Pagini de istorie care nu se mai predau în școli!

[tabitha]

Cu greu am putea ghici unde ar fi Rusia astăzi dacă n-ar fi fost, în istoria ei, un lider pe nume Petru Alexeievici Romanov. Îl cunoaștem cu toții sub numele de Petru I sau Petru cel Mare, țar al Moscovei, cel care a urcat pe tronul unui mărunt stat feudal și, 39 de ani mai târziu, a lăsat moștenire un imperiu modern. În cazul unui astfel de lider care transformă fundamental o țară și o societate, cunoașterea biografiei sale este esențială pentru înțelegerea istoriei. Iar în cazul lui Petru I, cea mai bună biografie a sa este opera istoricului american Robert K. Massie, câștigător al Premiului Pulitzer pentru Petru cel Mare. Viața și lumea lui. Cartea ne poartă prin viața celui care avea să devină primul Împărat al Rusiei, urmărind evenimentele cruciale din biografia țarului și modul în care acestea au influențat istoria rusă, dar și istoria statelor din jur, inclusiv a spațiului românesc. Redăm, în cele ce urmează, un fragment din carte privitor la legăturile Țarului Petru cel Mare cu domnii Brâncoveanu și Cantemir, în care Massie surprinde începuturile implicării Imperiului Rus în politica de peste Prut.

Cincizeci de lovituri pe Prut

„Cheia campaniei lui Petru erau două principate creştine, Valahia şi Moldova. Aşezate la sud de Carpaţi şi la nord de Dunăre, aceste regiuni fac parte azi, într o oarecare măsură, din sud estul Uniunii Sovietice şi, o mare parte, din România de azi. În secolele al XV lea şi al XVI lea, în căutarea securităţii, ele s au plasat sub suzeranitatea Sublimei Porţi, păstrându şi autonomia internă, dar acceptând să plătească sultanului tribut anual în schimbul protecţiei.

Odată cu trecerea timpului, Poarta a început să şi aroge dreptul de a numi şi a demite prinţii locali. Dornici să aibă domnii ereditare, prinţii au început să caute, în secret, protecţie în alte părţi. În timpul domniei ţarului Aleksei, au existat discuţii preliminare cu Moscova, în legătură cu asumarea suzeranităţii de către Rusia, dar ţarul era prea ocupat cu problemele pe care le avea cu Polonia.

În 1711, Valahia, cel mai bogat şi mai puternic dintre cele două principate, era condus de un prinţ (titlul local era de hospodar), Constantin Brâncoveanu, un voievod activ şi flexibil care venise la domnie otrăvindu l pe predecesorul său şi care îşi folosise talentele nu doar pentru a se agăţa de domnie timp de douăzeci de ani, dar şi pentru a şi construi o armată puternică şi o mare avere personală. Din punctul de vedere al sultanului, Brâncoveanu era mult prea bogat şi puternic pentru un prinţ satelit, iar domnitorul a fost luat în vizor pentru înlocuire, atunci când avea să se ivească ocazia. Inevitabil, Brâncoveanu a simţit aceste lucruri şi, după Poltava, fiind convins că steaua lui Petru este în ascensiune, a încheiat un tratat secret cu ţarul. În cazul unui război al ruşilor împotriva Turciei, Valahia avea să fie de partea ţarului prin 30.000 de soldaţi pe câmpul de luptă şi furnizarea de provizii trupelor ruse care ajungeau în Valahia – provizii care urma să fie totuşi plătite de Petru. În schimb, Petru promitea să garanteze independenţa Valahiei şi drepturile ereditare ale lui Brâncoveanu şi l a făcut pe acesta Cavaler al Ordinului Sf. Andrei.

Moldova era mai slabă şi mai săracă decât Valahia, iar domnitorii ei se schimbau repede. Ultimul dintre ei, Dimitrie Cantemir, era în funcţie în 1711 de mai puţin de un an, numit de sultan, cu condiţia să ajute Poarta să l prindă şi să l detroneze pe vecinul său, Brâncoveanu, serviciu pentru care el urma să devină domnitor atât al Valahiei, cât şi al Moldovei. Dar, sosind în noua lui capitală, Iaşi, Cantemir a simțit şi el schimbarea care plutea în aer şi a început să negocieze în cel mai mare secret cu Petru. În aprilie 1711, el a semnat un tratat cu ţarul obligându se să ajute invazia ruşilor cu 10.000 de oameni. În schimb, Moldova avea să fie declarată stat independent, aflat sub protecţie rusească. Nu trebuia să fie plătit niciun tribut, iar familia Cantemir urma să devină dinastie conducătoare ereditară.

