Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

"De nu vă veţi reveni şi nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor".

"Mănăstire poate fi şi casa ta, numai să vrei. Nu e cu nimic diferită de o mănăstire. Este de-ajuns să faci ce-ţi spun. Nu locul face mănăstirea, ci felul în care vieţuieşti. Du-te acum, roagă-te şi fii răbdător în toate".

"Să nu încerci să arunci relele din tine în exterior ci, mai bine, deschide-ţi poarta sufletului spre a primi Lumina care este Hristos, şi-atunci se vor risipi şi negurile ce s-au înstăpânit în tine".

"Fii atent cum te nevoieşti. Nevoieşte-te cu smerenie şi nu aşa cum faci tu, cu încrâncenare. Încet-încet fiule, şi cu smerenie. Altminteri păcătuieşti", îmi spunea Bunicuţul.
"Fiule, de Hristos trebuie să ne apropiem nu de teamă că nu ştim ce va fi după ce vom muri. Lui Hristos trebuie să-I deschidem inimile noastre şi, aşa cum tragem perdeaua, lăsând soarele să intre în casă, trebuie să-L lăsăm şi pe Hristos să vină la noi şi să-L iubim cu iubire adevărată. În felul acesta ne putem apropia cel mai bine de El".

"Ascultarea aduce smerenia; smerenia discernământul; discernământul aduce vederea cu duhul, iar aceasta din urmă aduce inainte-vederea".

"Trebuie să-ţi spui mereu acestea: "Doamne, cei ce se îndepărtează de Tine se pierd." Notează-ţi aceste cuvinte, ca să le ţii minte, căci sunt pline de înţeles."

"Să fii bun şi ascultător. Să ai răbdare cu ceilalţi, să nu te necăjeşti, să nu fii prea sensibil, să fii destoinic în munca ta. Să nu vorbeşti la serviciu prea mult despre lucruri religioase, dacă nu eşti întrebat. Să fii un exemplu demn de urmat, în drumul spre Hristos."

"Să mergi la biserică în mod regulat, să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti des şi-atunci vei scăpa de toată frică şi ţi se vor tămădui toate rănile sufleteşti."

"Te povăţuiesc să ai mereu dragoste pentru toţi. În primul rând dragoste apoi toate celelalte."

"Trebuie să iubim cu inima curată şi tot astfel trebuie să ne rugăm."

"Nu vreau să te apropii de Dumnezeu din pricină că te temi de moarte. Vreau să te apropii de El cu multă dragoste. Acesta este lucrul cel mai de seamă, fiule."

"Când uneori începe să-ţi fie frică, aşa cum spui, aceasta se întâmplă din pricină că nu Îl iubeşti îndeajuns pe Hristos. Asta e totul."

"Să te rogi şi să iubeşti. Să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să-i iubeşti şi pe semenii tăi. Nu vezi câte poate face dragostea lui Hristos? Să nu te întrebi în sinea ta dacă te iubesc ceilalţi. Dacă-i iubeşti tu primul, să ştii că atunci şi ei te vor iubi deopotrivă."

"Ca să fii iubit de ceilalţi, mai întâi trebuie să-i iubeşti tu."

"Când se revărsa asupra noastră Harul cel dumnezeiesc, rugăciunea noastră devine cu totul curată. Să te rogi neîncetat, zi şi noapte, chiar şi când dormi în pat."

"Nu trebuie să-i silim pe alţii să meargă la Biserică. Hristos a spus: Cine voieşte, să-Mi urmeze Mie."
"Oricât ai fi de obosit să nu uiţi niciodată, seară înainte de culcare, să faci rugăciunile de seară."

"Să nu te rogi lui Hristos să-ţi ia bolile, ci să dobândeşti pacea, lucrând rugăciunea minţii şi fiind răbdător. Astfel vei avea mare folos".

"Roagă-te şi nu te supăra. Roagă-te şi fii răbdător."

