Seminţe filocalice

"Cu cât ne smerim mai mult întru pocăinţă, cu atât mai repede rugăciunea noastră Îl dobândeşte pe Dumnezeu. Când pierdem însă smerenia, atunci nici un fel de fapte bune nu ne pot ajuta. Acţiunea în noi a mândriei, judecarea fraţilor, vrăjmaşa faţă de aproapele, ne aruncă departe de Dumnezeu."

(Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, pag. 145)

"Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului. Şi a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos şi foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreţi, ceea ce au căutat Părinţii cei adevăraţi, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămână în dreapta slăvire, descoperită de Însuşi Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omeneşti."

"Prin cădere, omul a ieşit din această fire, a căzut din firea lui şi a trebuit ca Însuşi Dumnezeu să vină în istoria omului, să-Şi "suflece mâinile" şi să spună: "Uite, omule, vin Eu să fiu om, căci tu n-ai aflat, n-ai ştiut cine eşti". Dumnezeu a venit în istorie să fie El om, a trăit toate nefericirile noastre şi toate rezultatele căderii noastre, a trebuit să trăiască şi moartea noastră, să treacă şi prin iad şi acolo Dumnezeu a dat o singură lovitură. Până acolo Dumnezeu a fost blând ca un miel, dar acolo Mielul a distrus porţile iadului şi, cum cântăm la Înviere, prin moartea Lui a biruit moartea, a săvârşit un lucru pe care primul Adam n-a ştiut şi n-a putut să-l săvârşească, din cauza căderii. Dar prin Înviere, Înălţare şi şedere de-a dreapta Tatălui, El a parcurs drumul pe care ar fi trebuit să-l facă măcar un om şi, deci, în Hristos, omul s-a desăvârşit şi s-a schimbat. Acesta este sensul Noului Testament."

(Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 25 şi 38)

Cum ştii dacă vieţuieşti după voia lui Dumnezeu? Iată un semn: dacă te întristezi pentru un lucru oarecare, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar dacă ţie ţi se pare că vieţuieşti după voia Lui.

Cine vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijeşte de nimic.Şi dacă are nevoie de vreun lucru, se predă pe sine însuşi şi lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Şi chiar dacă nu-l dobândeşte, rămâne la fel de liniştit, ca şi cum l-ar avea.

Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic. Şi orice i s-ar întâmpla, el spune: "Aşa i-a plăcut lui Dumnezeu". Dacă e bolnav, gândeşte: "înseamnă că am nevoie de boală, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o". Şi aşa se păstrează pacea în suflet şi în trup.

Cine-şi face griji pentru sine însuşi, acela nu se poate preda pe sine voii lui Dumnezeu astfel ca sufletul lui să aibă pace în Dumnezeu. Dar sufletul smerit se predă voii lui Dumnezeu şi vieţuieşte înaintea Lui cu frică şi iubire: cu frică, ca să nu întristeze cu nimic pe Dumnezeu; cu iubire, căci sufletul ştie cât de mult ne iubeşte Domnul.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii şi iadul smereniei)

"Să luăm aminte la cuvântul Scripturii, la cuvântul rugăciunii, fiindcă în el se găseşte ascuns izvorul vieţii. Este ascuns, dar se dezvăluie în măsura în care dorim şi ne cultivăm. Cuvântul este unul din numele lui Dumnezeu. Se numeşte Fiu, dar este şi Cuvânt şi lui Dumnezeu şi de aceea Cuvântul, cum spunea de mult Părintele Sofronie, are rădăcini metafizice, adică nu-I aşa doar o << gălăgie arbitrară>> prin care eu pot să spun ceva şi voi puteţi înţelege gândirea mea. Cuvântul provine din nişte energii dumnezeieşti. Prin cuvânt Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Dumnezeu a spus << să fie>> şi a fost. Cuvântul este o energie creatoare, o energie care devine periculoasă, mortală, când e rău întrebuinţată. Dar cuvântul este, la modul pozitiv, o energie de comuniune, de împărtăşire. Omul găseşte puterea cuvântului tocmai în rugăciune, împărtăşindu-se din gândurile lui Dumnezeu sau gânduri dumnezeieşti, experienţe trăite de alţii înaintea noastră, de sufletele cele mai luminate ale Bisericii. În rugăciune, deci, cuvântul începe să-şi regăsească puterea sa adevărată, fiindcă în rugăciune cuvântul este comuniune reciprocă între Dumnezeu şi om.