Datorită acestei promisiuni de ajutor din partea celor doi prinţi ambiţioşi care se urau unul pe celălalt, Petru şi a început campania împotriva turcilor.

Decizia lui Cantemir era agreată în Moldova. «Ai făcut bine cerându le ruşilor să ne elibereze de sub jugul turcesc», îi spuneau nobilii. «Dacă aflam că ai de gând să te întâlneşti cu turcii, eram hotărâţi să te abandonăm şi să ne predăm ţarului Petru». Dar Cantemir mai ştia că armata otomană este deja în marş şi că atunci când marele vizir s ar fi apropiat, ar fi fost clar că el şi provincia lui trecuseră de partea ţarului. Din acest motiv, el i a trimis mesaje lui Șeremetiev, care comanda corpul principal de armată al ruşilor, implorându l pe feldmareşal să se grăbească. În cazul în care corpul principal al armatei nu s ar fi putut mişca mai repede, Cantemir a cerut ca măcar o avangardă de 4.000 de oameni să vină ca să îi protejeze poporul de răzbunarea otomană. [...]

Petru I a dat, de asemenea, feldmareşalului ordine stricte de comportare a soldaţilor ruşi în timpul marşului prin Moldova: trebuia să fie decenţi şi să plătească tot ce luau de la creştini, orice jaf trebuia să fie pedepsit cu moartea. Odată ce Cantemir s a declarat susţinător al ruşilor iar trupele ruse au început să apară, moldovenii s au repezit peste turci, mai întâi în Iaşi, apoi în tot principatul. Mulţi au fost ucişi; alţii şi au pierdut vitele, oile, hainele, argintul şi bijuteriile. [...]

Petru, când a ajuns la Soroca după Șeremetiev, a fost furios pe feldmareşalul lui şi a scris că bătrânul general le permisese turcilor să ajungă înaintea lui. Cu toate acestea, pentru că Șeremetiev stricase planul original, ţarul, venind în urma lui, nu avea încotro decât să accepte noul traseu; orice altă mişcare ar fi divizat armata. Şi forţele lui Petru suferiseră mult în timpul marşului, iar oamenii erau la capătul puterilor când au ajuns la Prut în 24 iunie. Lăsându i acolo, ţarul a pornit înainte călare, a trecut râul şi a intrat în Iaşi ca să vorbească cu Cantemir. A fost primit cu pompă regală şi cu un mare banchet. Domnitorul a făcut o bună impresie. «Un om foarte practic și un foarte bun sfătuitor», era aprecierea țarului. [...]

Chiar atunci când țarul sărbătorea [n.r.: aniversarea bătăliei de la Poltava], situația lui militară se deteriora. Marele vizir traversase Dunărea la Isaccea și, informat de respingerea ofertei de către Petru, mărșăluia spre nord cu o armată de 200.000 de oameni. Mai mult decât atât, era o lipsă suspectă de vești din Valahia, care, în ultimă instanță, era mult mai importantă în campania lui Petru decât Moldova. În Valahia, totul depindea de domnitorul Brâncoveanu. Până când el nu și ridica public steagul princiar în favoarea țarului, era greu de crezut că nobilimea și oamenii de rând aveau să urmeze chemarea lui Petru împotriva turcilor. Dar Brâncoveanu se temea și, de aceea, era prudent. Știind ce armată uriașă se află pe câmpul de luptă, știind, de asemenea, și ce s ar fi întâmplat dacă turcii ar fi câștigat, iar el ar fi fost de partea celui învins, nu şi a făcut public sprijinul pentru ruși. Boierii lui au fost de acord. «Este periculos să te declari cu Rusia, până când armata țarului nu trece Dunărea», l au sfătuit ei. Când armata turcă a trecut prima Dunărea, Brâncoveanu s a hotărât. Tocmai când marele vizir, informat de trădarea domnitorului, ordona arestarea lui, Brâncoveanu a schimbat brusc tabăra. Folosind ca pretext o scrisoare de la Petru, al cărei ton, a spus el, l a ofensat, Brâncoveanu a anunțat că nu se mai consideră legat de tratatul secret cu țarul și le a înmânat turcilor proviziile adunate pentru armata rusă cu banii lui Petru. Această trădare a avut efecte imediate și catastrofale asupra campaniei ruse. Proviziile dispăruseră, iar moldovenii nu puteau suplini deficitul”.

