Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

by Admin

[Yasmina]

- Gheronda, Îngerul păzitor ne ajută totdeauna?
- De noi depinde cât de mare va fi ajutorul lui. Dacă vom păși puțin pe pământ tare, poate va păși și Îngerul și ne va scăpa de vreo primejdie. Dacă noi facem ceea ce trebuie să facem, atunci şi Îngerul va face ceea ce trebuie să facă. S-au săvârșit multe minuni cu ajutorul Îngerilor. S-a întâmplat la unii tineri să fie scăpați într-o clipă din cine știe ce păcat. Câtă putere are un Înger! Ajută chiar și cu tăcerea lui.
Odată mă aflam într-o situație fară ieșire. Din pricina mâhnirii simțeam că parcă îmi dă cineva cu o daltă în cap ca să-mi spargă fruntea. Aproape că-mi ieșeau ochii din orbite. Mă durea mai ales ochiul drept. Durere, durere insuportabilă! Mă învârteam ca un titirez, mă zvârcoleam de durere. Nu știam ce să fac.
M-am rugat și am cerut de la Dumnezeu să găsească un chip de a ieși din acea situație. Și deodată îl văd la umărul drept pe Îngerul meu păzitor. Era ca un copil de doisprezece ani. Avea o față frumoasă rotundă cu niște ochișori rotunzi. Ce chip! Strălucea! Simpla lui prezență mi-a alungat și durerea și toate; durerea mi-a pierit nu din cauza bucuriei, ci datorită dumnezeiescului Har. Bucuria nu alungă durerea; te bucuri, dar ai și durerea în același timp. Însă dumnezeiescul Har! Mare lucru! Nu se poate descrie. „Dacă este așa, am spus, atunci nu cu dalta, ci cu barosul să mă lovească în cap!”. Chiar și numai pentru acest lucru merită să-mi spargă capul. După aceasta s-a găsit şi rezolvarea care, omenește, nu exista.
- V-a vorbit, Gheronda?
- Nu, ci numai m-a privit.
- Gheronda, când îl vezi pe Înger, vezi chipul său, dar în realitate cum este? Îl vezi ca și cum ar avea materie?
- Este ceva foarte subțire ...
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. VI, Despre rugăciune, Editura Evanghelismos, București, 2013, pp. 91-92)

[cristiboss56]

pildă de adevărată mângâiere şi sprijin pe care ne-au dat-o bătrânii noştri sfătuitori, pentru ambele părţi, în momentele dificile este: „Nu uitaţi niciodată prima săptămână a căsătoriei voastre”. Sunteţi amândoi aceiaşi ca şi atunci. Nimic nu vă desparte. Le reamintim bărbaţilor spusa: „Trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe” (I Petru 3, 7). Aceasta înseamnă că abaterea soţiei de la cale se vindecă cu dragoste şi tandreţe, mai curând decât prin ceartă şi mânie. Să nu-i faci observaţie soţiei tale în cazul în care a greşit, mai cu seamă în momentele ispitei şi ale presiunii maxime. Să pui în lucrare cuvintele lui David: „Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa” (Psalmul 37, 13). Într-un alt moment, când sunteţi numai voi, departe de copii, dacă ei există, ia-o cu tandreţe pe soţia ta în braţe şi spune-i: „Iubita mea, nu ştii cât de mult te iubesc? Eu voiesc ca tu să fii o doamnă cu demnitate. Ceea ce ai făcut nu-ţi face cinste”. Numai atunci va accepta că a greşit şi-şi va cere în mod conştient iertare. Acestea sunt roadele experienţei. Dacă o vei mustra în momentul greşelii sau al pagubei, se va încăpăţâna, va răspunde împotrivă, se va posomori, va invoca pretexte şi va spune minciuni! Înţelepciunea prinde doar dacă este folosit medicamentul iubirii. Din puţina noastră cercetare, din cele pe care le-am auzit şi le-am văzut, tragem concluzia că cea mai mare responsabilitate pentru orice fel de rău care se întâmplă în căsătorii o au bărbaţii, pentru că nu le arată dragoste soţiilor lor. Ei iubesc femeile, dar din păcate nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răului. Atunci începe să încolţească gelozia şi suspiciunea – împreună cu consecinţele binecunoscute –, mai cu seamă când şi cei din jur pretind că ceva pare să se întâmple!
Spusele scripturistice „Iertaţi şi vi se va ierta vouă” şi „Unii altora daţi-vă întâietate întru milostivirea lui Iisus Hristos” trebuie să stăpânească în chip necesar, ca să existe normalitate în familie. Multe greşeli şi cruzime au bărbaţii. În mod obişnuit au foarte multă neatenţie şi cedează în problemele morale, care în vremurile noastre au întrecut măsura. Dacă ceva asemănător i se întâmplă femeii, atunci securea certării şi a răzbunării va cădea cu greutate asupra ei.
Iubirea faţă de soţie este în ceea ce-l priveşte pe bărbat şi dreptate, deoarece singura persoană care practic şi nedespărţit va rămâne alături de el este soţia sa, de vreme ce toate persoanele din mediul său vor dispărea, în timp ce căsătoria soţilor evlavioşi continuă şi în veşnicie.
Gheronda Iosif Vatopedinul