"Când citeşti Sfânta Scriptură, căci trebuie să o citeşti necontenit spre a te lumina, Vieţile Sfinţilor sau alte cărţi bisericeşti, de găseşti o propoziţie sau un cuvânt ce te-a impresionat, zăboveşte mai mult în acel loc şi vei vedea că mult te vei folosi."

Când i-am spus că nu ţin minte tot ce citesc, Păr. Porfirie mi-a spus acestea: "Să ştii, fiule, ca toate ni se depozitează în memorie, iar când Hristos socoteşte că a venit ceasul potrivit, le dezvăluie."

"Când citeşti să încerci să citeşti limpede, astfel încât să se audă şi ultima litera a fiecărui cuvânt. La fel să procedezi şi când cânţi la biserică sau când te rogi, fiindcă astfel te obişnuieşti să fii corect şi smerit în toate, în cuget, în cuvinte şi în fapte."

"Când cânţi, să cânţi smerit, fără să faci grimase, fără să faci mişcări dezordonate şi fără să tot salţi psaltirea. Să priveşti mereu spre analog şi să nu discuţi cu cel de lângă tine. Să trăieşti ceea ce cânţi, fiindcă doar astfel cele cantate se transmit celor adunaţi în biserica la slujbă."

"Cu cât se afla omul mai departe de Dumnezeu, cu atât mai mult este necăjit şi chinuit de felurite lucruri. Trebuie să mergem la duhovnic de fiecare dată când ne chinuie ceva."

"Să te spovedeşti periodic şi temeinic, fiindcă, chiar de-ai fi Patriarh, dacă nu te spovedeşti, nu te mântuieşti."

"Să nu vă preocupaţi de cele de pe urmă, nici de antihrist, nici de semnele sale, fiindcă să ştiţi că, atâta timp cât Îl avem pe Hristos cu noi, antihristul nu ne poate vătăma cu nimic."

"Fii atent la mine. Şi iadul şi satana şi Raiul, toate sunt adevărate. Eu însă nu vreau să te temi de ele, sau să te gândeşti la ele aşa cum faci tu. Vreau să-L iubeşti pe Hristos, Care este Totul. Atunci, oriunde te vei afla, nu te vei mai teme de nimic din toate acestea. Vei avea toate lucrurile bune, fie că te afli aici, fie că te afli altundeva. Da, Hristos ne aşteaptă şi, îndată ce ne vom deschide inima cât de puţin, El va pătrunde în ea de îndată şi vom avea parte de toate cele bune. Este întocmai ca soarele. Când tragi fie şi puţin perdeaua, lumina pătrunde imediat în odaie, iar razele sale ne încălzesc."

(Părintele Porfirie)

[cristiboss56]

Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulţi ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiţi de călugări. Ce primitori erau! Ce înţelegători! Şi i-am spus unui călugăr: “Oriunde aş intra aici, în mănăstire şi schituri, pe oricine aş vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie.” Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: “Noi, ortodocşii, ne iubim înainte să ne cunoaştem.” Şi am înţeles că este adevărat cuvântul lui. Esenţial ne cunoaştem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea. Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului. Şi a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos şi foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreţi, ceea ce au căutat Părinţii cei adevăraţi, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămână în dreapta slăvire, descoperită de Însuşi Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omeneşti.
Căutăm ce nesaţ viaţa adevărată, în toate direcţiile vieţii noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovniceşti, ba chiar şi în păcat. Şi în păcat omul, până la urmă, îşi caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul ne este adevăr şi de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înţelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce ştie El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut şi El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sunt năzuinţele noastre şi unde găsim hrana ce o căutăm cu atâta poftă, adică viaţa veşnică.
Omul, prin fire, este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roşie orice ar fi el, prin firea lui este ortodox. Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului. Această fire, puţin câte puţin, s-a conştientizat; omul şi-a pierdut-o prin căderea în păcat şi psalmistul îl plânge pe om ca tot omul fiind mincinos, dar cred că trebuie înţeles oarecum ca traducerea în slavonă: “tot omul este minciună.”
Omul, dacă nu şi-a găsit identitatea lui, rămâne în minciună. Omul este minciună până când, în Hristos, devine adevăr ca şi Hristos Care S-a numit Adevăr. Or, ca omul să-şi regăsească, să zicem, identitatea, să-şi revină în fire, cum se spune în limba română, a trebuit ca Dumnezeu însuşi să Se întrupeze, să devină om, să trăiască mizeriile noastre, să trăiască toate defectele astea ale căderii, până şi moartea, până şi iadul. A făcut şi un lucru pe care primul Adam nu l-a ştiut. Că revenind prin Înviere la viaţă, a putut şi să Se înalţe la ceruri şi să şadă de-a Dreapta Tatălui, completând calea fiinţei omului, dacă vreţi calea “devenirii întru fiinţă” a omului, până la şederea de-a dreapta Tatălui.
Numai în Hristos omul îşi poate reveni în firea lui cea adevărată ca identitate, numai astfel îşi regăseşte firea lui cea adevărată, aşa cum a fost concepută de Dumnezeu mai înainte de veci, când S-a gândit să facă pe om în chipul şi asemănarea cea dumnezeiască.
Biserica ortodoxă nu atât convinge, cât seduce, adică atrage inima şi sufletul omului întreg. Cand se descopera „in duh si in adevar”, adevarul seduce, adica convinge toata firea, pana in maduva oaselor. Si aceasta este puterea Ortodoxiei, pe care am vazut-o de multe ori. Ortodoxia nu are un adevar relativ sau un adevar micsorat, deviat, cum am gasit astfel de adevaruri in toate confesiunile si religiile de care am auzit cite ceva, cu intuitii de multe ori extraordinare, ci adevarul deplin care, negresit, duce la mantuire.
Zice Domnul că nu este o poruncă mai mare decât aceasta de a iubi pe Dumnezeu, şi pe aproapele. Păstrarea dragostei, însă, trece prin multe greutăţi, care ne oţelesc duhovniceşte. Ne oţelesc într-un fel foarte curios, paradoxal. Ajungem nu să ne simţim puternici, ci, atunci când suntem slabi, cum spune Sfântul Apostol Pavel, atunci suntem puternici. Suntem puternici pentru că atunci ne smerim şi atunci înţelegem pe aproapele şi se poate naşte în sufletul nostru duioşie faţă de aproapele. Căci iubirea în Domnul este duioasă. Şi atunci, în smerenia şi duioşia de care vorbeam, poate lucra nu înverşunarea omului, ci asceza noastră; atunci lucrează în om harul lui Dumnezeu.
Duhul Ortodoxiei nu este afişare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie şi revin la ideea aceasta: atenţie la cuvântul liturgic, la cuvântul de rugăciune. Deci, duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie. Amintiţi-vă cuvântul: “Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!” Şi noi, păcătoşii, încercăm, smeriţi, să gustăm şi să vedem că bun este Domnul în locul în acre ne-a pus, lângă “râurile” acelea ale Babilonului apusean, şi gustăm şi vedem şi bem.
Neamul nostru se cheamă Hristos. Sau, dacă vreţi, neamul nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. Noi suntem Israelul cel nou, Israel în duh. Căci iar revenim la tema Duhului şi a adevărului. Patria noastră nu este România sau Rusia sau Anglia, este Ierusalimul cel de sus; paria noastră este cea care vine, nu cea unde ne-am născut. Ne-am născut într-un “cuib” ca şi păsările, şi trăim în el până ce ne vor creşte aripile, până ce vom zbura şi noi, ca să ne luăm zborul veşnic. Iarăşi zic, nu dispreţuim neamul. Pentru mine, mai ales, a mă naşte român a însemnat mai cu seamă a primi Botezul Ortodox şi pentru asta am fost, mai mult decât pentru toate, recunoscător lui Dumnezeu.