Sursa : http://www.historia.ro/exclusiv_web/...ir-brancoveanu

[Vitiate]

În prealabil postat de mirela.t

Cu greu am putea ghici unde ar fi Rusia astăzi dacă n-ar fi fost, în istoria ei, un lider pe nume Petru Alexeievici Romanov. Îl cunoaștem cu toții sub numele de Petru I sau Petru cel Mare, țar al Moscovei, cel care a urcat pe tronul unui mărunt stat feudal și, 39 de ani mai târziu, a lăsat moștenire un imperiu modern. În cazul unui astfel de lider care transformă fundamental o țară și o societate, cunoașterea biografiei sale este esențială pentru înțelegerea istoriei. Iar în cazul lui Petru I, cea mai bună biografie a sa este opera istoricului american Robert K. Massie, câștigător al Premiului Pulitzer pentru Petru cel Mare. Viața și lumea lui. Cartea ne poartă prin viața celui care avea să devină primul Împărat al Rusiei, urmărind evenimentele cruciale din biografia țarului și modul în care acestea au influențat istoria rusă, dar și istoria statelor din jur, inclusiv a spațiului românesc. Redăm, în cele ce urmează, un fragment din carte privitor la legăturile Țarului Petru cel Mare cu domnii Brâncoveanu și Cantemir, în care Massie surprinde începuturile implicării Imperiului Rus în politica de peste Prut.

Cincizeci de lovituri pe Prut

„Cheia campaniei lui Petru erau două principate creştine, Valahia şi Moldova. Aşezate la sud de Carpaţi şi la nord de Dunăre, aceste regiuni fac parte azi, într o oarecare măsură, din sud estul Uniunii Sovietice şi, o mare parte, din România de azi. În secolele al XV lea şi al XVI lea, în căutarea securităţii, ele s au plasat sub suzeranitatea Sublimei Porţi, păstrându şi autonomia internă, dar acceptând să plătească sultanului tribut anual în schimbul protecţiei.

Odată cu trecerea timpului, Poarta a început să şi aroge dreptul de a numi şi a demite prinţii locali. Dornici să aibă domnii ereditare, prinţii au început să caute, în secret, protecţie în alte părţi. În timpul domniei ţarului Aleksei, au existat discuţii preliminare cu Moscova, în legătură cu asumarea suzeranităţii de către Rusia, dar ţarul era prea ocupat cu problemele pe care le avea cu Polonia.

În 1711, Valahia, cel mai bogat şi mai puternic dintre cele două principate, era condus de un prinţ (titlul local era de hospodar), Constantin Brâncoveanu, un voievod activ şi flexibil care venise la domnie otrăvindu l pe predecesorul său şi care îşi folosise talentele nu doar pentru a se agăţa de domnie timp de douăzeci de ani, dar şi pentru a şi construi o armată puternică şi o mare avere personală. Din punctul de vedere al sultanului, Brâncoveanu era mult prea bogat şi puternic pentru un prinţ satelit, iar domnitorul a fost luat în vizor pentru înlocuire, atunci când avea să se ivească ocazia. Inevitabil, Brâncoveanu a simţit aceste lucruri şi, după Poltava, fiind convins că steaua lui Petru este în ascensiune, a încheiat un tratat secret cu ţarul. În cazul unui război al ruşilor împotriva Turciei, Valahia avea să fie de partea ţarului prin 30.000 de soldaţi pe câmpul de luptă şi furnizarea de provizii trupelor ruse care ajungeau în Valahia – provizii care urma să fie totuşi plătite de Petru. În schimb, Petru promitea să garanteze independenţa Valahiei şi drepturile ereditare ale lui Brâncoveanu şi l a făcut pe acesta Cavaler al Ordinului Sf. Andrei.

