ca lumina adevărului tău şi soarta ta să fie în mijlocul zilei (Ps. 36, 6). S-au distrus planurile tale, te-ai implicat sufleteşte şi ai obosit? De la Mine a fost aceasta.
Tu ţi-ai făcut planuri şi mi le-ai adus Mie ca să le binecuvântez. Dar Eu vreau să Mi le arăţi Mie, ca să dispun şi de împrejurările vieţii tale şi atunci răspunderea pentru toate va fi a Mea, fiindcă este prea greu pentru tine şi tu singur nu poţi să te măsori cu ele, fiindcă tu eşti numai arma, nu persoana care acţionează. Ai trecut oare prin insuccese neaşteptate şi tristeţea a cuprins inima ta? Să ştii că de la Mine a fost aceasta.
Pentru că Eu vreau ca inima şi sufletul tău să fie întotdeauna arzând în faţa ochilor Mei şi să învingă prin numele Meu orice neîncredere. Când nu primeşti multă recunoştinţă de la oamenii apropiaţi şi dragi ţie şi, având sufletul sărac, cazi în deznădejde şi cârteală, să ştii că de la Mine a fost aceasta. Pentru că, prin această tânjeală a sufletului tău, Eu încerc puterea credinţei tale, fermitatea făgăduinţelor şi puterea rugăciunii tale insistente pentru cei apropiaţi ţie. Pentru că tu eşti cel care i-ai încredinţat Acoperământului Maicii Mele Preacurate, trecând grija lor pe seama iubirii Mele providenţiale.
Te-a încercat o boală grea, vremelnică sau nu, şi tu ai fost ţintuit în patul tău? De la Mine a fost aceasta. Pentru că Eu vreau ca tu să mă cunoşti pe Mine mai bine în neputinţele tale trupeşti şi să nu cârteşti pentru această încercare trimisă ţie. Nu te-ai străduit să pătrunzi în planurile Mele, în planurile mântuirii sufletelor omeneşti prin diferite căi, ci fără cârtire şi supus ai închinat voia ta harului Meu. Dacă ai vrut să faci o faptă deosebită pentru Mine şi, în locul aceleia, te-ai aşezat pe patul neputinţei, de la Mine a fost aceasta.
Pentru că atunci ai fost adâncit în faptele tale şi Eu nu pot să atrag gândurile tale spre Mine, ci Eu vreau să te învăţ ca gândurile tale cele mai adânci să fie în slujba Mea. Eu vreau să te învăţ să recunoşti că tu eşti nimic. Unii din cei mai buni colaboratori ai Mei sunt cei care, rupţi de activităţile cotidiene, învaţă să dispună de arma rugăciunii neîncetate. Tu eşti chemat ca pe neaşteptate să ocupi poziţia grea şi de răspundere şi să mergi nădăjduind în Mine.
Eu îţi încredinţez aceste greutăţi, pentru că la aceasta te binecuvântează pe tine Domnul Dumnezeul tău în toate faptele tale, în toate drumurile tale, în tot ceea ce va fi făcut prin mâinile tale. În această zi îţi înmânez acest vas cu ulei sfânt. Foloseşte-l cum vrei, copilul Meu. Fiecare greutate care apare, fiecare cuvânt care te supără, fiecare obstacol în munca ta care ar fi putut să-ţi aducă necazuri şi deznădejde, fiecare descoperire a neputinţei şi incapacităţii tale să fie unse cu acest ulei. De la Mine este aceasta.
Aminteşte-ţi că fiecare obstacol este mângâierea lui Dumnezeu şi pune în inima ta cuvintele pe care Eu ţi le-am spus ţie astăzi: de la Mine au fost acestea. Păzeşte aceste cuvinte, să ştii şi să-ţi aminteşti întotdeauna că fiecare greutate va slăbi când tu vei învăţa să Mă vezi pe Mine în toate. Toate sunt trimise de Mine pentru desăvârşirea sufletului tău – toate de la Mine au fost…”

[cristiboss56]