Aşadar, trebuie să luăm în serios cuvântul, adică trebuie să trecem de la nivelul de informaţie al acestuia la cel de comuniune, de trăire. De exemplu, ziarul, în general, dă informaţii. Dar când doi care se iubesc îşi spun: << Te iubesc>>, aceasta nu mai este doar o informaţie; se împărtăşesc unul de celălalt. Trăiesc cuvântul la nivelul acela la care le place să îl audă, dar şi să-l spună. Acesta este planul duhovnicesc al cuvântului."

(Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 65)

[Mosh-Neagu]

Franturi de Rai! Slava lui Dumnezeu pentru toate. Iata "seminte"! Ne putem scuza cu "N-am stiut"? "Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie." - Ps. 50

"Este absolut necesar ca şi noi să trecem peste nivelul informativ al cuvântului şi să ajungem la nivelul de împărtăşire, de rugăciune, în ascultarea Sfintelor Scripturi, în comunicarea noastră unul cu altul, pentru că atunci intrăm într-adevăr în împărtăşire, în sfânta împărtăşire, poate nu încă cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar cu Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu. Vedeţi că şi Sfânta Liturghie este alcătuită în aşa fel încât ea culminează mai întâi cu împărtăşania cuvântului (de aceea se face ieşire cu Sfânta Liturghie) şi după aceea, partea a doua a Liturghiei culminează cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Sfânta Liturghie aminteşte şi momentul de la Cina cea de Taină, când Domnul, înainte de a-I împărtăşi pe Sfinţii Apostoli, le-a spus că ei sunt curaţi prin cuvintele pe care le-a rostit lor.

Cuvântul este energie care curăţă, care sfinţeşte, care odihneşte (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe care noi le întrebuinţăm în sens contrar) şi, prin aceste energii, intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu. Se întâmplă foarte multor oameni să audă de multe ori unele cuvinte în rugăciuni, în cântări, în Scriptură şi să nu le înţeleagă, dar, dintr-o dată, auzindu-le, să fie luminaţi şi să priceapă înţelesul lor. Din acel moment nu vor mai fi niciodată străini, în întuneric, ca mai înainte. S-au împrietenit cu acestea, s-au împărtăşit cu ele şi ele i-au schimbat. Părintele Sofronie spunea că aceasta este clipa în care omul trăieşte Cuvântul lui Dumnezeu ca Lumină. Este tocmai ca la început, când Dumnezeu a spus: << Să fie lumină!>>, şi a fost lumină."

(Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 65)

"Când vezi pe aproapele tău, cât de departe ar fi el geografic sau sufleteşte, să fii convins că este un alt eu. Şi el, fie prieten sau duşman, are nevoie de aceeaşi mărturie de care şi eu am nevoie. Roagă-te omule bun, pentru cel ce-ţi face rău, pentru cel ce păcătuieşte, şi mulţumeşte pentru binele pe care îl faci aproapelui tău. Gelozia să fie departe de noi, fiindcă lucrul pe care-l poftim de la cel care ne face gelos este tocmai lucrul pe care vrea să ni-l dea Dumnezeu. Deci, un alt eu a ajuns la ceea ce eul meu nu a ajuns, dar prin el am ajuns la acelaşi. E într-un fel şi câştigul meu. Moartea fratelui este moartea mea. Viaţa fratelui este viaţa mea. Sfântul Siluan zice: <<Fericit cel ce iubeşte pe fratele său, că fratele nostru este viaţa noastră>>"

(Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 86)

"În perspectiva realităţilor actuale mântuirea este "mult mai grea" şi aş aminti un cuvânt pe care Părintele Sofronie îl spune în cartea lui despre << Măsuri eclesiaste>>: << Este un privilegiu înfricoşat>>, întrucât cred că trăim ultimele clipe ale istoriei, analoage poate cu cele ale Domnului pe cruce.

