![]() |
![]() |
|
|
#1
|
|||
|
|||
![]()
"Cu cât ne smerim mai mult întru pocăință, cu atât mai repede rugăciunea noastră Îl dobândește pe Dumnezeu. Când pierdem însă smerenia, atunci nici un fel de fapte bune nu ne pot ajuta. Acțiunea în noi a mândriei, judecarea fraților, vrăjmașa față de aproapele, ne aruncă departe de Dumnezeu."
(Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, pag. 145) |
#2
|
|||
|
|||
![]()
"Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur și simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esența Ortodoxiei este firea omului. Și a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos și foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreți, ceea ce au căutat Părinții cei adevărați, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămână în dreapta slăvire, descoperită de Însuși Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omenești."
"Prin cădere, omul a ieșit din această fire, a căzut din firea lui și a trebuit ca Însuși Dumnezeu să vină în istoria omului, să-Și "suflece mâinile" și să spună: "Uite, omule, vin Eu să fiu om, căci tu n-ai aflat, n-ai știut cine ești". Dumnezeu a venit în istorie să fie El om, a trăit toate nefericirile noastre și toate rezultatele căderii noastre, a trebuit să trăiască și moartea noastră, să treacă și prin iad și acolo Dumnezeu a dat o singură lovitură. Până acolo Dumnezeu a fost blând ca un miel, dar acolo Mielul a distrus porțile iadului și, cum cântăm la Înviere, prin moartea Lui a biruit moartea, a săvârșit un lucru pe care primul Adam n-a știut și n-a putut să-l săvârșească, din cauza căderii. Dar prin Înviere, Înălțare și ședere de-a dreapta Tatălui, El a parcurs drumul pe care ar fi trebuit să-l facă măcar un om și, deci, în Hristos, omul s-a desăvârșit și s-a schimbat. Acesta este sensul Noului Testament." (Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 25 și 38) |
#3
|
|||
|
|||
![]()
Cum știi dacă viețuiești după voia lui Dumnezeu? Iată un semn: dacă te întristezi pentru un lucru oarecare, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar dacă ție ți se pare că viețuiești după voia Lui.
Cine viețuiește după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijește de nimic.Și dacă are nevoie de vreun lucru, se predă pe sine însuși și lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Și chiar dacă nu-l dobândește, rămâne la fel de liniștit, ca și cum l-ar avea. Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic. Și orice i s-ar întâmpla, el spune: "Așa i-a plăcut lui Dumnezeu". Dacă e bolnav, gândește: "înseamnă că am nevoie de boală, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o". Și așa se păstrează pacea în suflet și în trup. Cine-și face griji pentru sine însuși, acela nu se poate preda pe sine voii lui Dumnezeu astfel ca sufletul lui să aibă pace în Dumnezeu. Dar sufletul smerit se predă voii lui Dumnezeu și viețuiește înaintea Lui cu frică și iubire: cu frică, ca să nu întristeze cu nimic pe Dumnezeu; cu iubire, căci sufletul știe cât de mult ne iubește Domnul. (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei) |
#4
|
|||
|
|||
![]()
"Să luăm aminte la cuvântul Scripturii, la cuvântul rugăciunii, fiindcă în el se găsește ascuns izvorul vieții. Este ascuns, dar se dezvăluie în măsura în care dorim și ne cultivăm. Cuvântul este unul din numele lui Dumnezeu. Se numește Fiu, dar este și Cuvânt și lui Dumnezeu și de aceea Cuvântul, cum spunea de mult Părintele Sofronie, are rădăcini metafizice, adică nu-I așa doar o << gălăgie arbitrară>> prin care eu pot să spun ceva și voi puteți înțelege gândirea mea. Cuvântul provine din niște energii dumnezeiești. Prin cuvânt Dumnezeu a făcut cerul și pământul. Dumnezeu a spus << să fie>> și a fost. Cuvântul este o energie creatoare, o energie care devine periculoasă, mortală, când e rău întrebuințată. Dar cuvântul este, la modul pozitiv, o energie de comuniune, de împărtășire. Omul găsește puterea cuvântului tocmai în rugăciune, împărtășindu-se din gândurile lui Dumnezeu sau gânduri dumnezeiești, experiențe trăite de alții înaintea noastră, de sufletele cele mai luminate ale Bisericii. În rugăciune, deci, cuvântul începe să-și regăsească puterea sa adevărată, fiindcă în rugăciune cuvântul este comuniune reciprocă între Dumnezeu și om.