[cristiboss56]

Harul lui Dumnezeu, într-adevăr, lucrează. Pe toţi, chiar şi pe cei mai bolnavi, Dumnezeu poate să-i lecuiască de orice boală, într-o singură clipită. Pe cei şchiopi poate să-i îndrepte. Celor orbi poate să le redea vederea. Pe cei nebuni, să-i facă normali, fără doar şi poate. Însă de ce Dumnezeu nu vrea să facă una ca aceasta? Iată, eşti şchiop şi vei şchiopăta toată viaţa. Pentru ce? Pentru că Domnul te smereşte astfel; această cruce ți-a fost aşezată de către El. Dar poate că şi singur ţi-ai ales această cruce cândva. Este pe deplin posibil. Trebuie să ne smerim. Iată pentru ce ţie nu ţi-a fost dat să vezi cu amândoi ochii, ci doar cu unul singur.
Tu poate eşti surd..., dar toţi suntem într-un fel: surzi, saşii, orbi, schilozi, şi fiecare dintre noi trebuie să-şi poarte crucea sa. În acelaşi mod, şi bolnavul psihic trebuie să-şi poarte crucea lui.
Eu am tensiunea arterială ridicată; trebuie să iau pastile. Domnul poate să mă tămăduiască, să am o tensiune normală. Însă El socoteşte că trebuie să iau pastile, şi nu să primesc vindecare în chip minunat. Nu sunt vrednic pentru o asemenea minune.Este de neapărată trebuinţă să ne smerim şi să ne recunoaştem în fiecare zi neputinţa şi limitele, să purtăm acest jug şi să fim răbdători în suferinţa noastră.
Aşa se întâmplă cu orice altă boală, aşa e şi cu boala psihică. Domnul poate să te tămăduiască, numai că, pentru o vreme ori poate chiar pentru întreaga ta viaţă, El doreşte ca tu să iei pastile. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să te împărtăşeşti şi că medicamentele vor înlocui împărtăşania. Eu însumi mă împărtăşesc, trăiesc cu harul lui Dumnezeu, însă una ca aceasta nu înseamnă că nu trebuie să iau medicamente pentru tensiunea arterială ridicată. Sunt necesare. Domnul poate să mă vindece, însă nu mă vindecă.
Protoiereu Vladimir Vorobie

[cristiboss56]

Să nu uităm de îndatorirea pe care o avem să ne amintim de mama noastră și după ce moare, adică să nu uităm să-i împlinim ultimele dorințe bineplăcute lui Dumnezeu. Să ne amintim de virtuțile și de luptele ei, dar și de durerile pe care le-a suferit pentru noi. Dumnezeu ne poruncește: „Nu uita niciodată durerile mamei tale!” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 7, 28). Să ne rugăm pentru odihna sufletului mamei, să dăm o liturghie, să facem un parastas, o ectenie și o rugăciune la mormântul ei, căci așteaptă să-i ardem la mormânt tămâie și să-i aprindem lumânări, ca să primim binecuvântarea ei. Prin acestea ne vom aminti ca niște fii recunoscători de ea și buzele noastre vor șopti din adâncul sufletelor noastre: „Mamă neuitată, mamă pururi pomenită!”.
Atanasie I. Skarmoghiani