Mântuirea este un lucru cu neputinţă la om şi deci, dacă este cu neputinţă, Dumnezeu însuşi o face şi de aceea trebuie să ne lipim de rugăciune şi de Tainele Bisericii, mai ales de Taina Sfintei Împărtăşanii. Şi aşa, ceea ce este cu neputinţă la om, este cu putinţă la Dumnezeu."

(Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 61)

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de ovidiu b.

Este tocmai ca la început, când Dumnezeu a spus: << Să fie lumină!>>, şi a fost lumină."

(Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 65)

Da, seminţe de lumină, roditoare.....:)

"Primul pas în vieţuirea duhovnicească este primirea vădirii Duhului, că eu sunt om păcătos. De aceea şi Biserica ne-a dat, între altele, Taina Spovedaniei. Pornind de la Dumnezeu Duhul, atunci vedem păcatul în noi şi nu-l ascundem, ci mergem să ne vădim de păcat înaintea duhovnicului şi duhovnicul le dezleagă cu puterea pe care Domnul a dat-o preoţiei. Dar a te spovedi nu este singurul fel de a trăi în duh, fiindcă noi, în fiecare clipă suntem în păcat, până ce Dumnezeu nu ne înviază prin Tainele Bisericii şi mai ales prin Taina Împărtăşaniei. Până când Dumnezeu nu ne înviază prin Duhul Său, rămânem în moarte, trăim în păcat. Trăirea în Duh este conştiinţa pe care o au toţi sfinţii şi anume conştiinţa de fiecare clipă că sunt păcătos. Care este sfântul Bisericii noastre care să fi spus: << Căutaţi către mine, că eu vă sunt exemplu de sfinţenia?>> Oare nu toţi sfinţii au spus: << Eu sunt păcătos, eu sunt cel mai mare păcătos?>> Acesta era convingerea sfinţilor, fiindcă sfinţii trăiau în Duh şi Duhul vădea în inima lor păcatul, chiar trăind o viaţă înaltă, chiar când făceau minuni. Şi primeau mărturia Duhului şi se socoteau păcătoşi, înaintea preotului şi înaintea oricărui om.

Şi noi totdeauna trebuie să trăim, primind vădirea Duhului, vădirea de păcat. Cel care ştie că-i păcătos, cum Spun Sfinţii Părinţi, nu mai vede păcatul aproapelui ca să-l judece. Dacă ştim că suntem păcătoşi ce rost are să ne mai intereseze ce a făcut aproapele? Cum să mai osândim pe fratele nostru care păcătuieşte? Toţi Sfinţii Părinţi spun că dacă noi judecăm şi osândim pe aproapele şi nu ne pocăim pentru acest păcat, şi noi vom cădea în acelaşi păcat. Şi aceasta am văzut-o de nenumărate ori. Dacă nu ne pocăim pentru păcatul osândirii aproapelui şi noi vom cădea în păcatul pentru care l-am osândit pe el.

Şi am învăţat un lucru, anume că Dumnezeu, vădindu-mă pe mine de păcat mă învaţă să fiu milostiv aproapelui. Nu să-l osândesc, ci să mă rog pentru el: << Doamne toţi suntem făptura mâinilor Tale. Iartă pe robul Tău care păcătuieşte şi nu ne lăsa pe noi în întuneric>>. Şi aşa în loc să osândim, în loc să se înverşuneze sufletele noastre, începem, prin lucrarea Duhului Sfânt, să ne înduioşăm. Acesta este un aspect al trăirii în Duh, fiindcă atunci când noi miluim pe aproapele devenim ca Dumnezeu Care este milostiv şi de la care aşteptăm milostirea. Şi atunci se coboară în noi Duhul şi Duhul Sfânt se roagă în noi pentru tot poporul lui Dumnezeu, care se îndepărtează de El, pentru toată lumea care nu cunoaşte pe Dumnezeu şi zace în păcat. Duhul se va coborâ în sufletul celui care miluieşte pe aproapele şi, în loc să-l osândească, se gândeşte cu milă şi cu rugăciune la el."

(Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 70-71)