Așadar, trebuie să luăm în serios cuvântul, adică trebuie să trecem de la nivelul de informație al acestuia la cel de comuniune, de trăire. De exemplu, ziarul, în general, dă informații. Dar când doi care se iubesc își spun: << Te iubesc>>, aceasta nu mai este doar o informație; se împărtășesc unul de celălalt. Trăiesc cuvântul la nivelul acela la care le place să îl audă, dar și să-l spună. Acesta este planul duhovnicesc al cuvântului." (Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 65) |
#5
|
||||
|
||||
![]()
Franturi de Rai! Slava lui Dumnezeu pentru toate. Iata "seminte"! Ne putem scuza cu "N-am stiut"? "Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale, mi-ai arătat mie." - Ps. 50
__________________
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++ Iubirea de vrajmasi, nu e un sfat, este o porunca! (Parintele Arsenie Papacioc) |
#6
|
|||
|
|||
![]()
"Este absolut necesar ca și noi să trecem peste nivelul informativ al cuvântului și să ajungem la nivelul de împărtășire, de rugăciune, în ascultarea Sfintelor Scripturi, în comunicarea noastră unul cu altul, pentru că atunci intrăm într-adevăr în împărtășire, în sfânta împărtășire, poate nu încă cu Trupul și Sângele lui Hristos, dar cu Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu. Vedeți că și Sfânta Liturghie este alcătuită în așa fel încât ea culminează mai întâi cu împărtășania cuvântului (de aceea se face ieșire cu Sfânta Liturghie) și după aceea, partea a doua a Liturghiei culminează cu Trupul și Sângele lui Hristos. Sfânta Liturghie amintește și momentul de la Cina cea de Taină, când Domnul, înainte de a-I împărtăși pe Sfinții Apostoli, le-a spus că ei sunt curați prin cuvintele pe care le-a rostit lor.
Cuvântul este energie care curăță, care sfințește, care odihnește (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe care noi le întrebuințăm în sens contrar) și, prin aceste energii, intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu. Se întâmplă foarte multor oameni să audă de multe ori unele cuvinte în rugăciuni, în cântări, în Scriptură și să nu le înțeleagă, dar, dintr-o dată, auzindu-le, să fie luminați și să priceapă înțelesul lor. Din acel moment nu vor mai fi niciodată străini, în întuneric, ca mai înainte. S-au împrietenit cu acestea, s-au împărtășit cu ele și ele i-au schimbat. Părintele Sofronie spunea că aceasta este clipa în care omul trăiește Cuvântul lui Dumnezeu ca Lumină. Este tocmai ca la început, când Dumnezeu a spus: << Să fie lumină!>>, și a fost lumină." (Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 65) |
#7
|
|||
|
|||
![]()
"Când vezi pe aproapele tău, cât de departe ar fi el geografic sau sufletește, să fii convins că este un alt eu. Și el, fie prieten sau dușman, are nevoie de aceeași mărturie de care și eu am nevoie. Roagă-te omule bun, pentru cel ce-ți face rău, pentru cel ce păcătuiește, și mulțumește pentru binele pe care îl faci aproapelui tău. Gelozia să fie departe de noi, fiindcă lucrul pe care-l poftim de la cel care ne face gelos este tocmai lucrul pe care vrea să ni-l dea Dumnezeu. Deci, un alt eu a ajuns la ceea ce eul meu nu a ajuns, dar prin el am ajuns la același. E într-un fel și câștigul meu. Moartea fratelui este moartea mea. Viața fratelui este viața mea. Sfântul Siluan zice: <<Fericit cel ce iubește pe fratele său, că fratele nostru este viața noastră>>"
(Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 86) |
#8
|
|||
|
|||
![]()
"În perspectiva realităților actuale mântuirea este "mult mai grea" și aș aminti un cuvânt pe care Părintele Sofronie îl spune în cartea lui despre << Măsuri eclesiaste>>: << Este un privilegiu înfricoșat>>, întrucât cred că trăim ultimele clipe ale istoriei, analoage poate cu cele ale Domnului pe cruce.