Mi-e dor de rai! Mi-e dor de ceruri! Mi-e dor de veşnicie! Privesc spre cer. Văd nori negri, plumburii, alergând spre răsărit; pe deasupra munţilor pustii pluteşte o ceaţă deasă. Aş vrea să zbor sus, sus de tot, acolo undeva, unde nu mai sunt oameni, nici griji, nici tulburări. Caut cu ochii în sus şi vreau să răzbat cu privirea printre nori spre cerul cel senin şi albastru al păcii lui Iisus. Mi-e dor de Iisus. Mi-e dor de Fiul Fecioarei. Mi-e dor de Cel ce a pătimit atâta pentru mine. Mi-e dor de Cel ce a murit pe cruce pentru păcatele mele. Mi-e dor de Cel ce s-a înălţat pe nori la ceruri pentru a noastră mântuire. Mi-e dor de Iisus cel răstignit.
Mi-e dor de Iisus cel flămând şi însetat pentru mântuirea mea. Simt în inima mea un gol puternic. Simt o lipsă mare ce mă apasă pe inimă. Mă doare inima. Şi nu ştiu pentru ce. Sunt sătul şi totuşi mi-e foame de ceva. Sunt adăpat şi totuşi o sete cumplită mă chinuie. Sunt odihnit şi totuşi o osteneală lăuntrică mă doboară. Sunt bine îmbrăcat şi totuşi un vânt nevăzut bate fară milă peste sufletul meu. O lipsă mare, un gol puternic, o foame şi o sete ce le simt, sunt toate pentru că nu-L am în mine încă pe Iisus.
Osteneala, vântul, frigul, durerea inimii sunt pentru că trăiesc în păcate de atâţia ani. De-atâţia ani păcătuiesc, de-atâţia ani bolesc şi sufăr fără a mă lecui. Deşi am şi doctori iscusiţi şi leacuri potrivite, totuşi zac bolnav şi strig mereu că nu are cine mă vindeca. Iisus îmi este doctor, pocăinţa îmi este leac, dar eu nu voiesc să mă vindec. Stau legat în lanţurile cele nedezlegate ale obiceiurilor rele şi patimilor şi iată că mor nelecuit. De aceea sunt pustiu la suflet, de aceea sunt mereu mâhnit şi nemângâiat. De aceea simt în inima mea un gol cumplit care cu nimic nu se mai poate umple; o lipsă mare care cu nimic nu o mai pot completa.
Păcatul. Blestematul păcat mă biruieşte. El mă stăpâneşte. El mă conduce. Iar Iisus, blândul Iisus, stă departe, departe de mine. Iar obiceiurile rele groapă adâncă mi s-au făcut, care mă despart de tot de Iisus, De aceea eu Il caut şi nu-L mai pot ajunge, Il strig şi nu mă mai aude. Il chem şi nu-mi răspunde. Il rog plângând şi nu mă mângâie. Mă apasă o mâna nevăzută. Simt o lipsă tainică în inimă şi nu ştiu cu ce să o îndepărtez. Am greşit înaintea lui Iisus, am păcătuit neîncetat şi acuma iată am îmbătrânit şi am ostenit de truda vieţii. Dar mă tem de moarte, mă tem de judecata lui Dumnezeu, mă tem de munci pentru că sunt păcătos.
De aceea, zic, mi-e dor de linişte, ca să mă reculeg puţin. Să mă rog lui Dumnezeu şi să-mi plâng păcatele mele. Bate vânt puternic, codrul sună a pustiu. Aş vrea să mă retrag măcar o clipă din valurile şi grijile vieţii, să stau singur la rădăcina unui brad, unde măcar puţin, câtuşi de puţin să plâng, rugându-mă Domnului Iisus. Simt că sunt păcătos, recunosc că am greşit, mărturisesc că sunt vrednic de pedeapsă, ştiu că numai prin pocăinţă am iertare. Totuşi văd că sunt atât de pătimaş, încât nu am nici o putere să mă lupt cu patimile din mine. Şi trupul şi simţurile mele şi lumea şi diavolul, toate m-au biruit. Iar eu zac lovit de moarte pe calea vieţii mele şi n-are cine se milostivi spre mine.
Nu are cine să-mi pună untdelemn pe rănile mele şi cine să mă ducă la o casă de oaspeţi. Sunt doborât de patimi şi nu are cine mă ridica din legăturile lor amare! De aceea, văzând că sunt atât de păcătos şi nesimţit la inimă, zic şi cred că numai singur plânsul, plânsul inimii mele, numai el mă va putea apropia de Domnul Iisus Hristos pe Care atâta L-am supărat. Aş vrea să plâng singur, undeva departe de lume, departe de oameni, departe de părinţi şi fraţi, departe de grijile vieţii, undeva departe, departe de patimi, departe de păcate.
Acolo, numai acolo, în ţara pocăinţei, în pământul faptelor bune, acolo nu vor mai bate vânturi reci şi pustii, nu va mai fi durere, nici boală, nici frică, nici moarte, ci veşnică bucurie, plâns de veselie, murmur de rugăciune, cântec de preamărire, dor de veşnicie… Acolo, în ţara aceea frumoasă, dar atât de îndepărtată, acolo aş vrea eu să ajung, acolo să trăiesc, acolo aş vrea să mor, departe, la umbra crucii lui Iisus. Amin