Moldova era mai slabă şi mai săracă decât Valahia, iar domnitorii ei se schimbau repede. Ultimul dintre ei, Dimitrie Cantemir, era în funcţie în 1711 de mai puţin de un an, numit de sultan, cu condiţia să ajute Poarta să l prindă şi să l detroneze pe vecinul său, Brâncoveanu, serviciu pentru care el urma să devină domnitor atât al Valahiei, cât şi al Moldovei. Dar, sosind în noua lui capitală, Iaşi, Cantemir a simțit şi el schimbarea care plutea în aer şi a început să negocieze în cel mai mare secret cu Petru. În aprilie 1711, el a semnat un tratat cu ţarul obligându se să ajute invazia ruşilor cu 10.000 de oameni. În schimb, Moldova avea să fie declarată stat independent, aflat sub protecţie rusească. Nu trebuia să fie plătit niciun tribut, iar familia Cantemir urma să devină dinastie conducătoare ereditară.

Datorită acestei promisiuni de ajutor din partea celor doi prinţi ambiţioşi care se urau unul pe celălalt, Petru şi a început campania împotriva turcilor.

Decizia lui Cantemir era agreată în Moldova. «Ai făcut bine cerându le ruşilor să ne elibereze de sub jugul turcesc», îi spuneau nobilii. «Dacă aflam că ai de gând să te întâlneşti cu turcii, eram hotărâţi să te abandonăm şi să ne predăm ţarului Petru». Dar Cantemir mai ştia că armata otomană este deja în marş şi că atunci când marele vizir s ar fi apropiat, ar fi fost clar că el şi provincia lui trecuseră de partea ţarului. Din acest motiv, el i a trimis mesaje lui Șeremetiev, care comanda corpul principal de armată al ruşilor, implorându l pe feldmareşal să se grăbească. În cazul în care corpul principal al armatei nu s ar fi putut mişca mai repede, Cantemir a cerut ca măcar o avangardă de 4.000 de oameni să vină ca să îi protejeze poporul de răzbunarea otomană. [...]

Petru I a dat, de asemenea, feldmareşalului ordine stricte de comportare a soldaţilor ruşi în timpul marşului prin Moldova: trebuia să fie decenţi şi să plătească tot ce luau de la creştini, orice jaf trebuia să fie pedepsit cu moartea. Odată ce Cantemir s a declarat susţinător al ruşilor iar trupele ruse au început să apară, moldovenii s au repezit peste turci, mai întâi în Iaşi, apoi în tot principatul. Mulţi au fost ucişi; alţii şi au pierdut vitele, oile, hainele, argintul şi bijuteriile. [...]

Petru, când a ajuns la Soroca după Șeremetiev, a fost furios pe feldmareşalul lui şi a scris că bătrânul general le permisese turcilor să ajungă înaintea lui. Cu toate acestea, pentru că Șeremetiev stricase planul original, ţarul, venind în urma lui, nu avea încotro decât să accepte noul traseu; orice altă mişcare ar fi divizat armata. Şi forţele lui Petru suferiseră mult în timpul marşului, iar oamenii erau la capătul puterilor când au ajuns la Prut în 24 iunie. Lăsându i acolo, ţarul a pornit înainte călare, a trecut râul şi a intrat în Iaşi ca să vorbească cu Cantemir. A fost primit cu pompă regală şi cu un mare banchet. Domnitorul a făcut o bună impresie. «Un om foarte practic și un foarte bun sfătuitor», era aprecierea țarului. [...]