[cristiboss56]

Răspunzând dorinței unor fii duhovnicești, și anul acesta am urcat la munte ca să particip la sfințirea unei stâne. Nu știu dacă ați trăit vreodată o astfel de experiență. Vă asigur că este una cu totul aparte. Dincolo de măreția peisajului, descoperi taina muntelui, cu ape învolburate, sărind din stâncă în stâncă, grăbite să ajungă în locuri line, cu soarele blând înmuindu-şi razele în luciul lor feeric. În urcușul către ţinta noastră, undele pârâiașelor zglobii ne însoțeau, devenindu-ne fideli camarazi. Cu cât urcam, aerul părea mai „subțire”, pătrunzător, tăindu-ți adeseori respirația. Odată ajunși sus, pe creste zvelte, am întâlnit păstori cu mândre turme, amintind de cei din tulburătoarea creație populară românească Miorița ori de eroii celebrului roman sadovenian Baltagul. M-a impresionat de-a dreptul să cunosc oameni ce locuiesc în asemenea sihăstrii. Ei poartă pe chipuri asprimile cerului și pământului. Unii, deși în vârstă, prin mișcările iuți, precise, îți lasă impresia că au învățat multe din sprinteneala sălbăticiunilor ce împânzesc codrii întunecoși de la poalele țiclăurilor. Înainte de a ajunge la stână, am străbătut cu piciorul o poiană luminoasă, așezată pe un versant al obcinii, care în mijlocul ei avea o troiță. Da, acolo în vârf de munte, vrednicii baci au construit un semn al Sfintei Cruci, cu necurmata nădejde că altarul de jertfă al Fiului Omului îi va ocroti de cumpenele ce-i pândesc la tot pasul. Îmi amintesc de ce spunea Nicolae Iorga referitor la troițe: uneori omul își face troiță departe de casă și pentru a-i ostoi dorul de Biserică, de Liturghie. Din aceeași pricină, se pare, s-a durat acolo troița. La poalele Crucii veghea o frumoasă icoană a Împărătesei mai înalte decât Cerurile. Ne-am închinat la „altarul” ridicat acolo, aproape de Cer, cântând și imn de proslăvire Preacuratei Fecioare Maria, apoi am purces către stână. Intrasem, parcă, într-o altă lume unde nici timpul nu mai ținea pasul cu lumea de jos. Sunete înăbușite de tălănci picurau în sufletele o pace adâncă, iar animalele, binecuvântate de Domnul cu nutreț din belșug, se hrăneau cu mișcări domoale, integrându-se într-un peisaj plin de farmec moldovenesc. Piscurile semeţe și falnicii brazi ne apăreau aidoma umor lumânări, ridicându-se către înălțimile celeste, ducând rugăciunea de mulțumire a creaturii către preabunul Meșter, Care pe toate le-a făcut „bune foarte”. Acolo, sus, poiana liniștită se transformase într-un veritabil pridvor al veşniciei.
Deși drumul l-am simţit cam anevoios, nu mică mi-a fost mirarea să găsesc în vârf de munte numeroşi credincioși veniți să participe la sfeștanie. După slujba rânduită, ne-am ospătat din bunătățile specifice locului, luând cunoștință de unele tradiții și obiceiuri osebite oieritului, dar și cu o parte din „instrumentarul” stânei: sarică, chimir, trâmbiță, jujeu, linguroaie, budăcuță și altele.
Printre cei prezenți, mi-a atras atenția o bătrână, Maria cu numele, având chipul senin și duios. Urcase de dimineață, ca să nu piardă slujba, căci trei feciori de-ai dumisale țineau stâna. Deși nu-i arăta, bătrâna împlinise 81 de ani de viață. Înfățișarea, căutătura ageră, trupul sprinten nu dădeau de bănuit că ar fi octogenară. Când și-a rostit patriarhala-i vârstă, am privit-o cu o nespusă admirație, intrând în vorbă cu dânsa. Vă mărturisesc că am aflat lucruri deosebite, din care voiesc a vă împărtăși: bunica a avut 15 nașteri, cinci prunci au murit de mici, iar zece îi trăiesc. De la ei, bătrâna se mândrește cu 23 de nepoți și 13 strănepoți. M-a impresionat faptul că, în pofida anilor adunaţi pe răboj, părul nu i se prea brumase pe la tâmple, nici nu am surprins-o văitându-se că ar fi durut-o ceva. Ce mai, un personaj de poveste! Zâmbetul ei delicat, așezarea-i sufletească m-au provocat s-o întreb: „Bunică, dar cum v-ați petrecut viața?”. Răspunsul simplu m-a făcut s-o îndrăgesc și mai mult: „Părinte, fără ajutorul Celui de Sus și ocrotirea Maicii Domnului, nu aș fi fost astăzi aici. Viața nu mi-o fost ușoară, da’ am răbdat și m-am rugat”. A început apoi să depene amintiri de pe timpul războiului, al foametei din anii 1947 și nenumărate alte încercări din tumultoasa-i existență. Ascultându-i vorba domoală, mi-am amintit de spusele lui Petre Țuțea: bătrânele evlavioase, rugându-se, țintesc absolutul, iar filozofii trăncănesc silogisme. Probabil o astfel de bătrână, purtând pe chipu-i bucuria unei maternități jertfelnice, știind să-și facă din rugăciune și răbdare două puncte de reper în viață, l-a determinat pe Blaga să exclame: „veșnicia s-a născut la sat”.
Câte lucruri uimitoare ne pot spune bătrânii noștri și ce puțin timp avem ca să-i ascultăm! Veacurile crâncene, lipsurile, arșița soarelui ori viscolele nemilostive nu i-au doborât; chiar dacă și-au plecat frunțile până la pământ, au știut că, prin necurmată credință, vor cunoaște și Învierea.
Ce bine ar fi dacă tinerele căsătorite ar dori să întâlnească astfel de mame, precum bunica Maria. Să învețe de la ele că maternitatea este cel mai mare dar primit de femeie de la Dumnezeu, prin care lesne își pot câștiga veșnicia fericită în lumina și iubirea Preasfintei Treimi.
Arh. M. Daniliuc