Pr. Ioanichie Bălan

[cristiboss56]

A nu mai fi iubit, pentru mine înseamnă a nu mai exista. A iubi înseamnă a renunţa la tine însuţi, la dreptul tău, la dreptatea ta pentru a îndreptăţi pe cel ce ţi-a greşit, înseamnă să mori tu pentru a lăsa pe altul să trăiască. „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Toată Evanghelia este o poveste de iubire.
Fiecare şi-a închipuit nişte gesturi, nişte cuvinte, nişte feţe care privesc într-un anume fel şi toate acestea îi aduceau o uşoară bucurie, dar totodată o mare durere, că toate aceste gesturi, toate aceste cuvinte pe care ni le închipuim în mintea noastră, sunt foarte greu de regăsit în ceilalţi. Suferim pentru că cei din jurul nostru nu ştiu să ne iubească.
Suferim pentru că iubirea, aşa cum ne-am închipuit-o noi, nu există. Dar iubirea există. Există pentru că Dumnezeu a adus-o în lume, pentru că ea nu poate să nu existe, nu poate să aibă sfârşit, pentru că ea nu are nici început. Ea nu poate să se împuţineze, pentru că ea porneşte de la Dumnezeu şi se revarsă asupra întregii făpturi, aşa încât, dacă iubirea nu există, doar noi suntem de vină pentru că nu o vedem. Dacă nu vedem iubirea în jur, este pentru că noi înşine nu o avem. Nu poţi vedea ceea ce nu ai în ochi.
Să simţi pe inimă dragostea lui Dumnezeu. Vrei să ştii ce părere are Dumnezeu despre tine ? Uită-te ce părere ai tu despre aproapele tău. Puterea de a ierta este însuşire dumnezeiască. Iertând celor ce ne greşesc, ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea. Tot ce se schimbă şi trece, nu este din iubire. Omul firesc nu iartă, el din instinct se apără şi se îndreptăţeşte, şi chiar atacă pentru a se apăra pe sine. Iertarea este o însuşire e celor puternici. Cel slab/oamenii mici nu va/vor avea niciodată puterea de a cere iertare.
Iubesc pe cineva nu pentru că el este mai bun decât alţii, ci pentru că văd în el virtuţile care îmi descoperă mai desluşit chipul lui Dumnezeu pe Care eu Îl iubesc. O prietenie nu se alimentează atât din virtuţile şi bunătatea celui pe care ni-l dorim prieten, cât din lucrarea noastră lăuntrică. O prietenie poate avea trăinicie numai dacă se leagă între persoane cu aceleaşi aspiraţi şi de aceeaşi măsură duhovnicească. În puterea noastră stă să oferim prietenia, dar niciodată să o cerem de la alţii. Prietenia este deschiderea sufletească pe care o avem către toată lumea, izvorâtă din dragostea poruncită de Hristos. În acest sens, creştinul este prieten cu toţi şi cu nimeni. Cu toţi, pentru că nu poate să nesocotească pe cineva, şi cu nimeni, pentru că nu poate să prefere pe cineva.
Savatie Bastovoi