Chiar atunci când țarul sărbătorea [n.r.: aniversarea bătăliei de la Poltava], situația lui militară se deteriora. Marele vizir traversase Dunărea la Isaccea și, informat de respingerea ofertei de către Petru, mărșăluia spre nord cu o armată de 200.000 de oameni. Mai mult decât atât, era o lipsă suspectă de vești din Valahia, care, în ultimă instanță, era mult mai importantă în campania lui Petru decât Moldova. În Valahia, totul depindea de domnitorul Brâncoveanu. Până când el nu și ridica public steagul princiar în favoarea țarului, era greu de crezut că nobilimea și oamenii de rând aveau să urmeze chemarea lui Petru împotriva turcilor. Dar Brâncoveanu se temea și, de aceea, era prudent. Știind ce armată uriașă se află pe câmpul de luptă, știind, de asemenea, și ce s ar fi întâmplat dacă turcii ar fi câștigat, iar el ar fi fost de partea celui învins, nu şi a făcut public sprijinul pentru ruși. Boierii lui au fost de acord. «Este periculos să te declari cu Rusia, până când armata țarului nu trece Dunărea», l au sfătuit ei. Când armata turcă a trecut prima Dunărea, Brâncoveanu s a hotărât. Tocmai când marele vizir, informat de trădarea domnitorului, ordona arestarea lui, Brâncoveanu a schimbat brusc tabăra. Folosind ca pretext o scrisoare de la Petru, al cărei ton, a spus el, l a ofensat, Brâncoveanu a anunțat că nu se mai consideră legat de tratatul secret cu țarul și le a înmânat turcilor proviziile adunate pentru armata rusă cu banii lui Petru. Această trădare a avut efecte imediate și catastrofale asupra campaniei ruse. Proviziile dispăruseră, iar moldovenii nu puteau suplini deficitul”.

Sursa : http://www.historia.ro/exclusiv_web/...ir-brancoveanu

Nu stiam asta despre "sfantul martir", DACA este adevarat. Mda, daca lupti si/sau mori pentru cauza/credinta, esti martir/"sfant". Oare de ce acest pattern de troc necinstit cu valorile morale se regaseste si in istoria bisericilor byzantine-based si partidelor politice si diverselor haite ideologice si aglutinari oculte, deopotriva, din toate timpurile si locurile? "Daca esti cu adevarat de-al nostru, si aduci servicii importante cauzei/credintei, inclusiv sa mori decapitat, iti vom construi o posteritate cat mai alba: nu conteaza ce ai facut imoral inainte. Partidul/Biserica are dreptate intotdeauna!".

[tabitha]

În prealabil postat de Vitiate

Nu stiam asta despre "sfantul martir", DACA este adevarat.

Revista Historia a publicat extrasul din cartea respectivă, care a avut o largă circulatie internatională.

Istoricii români sunt de altă părere, cel putin asta e pozitia oficială :

" Între timp, la 29 octombrie/9 noiembrie 1688, domnul Șerban Cantacuzino a murit. Del Chiaro, Cantemir și Radu Popescu au înregistrat zvonul că Brâncoveanu ar fi fost implicat în asasinarea domnului, împreună cu frații acestuia Mihai și Constantin Cantacuzino, însă ipoteza a fost combătută de Iorga, care arăta că voievodul era de mult timp bolnav și că nu existau diferende politice între el și frații săi.Și Constantin C. Giurescu consideră puțin probabil ca Brâncoveanu să fi participat la o astfel de intrigă, precizând că e greu de stabilit temeiul învinuirii."

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constan...eputul_domniei

[tabitha]

La 12 august 1816, cu aproape doua secole in urma, se nastea la mosia parintilor sai din Ghergani (azi in judetul Dambovita) cel care urma sa fie una dintre cele mai marcante personalitati al culturii romanesti din secolul al XIX-lea, Ion Ghica.

Provenea dintr-o familie distinsa. Tatal sau era logofatul Dimitrie Ghica, iar mama, Maria Campeanu, se tragea dintr-o familie de negustori cu dare de mana, care au impodobit orasul cu casele lor si cu palate cum nu s-au mai vazut in Bucuresti.

Doldora de diplome

Familia a dorit ca singurul ei baiat, Ion, sa ajunga invatat de seama. Dupa ce si-a luat licenta in litere la Sorbona, a urmat Conservatorul de Arte din Paris, apoi Facultatea de Stiinte tot din capitala Frantei si in sfarsit Scoala de Mine, care i-a acordat diploma de inginer.

Incarcat cu diplome, a raspuns chemarii Universitatii din Iasi spre a deveni aici profesor. Dar activitatea didactica nu i s-a parut pe masura si a simtit nevoia sa intre in conspiratia din 1848, care viza unirea Moldovei cu Tara Romaneasca si instalarea printului Mihail Sturdza la carma.