ieromonah Rafail Noica

[cristiboss56]

Unii dintre Sfinţii Părinţi, în scrierile lor ascetice, osebesc între două chipuri ale vieţii duhovniceşti, cea lucrătoare şi cea contemplativă, numind pe prima dintre ele calea păzirii poruncilor. Stareţul Siluan gândea puţin altfel: şi el împărţea viaţa în lucrătoare şi contemplativă, dar şi pe una şi pe alta deopotrivă le socotea ca pază a proruncilor. Temeiul de început al nevoinţei liniştirii minţii îl vedea în cuvintele celei dintâi porunci: Să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima, din toată gândirea, din tot sufletul. El scrie:
<<Cel ce a cunoscut dragostea lui Dumnezeu va zice: Nu am păzit poruncile. Măcar că mă rog zi şi noapte, şi toată bună-săvârşirea încerc a făptui, ci porunca pentru dragostea lui Dumnezeu nu am plinit. Doar în rare clipe ajung la porunca lui Dumnezeu, dară sufletul ar dori în toată vremea să petreacă în ea. Când în minte se adaugă gânduri stăine, atunci mintea cugetă şi pe Dumnezeu, şi acel lucru; cu alte cuvinte, porunca: Să iubeşti din toată mintea şi din toată inima – nu este deplin împlinită; dar când mintea deplin este în Dumnezeu, şi nu sunt şi alte gânduri, atunci se împlineşte cea dintâi poruncă>>.
În experienţa nevoinţei rugăciunii curate mintea, despuindu-se de tot chipul şi conceptul, se învredniceşte, după adâncă pocăinţă şi mult plâns, de adevărata vedere a lui Dumnezeu.
Liniştirea minţii [Isihasmul] totdeauna a întâlnit mulţi potrivnici, mai cu seamă în Apus; aceştia, neavând experienţa cuvenită, în înţelegerea lor abstractă a acestui chip al rugăciunii credeau că este vorba de căutarea unui procedeu mecanic care să ducă la contemplarea Dumnezeiască. Dar, fireşte, nu este aşa.
Dumnezeu, absolut liber fiind, nu poate fi supus nici unei lucrări mecanice, şi în nici un caz vreunei constrângeri. Liniştirea minţii este însoţită de o mare lepădare de sine şi este o mare nevoinţă dintre cele mai grele. Libera dorinţă a omului de a-şi asuma această mare suferinţă pentru o mai bună pază a poruncilor lui Dumnezeu atrage dumnezeiescul har, dacă nevoinţa se săvârşeşte în duhul smereniei.
Omul mândru, orice mijlocire ar folosi, nu ajunge la adevărata părtăşie cu Dumnezeu. Mintea, prin singură dorinţa omului, nu se împreunează cu inima adâncă, dar şi dacă pătrunde cumva în inimă, se va vedea acolo numai pe sine, propria-i zidită frumuseţe – măreaţă, căci zidită după chipul lui Dumnezeu; dar pe Dumnezeul adevărat nu-l va vedea.
Iată de ce Fericitul Siluan, luptându-se pentru a se smeri, aleargă la acea armă de foc pe care i-o dăduse Domnul:
<<Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui>>.
Acest om, neşlefuit din punct de vedere intelectual, <<simpluţ>> şi <<incult>>, adevărat s-a învrednicit de curata contemplare Dumnezeiască a minţii, drept care cu adevărat şi pe bună dreptate spunea: <<Dacă te rogi curat, eşti de-Dumnezeu-cuvântător>>. Şi iarăşi: <<Credincioşii sunt mulţi pe pământ, dar din aceia care să cunoască pe Dumnezeu, foarte puţini>>.
Prin cunoaştere el înţelegea nu speculaţii gnostice theologice, ci experienţa viei părtăşii, experienţa împărtăşirii Dumnezeieştii Lumini.
Cunoaşterea este – împreună-fiinţare.