[cristiboss56]

Din viaţa Apostolului Pavel se ştie câte greutăţi a avut acesta de înfruntat. „În fiecare zi mor”, spunea el despre sine (I Corinteni 15, 31). Bătăi, naufragii, atacuri ale tâlharilor, clevetiri, invidie, frig, foame, sete – iată o listă departe de a fi completă a necazurilor Apostolului (II Corinteni 11, 23-32). Şi totuşi, Dumnezeu îl mângâia tot mai mult pe alesul său, pe măsură ce creşteau şi suferinţele lui (II Corinteni 1, 4-5). Asupra Apostolului Pavel s-au împlinit cuvintele Psalmistului: „După mulţimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Psalmi 93, 19). „Pace să aveţi între voi... fiţi îndelung răbdători către toţi... să nu răsplătească cineva rău pentru rău, ci pururea cele bune să urmaţi unul faţă de altul şi faţă de toţi. Pururea bucuraţi-vă. Neîncetat rugaţi-vă. Pentru toate mulţumiţi... de tot felul de lucru rău să vă feriţi” (I Tesaloniceni 5, 13-22). Această povaţă mântuitoare de suflet este un medicament minunat împotriva stresului.
Iar dacă vom reacţiona la amărăciunile vieţii pe dos de cum povăţuieşte Apostolul, fără smerenie şi rugăciune, singuri vom crea terenul propice pentru stresuri. Bineînţeles, smerenia nu înseamnă pasivitate, capitulare. Dimpotrivă, ea presupune activitate lăuntrică: pocăinţă, înţelegere a situaţiei, apreciere a valorilor şi întoarcere către Dumnezeu, cerând ajutor. Fără aceasta va fi mult mai greu să rezistăm stresului şi mult mai uşor să ne pierdem echilibrul sufletesc.
K. V. Zorin