Mântuirea este un lucru cu neputință la om și deci, dacă este cu neputință, Dumnezeu însuși o face și de aceea trebuie să ne lipim de rugăciune și de Tainele Bisericii, mai ales de Taina Sfintei Împărtășanii. Și așa, ceea ce este cu neputință la om, este cu putință la Dumnezeu." (Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 61) |
#9
|
|||
|
|||
![]()
Da, semințe de lumină, roditoare.....:)
|
#10
|
|||
|
|||
![]()
"Primul pas în viețuirea duhovnicească este primirea vădirii Duhului, că eu sunt om păcătos. De aceea și Biserica ne-a dat, între altele, Taina Spovedaniei. Pornind de la Dumnezeu Duhul, atunci vedem păcatul în noi și nu-l ascundem, ci mergem să ne vădim de păcat înaintea duhovnicului și duhovnicul le dezleagă cu puterea pe care Domnul a dat-o preoției. Dar a te spovedi nu este singurul fel de a trăi în duh, fiindcă noi, în fiecare clipă suntem în păcat, până ce Dumnezeu nu ne înviază prin Tainele Bisericii și mai ales prin Taina Împărtășaniei. Până când Dumnezeu nu ne înviază prin Duhul Său, rămânem în moarte, trăim în păcat. Trăirea în Duh este conștiința pe care o au toți sfinții și anume conștiința de fiecare clipă că sunt păcătos. Care este sfântul Bisericii noastre care să fi spus: << Căutați către mine, că eu vă sunt exemplu de sfințenia?>> Oare nu toți sfinții au spus: << Eu sunt păcătos, eu sunt cel mai mare păcătos?>> Acesta era convingerea sfinților, fiindcă sfinții trăiau în Duh și Duhul vădea în inima lor păcatul, chiar trăind o viață înaltă, chiar când făceau minuni. Și primeau mărturia Duhului și se socoteau păcătoși, înaintea preotului și înaintea oricărui om.
Și noi totdeauna trebuie să trăim, primind vădirea Duhului, vădirea de păcat. Cel care știe că-i păcătos, cum Spun Sfinții Părinți, nu mai vede păcatul aproapelui ca să-l judece. Dacă știm că suntem păcătoși ce rost are să ne mai intereseze ce a făcut aproapele? Cum să mai osândim pe fratele nostru care păcătuiește? Toți Sfinții Părinți spun că dacă noi judecăm și osândim pe aproapele și nu ne pocăim pentru acest păcat, și noi vom cădea în același păcat. Și aceasta am văzut-o de nenumărate ori. Dacă nu ne pocăim pentru păcatul osândirii aproapelui și noi vom cădea în păcatul pentru care l-am osândit pe el. Și am învățat un lucru, anume că Dumnezeu, vădindu-mă pe mine de păcat mă învață să fiu milostiv aproapelui. Nu să-l osândesc, ci să mă rog pentru el: << Doamne toți suntem făptura mâinilor Tale. Iartă pe robul Tău care păcătuiește și nu ne lăsa pe noi în întuneric>>. Și așa în loc să osândim, în loc să se înverșuneze sufletele noastre, începem, prin lucrarea Duhului Sfânt, să ne înduioșăm. Acesta este un aspect al trăirii în Duh, fiindcă atunci când noi miluim pe aproapele devenim ca Dumnezeu Care este milostiv și de la care așteptăm milostirea. Și atunci se coboară în noi Duhul și Duhul Sfânt se roagă în noi pentru tot poporul lui Dumnezeu, care se îndepărtează de El, pentru toată lumea care nu cunoaște pe Dumnezeu și zace în păcat. Duhul se va coborâ în sufletul celui care miluiește pe aproapele și, în loc să-l osândească, se gândește cu milă și cu rugăciune la el." (Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 70-71) |
|