[cristiboss56]

Rugăciunea unelteşte iubirea de oameni, o ţine vie, o sporeşte şi o arată.
Rugăciunea îţi deschide ochii, ca să-l vezi pe cel de lângă tine şi să-i cunoşti nevoia.
Din milă, vine ruga, iar din rugă, mila.
Îndoit folos ai pururea din rugăciunea pentru frate; pe tine te blagosloveşte cu sporul de iubire, pe celălalt, cu mângâierea celor cerute pentru el. Şi nu-i mai mare dar ca darul rugăciunii. Dă-l mai întâi celui ce-i ştii nevoia şi necazul. Dar ţine minte că nu e om să n-aibă trebuinţă de rugăciunea şi de iubirea ta.
Iar nevoia pe care o are fiecare, ţi-o arată rugăciunea. Ea îţi şopteşte şi de-i bine să-i vorbeşti şi cum, ori de-i mai bine să păstrezi tăcerea şi să stai deoparte.
Rugăciunea leagă sufletul de suflet; îl face simţitor la suferinţă şi durere. De nu e rugăciune ori de-i puţină, n-ajungi la inima celui de lângă tine şi nu i-o ştii. Că numai rugăciunea te face în chip minunat văzător al tainei lui. Departe de ai săi, Sfântul Serafim de Sarov în toată viaţa sa cu rugăciune primea înştiinţare de la ei.
Iubeşte-i încă şi te roagă şi pentru cei plecaţi de aici, la Domnul. E un chip înalt al iubirii, ce n-aşteaptă răsplată.
Cât priveşte pe cei vii, după cum am mai spus, numai prin rugăciune putem ajunge la iubirea lor, lipsită de orice egoism, sădită în Dumnezeu, lucrând prin El şi pentru El, iar nu prin noi şi pentru noi.
(Jean-Claude Larchet, Ţine candela inimii aprinsă. Învăţătura Părintelui Serghie, Editura Sophia, pp. 99-100)

[cristiboss56]

Cuvântul dumnezeiesc are o anumită putere dumnezeiască ce mişcă sufletul omenesc. (...) Creștinul aude despre viața veșnică şi fericirea ei şi saltă cu inima, şi se îngrijeşte să nu se lipsească de ea. Aude ce frumoasă şi plăcută este virtutea şi se străduieşte să o dobândească. Aude cuvânt despre pocăinţă şi imediat simte înlăuntrul său dorire şi o anumită trezire spre pocăinţă, cugetând cum să facă să împlinească aceasta în faptă. Aude cuvânt de mustrare pentru păcat şi, cercetându-şi conştiinţa, se întristează pentru păcatul săvârşit, se întristează după DUMNEZEU şi, ca străpuns de o săgeată, se supără, se mânie pe sine însuşi, încă şi lacrimi varsă deseori din zdrobirea inimii.
Aude cât de minunată este bunătatea dumnezeiască față de neamul omenesc, descoperită nouă prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, şi este foarte uimit de această purtare de grijă dumnezeiască, mântuitoare şi iubitoare de oameni. Aude că şi el este unul dintre cei pentru care Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Cel necuprins S-a arătat în trup şi a „venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Matei 18, 11); pentru aceasta mulţumeşte din inimă şi se închină cu smerenie lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni. Aude cuvântul mângâietor al Evangheliei şi simte înlăuntrul său mângâiere duhovnicească, pentru că Evanghelia, adică vestea cea bună a lui Dumnezeu, este trimisă oamenilor, sufletelor care o aud, ca să nu rămână fără mângâiere. Această lucrare a cuvântului dumnezeiesc pătrunde până în adâncul sufletului!
Sfântul Tihon din Zadonsk