“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

[cristiboss56]

Fericitul Augustin scrie undeva că meditaţiile îl preocupau, şi se încurca în discuţii. Vedeţi, aici discuta „omul cel vechi” cu „cel nou”, cu omul cel în Hristos. Discuta. Mie nu-mi place să discut cu omul cel vechi. Adică, mă trage pe la spate de rasă, dar îndată întind mâinile către Hristos şi astfel îl dispreţuiesc prin dumnezeiescul har, nu mă gândesc la el. Precum pruncul deschide mâinile şi se aruncă în braţele mamei sale, aşa fac şi eu. Este o taină, nu ştiu dacă aţi înţeles subţirimea ei.
Când vă străduiţi să fugiţi, în lipsa harului, de omul cel vechi, îl trăiţi. Prin har, însă, nu vă mai preocupă. Există în adânc. Toate rămân înlăuntrul nostru, şi cele urâte; nu se pierd. Prin har, însă, se prefac, se preschimbă. Nu spune rugăciunea Ceasului al nouălea „ca lepădând pe omul cel vechi, întru cel nou să ne îmbrăcăm şi Ţie să vieţuim, Stăpânului nostru”?
Hristos voieşte să ne unim cu El şi aşteaptă afară de uşa sufletului nostru. De noi atârnă să primim harul dumnezeiesc. Numai dumnezeiescul har poate să ne schimbe. Noi, singuri, nu putem nimic. Harul ne va da totul. Noi să ne străduim să împuţinăm egoismul şi iubirea de sine. Să fim smeriţi. Să ne dăruim lui Hristos şi toate cele împotrivitoare, trupeşti şi sufleteşti, vor pleca.
Părintele Porfirie

[cristiboss56]

În Sfântul Munte, la chilia mea, uşa are o clanţă veche. Trebuie apăsată bine ca să se deschidă uşa, şi atunci face un zgomot foarte puternic. De fiecare dată când venea cineva, făcea „craaaac!”. Se auzea zgomotul la o sută de metri. Nu puteau deschide fără să facă gălăgie. Deşi era uşor, şi le arătam, şi încercau şi ei, iarăşi făceau zgomot.
Aceste lucruri par simple, dar au legătură cu întreaga noastră viaţă. Cu cât vă apropiaţi de Dumnezeu, cu atât sunteţi mai atenţi, fără să urmăriţi asta, în toate lucrurile, dar şi în cele duhovniceşti. Fiind atenţi la sufletul vostru, deveniţi prin harul dumnezeiesc mai înţelepţi.
Creştinul nu trebuie să fie molâu, nu trebuie să doarmă. Oriunde ar merge, trebuie să zboare, şi cu rugăciunea şi cu imaginaţia. Şi, într-adevăr, creştinul care Îl iubeşte pe Dumnezeu poate să zboare cu imaginaţia sa. Să zboare în stele, în taină, în veşnicie, la Dumnezeu. Să fie „astronaut”. Să se roage şi să simtă că devine şi el Dumnezeu după har. Să devină puf şi să zboare cu cugetul său. Acest cuget nu este o fantezie pură. Când spunem „zboară”, nu este vorba de fantezie, este realitate, nu născocire.
Creştinul nu trăieşte „în nori”, cum se spune de obicei. El surprinde realitatea şi o trăieşte. Cele pe care le citeşte în Evanghelie şi la Părinţi le îmbrăţişează, le trăieşte, intră în amănunte, le adânceşte, face din ele viaţă. Devine un fin primitor al vestirilor de la Dumnezeu.
Părintele Porfirie

[cristiboss56]