Conspiratia esuand, Ion Ghica ajunge in exil la Istanbul, unde autoritatile turce, apreciind mormanul sau de diplome, l-au numit bei al Samosului, unde a reusit sa se afirme in delicata actiune de combatere a pirateriei. Ca recompensa, sultanul i-a acordat titlul european de print de Samos.

S-a intors in tara dupa Unire, in 1859, fiind de mai multe ori numit prim-ministru, atat sub Cuza, cat si sub Carol I.

Dar nu aceste amanunte biografice il caracterizeaza pe deosebitul intelectual roman, ci opera literara, unica in felul ei. N-a scris mult, dar lucrarea sa de capatai, "Scrisori catre Vasile Alecsandri", scrisa la Londra, a ramas peste secole ca reper al literaturii noastre.

Fiecare "scrisoare" este o mica pagina de istorie, in care aflam cum era viata predecesorilor nostri acum aproape doua veacuri.

Prima colectie de eseuri in literatura noastra

Scrisorile lui Ion Ghica sunt de fapt eseuri in care autorul stie sa-si etaleze maestria de scriitor, sa manuiasca metafora si efectul expresiei, sa strecoare printre randuri umorul sau inimitabil, dar mai ales sa prezinte faptul istoric, facandu-l captivant.

Exemplificari se pot face multe, dar mi se pare ca merita pentru atentia cititorului celor de fata sa ma refer la scrisoarea "Din vremea lui Caragea", care face referire la cumplita molima de ciuma in acea perioada.

Epidemia facea ravagii, iar Ion Ghica mentioneaza un numar de 300 de morti pe zi si un total de 90.000 de victime, cifra uriasa raportata la populatia Capitalei din acea vreme. Dar sa-i dam cuvantul memorialistului:

"Spaima intrase in toate inimile si facuse sa dispara orice simtamant de iubire si de devotament. Muma isi parasea copiii si barbatul sotia pe mainile cioclilor, niste oameni fara cuget si fara frica de Dumnezeu.

Toti betivii, toti destramatii isi atarnau un servet rosu de gat, se urcau intr-un car cu boi si porneau pe hotie din casa in casa, din curte in curte. Ei se introduceau ziua si noaptea prin locuintele oamenilor si puneau mana pe ce gaseau, luau bani, argintarii, ceasornice, scule, saluri, fara ca nimeni sa indrazneasca a li se impotrivi.

Fugea lumea de dansii ca de moarte, caci ei luau pe bolnavi sau pe morti in spinare, ii tranteau in car, claie peste gramada, si porneau cu carul plin spre Dudesti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumatilor.

Se incretea carnea pe trup auzindu-se grozaviile si cruzimile facute de acesti talhari bietilor crestini cazuti in ghearele lor".

Dupa ciuma, urmeaza nuntile

In acest context, autorul citeaza si cazul unor ciocli angajati de primarie, care adunau mortii si intocmeau seara un raport cu privre la rezultatul "muncii". Un astfel de raport a gasit scriitorul in actele primariei, dupa stingerea epidemiei. Continea urmatoarele: "Azi am adunat 15 morti, dar n-am putut ingropa decat 14, fiindca unul a fugit si nu l-am putut prinde".

Si, ca sa nu-si termine eseul in aceasta atmosfera sumbra, Ion Ghica observa in continuare ca, dupa stingerea epidemiei, s-a ivit brusc prosperitatea. Indeosebi s-au inmultit nuntile pentru ca, totdeauna, dupa o epidemie, ca si dupa un razboi, averile sporesc. Supravietuitorii isi mostenesc parintii, fratii si surorile, cresc averile flacailor si zestrele fetelor, iar societatea se pune pe nunti.

Urmeaza o pitoreasca descriere a modului cum se petrecea la nuntile de odinioara si a veseliei care i-a cuprins pe supravietuitori, care au uitat rapid de tragedia celor ale caror trupuri zac poate si acuma sub maidanele din Dudesti si Cioplea.