Dacă încerc să cunosc un om în întregime, simt că înnebunesc. Parcă totuşi trebuie păstrată o oarecare distanţă între oameni şi trebuie acceptat fiecare aşa cum este. Cum să porţi neputinţa împreună cu el, să suferi împreună cu el?
€“ Păi, sigur că înnebuneşti dacă vrei să-l cunoşti în întregime. De exemplu, dacă am fi pe malul mării şi am dori să băgăm marea în poşetă, n-am înnebuni? Am înnebuni! Nu putem cunoaşte pe nimeni în întregime, nici pe noi, nici pe cel din faţa noastră, pentru că omul este o mare taină. Şi tocmai asta îl face întreg. Omul din faţa mea nu mai e întreg, e ciopârţit, devine pentru mine o caricatură când cred că-l cunosc: „A... ştiu eu ce-i poate capul, ştiu eu...”. Nu ştim nimic! Ştim ce a făcut ieri sau ce a făcut alaltăieri sau ce poate să facă într-o situaţie anume. Dar nu-l cunosc.
Şi a-l accepta în întregime înseamnă să-l acceptăm cu ceea ce nu cunoaştem. Şi nu numai cu ce nu cunoaştem pentru că nu e manifestat, ci cu ce va fi. Gândiţi-vă că Mântuitorul îi spune Sfântului Petru: „Piei înapoia mea, satano!”. După ce-i spusese că îi dă cheile Împărăţiei. Şi te întrebi: €žCe, Dumnezeu nu ştia ce-o să zică Sfântul la cinci minute după ce a zis că va întemeia Biserica pe mărturisirea lui? Şi că de la Tatăl este ceea ce a zis?€. Ba ştia. Şi, cu adevărat, Mântuitorul a întemeiat Biserica pe mărturia Sfântului Petru, acel Sfânt Petru care a fost apostolul Lui, care L-a propovăduit în toată lumea. Şi nu acel Petru care s-a speriat că va suferi Învăţătorul lui şi i-a zis: €žSă nu-ţi fie tšie una ca asta€.
Aşa să facem şi noi cu neputinţele aproapelui. Să nu ne fie frică să-i spunem un cuvânt sever sau să-l certăm. Gândiţi-vă ce cuvânt aspru i-a spus Mântuitorul Apostolului Lui: €žPiei înapoia Mea, satano!€. Asta nu înseamnă să ne drăcuim acum toată ziua. Dar să nu ne fie teamă de ceea ce facem în vâltoarea iubirii noastre sau a neputint›elor noastre în relat›iile dintre noi. Suntem în mare păcat în fat›a lui Dumnezeu dacă credem că asta e tot, dacă nu-l vedem pe om întreg, adică cum îl vom vedea la Înviere. Deodată să te opres™ti să vezi: cum o să fie el, cum o să fie ea în ziua Învierii. s˜i totul se schimbă atunci, chiar dacă acum nu vrea să audă de Înviere.
Monahia Siluana Vlad

[cristiboss56]

Memoria este o putere, o înzestrare a sufletului de la naştere, deci, pentru ce sufletul ar fi lipsit de ea dincolo de mormânt? Aducerea aminte de viaţa pământească poate aduce sufletului odihnă sau îl poate arunca pradă judecăţii conştiinţei sale. Dacă admitem absenţa memoriei dincolo de mormânt, cum ar putea sufletul să înveţe a se cunoaşte şi a se judeca? Iată două lucrări fără de care nu ne-am putea reprezenta viaţa viitoare cu răsplată sau cu pedeapsă pentru viaţa pământească.
De aceea, însoţitorii vieţii noastre de pe pământ nu se vor putea şterge din memorie. Parabola bogatului şi a lui Lazăr, precum şi raţiunea noastră ne arată că repausaţii îşi amintesc de cei vii, căci bogatul în iad îşi aminteşte, cu toate suferinţele sale, de cei cinci fraţi ai săi rămaşi pe pământ. Prin urmare, repausaţii îşi aduc aminte de noi, care rămânem încă pentru un timp oarecare în această lume.
Părintele Mitrofan