Ion Ghica a murit la varsta de 81 de ani - etate inaintata la data aceea - la mosia parintilor sai din Ghergani, unde a fost inmormantat.

articol preluat de pe www.ziare.com

[Vitiate]

Sora Mirela, excelente postari si excelent topic. Multumesc mult.
Adevarul e ca istoria, deopotriva statala si ecleziastica, trebuie urgent demitizata...

[tabitha]

Cu mare placere. :) sper sa mai contrbuie si alti colegi la desfasurarea acestui topic.

În prealabil postat de Vitiate

Adevarul e ca istoria, deopotriva statala si ecleziastica, trebuie urgent demitizata...

Theo cand spui ,,demitizata" la ce te referi exact?

[Vitiate]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Theo cand spui ,,demitizata" la ce te referi exact?

Mai mult adevăr, mai puține minciuni narcisist-patriotarde sau ecleziastic-pioase, mai putina hagiografie, mai ales la figurat, mai puțin cult al personalității si argument al autorității, etc.
Chestii din același ordin de urgențe, cum ar zice Satele Shan. :)
Un exemplu: când vine vorba tocmai de nebuloasa noastră istorie antică pre-dacică, multi sunt în extaz amintind de Tărtăria si alte descoperiri de genul. Cum nu cred în cronologia biblică, mi-e greu să îmi imaginez că dacii derivă din Japhet, sau din altă ființă probabil imaginară. După cum nu cred nici în idioțenii coruțiste. Suntem un popor mai degrabă banal.
Sau chestia cu sfintii: iti dai seama că un istoric crestin, cât se vrea de obiectiv, când se mai trezește Biserica să mai găsească niste sanctificabili printre eroii laici, tot nu (mai) poate critica respectivele personaje chiar full-force, pentru că!...
Si mai sunt si altele...eventual ti le spun pe privat, ca ma baneaza astia daca scriu chiar tot ce gândesc, in modul real pe care îl simt.

[Igor_Paslusnik]

În prealabil postat de Vitiate

Nu stiam asta despre "sfantul martir", DACA este adevarat. Mda, daca lupti si/sau mori pentru cauza/credinta, esti martir/"sfant". Oare de ce acest pattern de troc necinstit cu valorile morale se regaseste si in istoria bisericilor byzantine-based si partidelor politice si diverselor haite ideologice si aglutinari oculte, deopotriva, din toate timpurile si locurile? "Daca esti cu adevarat de-al nostru, si aduci servicii importante cauzei/credintei, inclusiv sa mori decapitat, iti vom construi o posteritate cat mai alba: nu conteaza ce ai facut imoral inainte. Partidul/Biserica are dreptate intotdeauna!".

E doar opinia revistei Historia.

Şi despre Mântuitorul au vorbit mulţi, ca să-L denigreze, la fel cum face Historia despre Sfântul Constantin Brâncoveanu. Din neputinţa ei, e media, ce vrei ? :)

Bisericile "byzantine-based", e doar o perioadă politică. Byzantinii în Răsărit şi Imperiul Roman în Apus, cucerit de brabarii franci în 1009.
Biserica nu are treabă cu bizanţul. Bizanţul a fost un curent politic. Orice curent politic, are o perioadă de creştere, înflorire, cădere şi moarte.

Biserica, este deci a lui Hristos. Bizantinii au avut şi ei lupte interne şi externe, dar Biserica Ortodoxă a învăţat mereu să le oprească. Hristos nu vrea ca oamenii să se ucidă între ei, pentru niciun motiv.

Deci ce spui tu, "Vitiate", Viciosule, a puţin eronat. Biserica nu e "byzantine-based", e Hristos-based. Biserica lui Hristos, nu poate fi de nicio apartenenţă politică, fiindcă e apolitică: "daţi cezarului ce-i al cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu".

Mai multe de spus. Dar atât, în idei principale.

[tabitha]

În prealabil postat de Igor_Paslusnik

Deci ce spui tu, "Vitiate", Viciosule, a puţin eronat.

Fara invective, va rugam. "Vitiate" este numele unui personaj, dupa cum a explicat colegul nostru. Asadar, nu e cazul sa facem asocieri dubioase, ca acest apelativ "Viciosule". Daca nu va place username-ul ales, puteti sa i va adresati cu 'Adrian'.. :)