![]() |
![]() |
|
|
#1
|
|||
|
|||
![]() Citat:
|
#2
|
|||
|
|||
![]()
,, Prin iubire a adus EL la existenta lumea, prin iubire o va conduce in existenta ei in timp, prin iubire o va aduce spre acea prefacere minunata, si tot prin iubire va fi inghitita lumea in marea taina a Celui care a savarsit toate acestea ; in iubire sa va sfarsi in cele din urma intreaga desfasurare a guvernarii creatiei."
|
#3
|
||||
|
||||
![]()
Este un adevăr dumnezeiesc, care este oferit din belșug în Biserică, tuturor celor ce vor să asculte; este oferit și prin citirea cuvântului lui Dumnezeu, și în predici, și în cântările bisericești, și în toate rânduielile și tipicurile Bisericii, și în scrierile Sfinților Părinți, și într-o mulțime de cărți mântuitoare. Doritorii se adapă de aici din belșug cu lumina adevărului dumnezeiesc și se veselesc de strălucirea lui. Dar nu toți fac așa și nu toți cei ce par a fi purtători ai adevărului lui Dumnezeu îl cuprind cu adevărat în sufletul lor. Există oameni care își pierd zilele și nopțile studiind vreo știință, matematică, fizică, astronomie, istorie și altele‚ crezând că-și hrănesc sufletul cu adevărul, dar sufletul lor se vlăguiește și se chinuiește. De ce? Din pricină că nu se află adevăr acolo unde ei îl caută! Nu spun că științele n-ar putea cuprinde adevărul, ci că adesea ele îl izgonesc, înlocuindu-l cu iluzii sau cu presupuneri potrivnice adevărului. Dar sufletul nu-l poți înșela, cum nu poți înșela pe un om înfometat, dându-i o piatră în loc de pâine. De aceea sufletul se chinuiește! Dar acestea, științele, încă par preocupări serioase. Dar ce să mai zicem de cititorii împătimiți ai publicațiilor noastre periodice? Priviți cu câtă strădanie se zbate un tânăr, sau uneori chiar unul mai puțin tânăr să obțină cât mai repede banalul număr al vreunei reviste lunare, cu câtă nestăpânire se aruncă să devoreze, cum se zice, prada obținută! Nu-i mai arde nici de mâncare, uită uneori și de somn... Și care-i folosul? ! Două-trei fraze reușite, câteva fantezii mincinoase, câteva presupuneri înșelătoare, și atât... Restul nu-i bun de nimic. Iar sufletul rămâne nemulțumit. Luăm o altă carte, apoi alta...mereu, același lucru... Te doare sufletul! Începem conversațiile... Mereu, același lucru, pentru că atât subiectele conversațiilor, cât și modul lor de tratare sunt preluate din aceleași cărți... Adăugați la aceasta mediocritatea ocupațiilor și a relațiilor de zi cu zi și veți înțelege că, dacă am descoperi acel auz care aude vocea sufletului, am desluși un strigăt amar: „Scoateți-mă afară din această închisoare!... Mă înăbuș aici! Dați-mi să privesc măcar o clipă lumina lui Dumnezeu!“. Așa și este. Dar cine-l ascultă?! Vedeți, aici nu este de „bon ton“ să hrănești sufletul cu adevărul lui Dumnezeu... Și sufletul se chinuiește. Și măcar dac-ar trebui să meargă departe după acest adevăr! Dar nu, el este aici, însă nu vor să-și deschidă ochii ca să-i primească lumina. Intră în biserică, ascultă ce se cântă, ce se citește și se face aici și vei vedea lumina adevărului lui Dumnezeu. Deschide Evanghelia sau măcar ține în mâini această carte dumnezeiască și deja se va bucura sufletul tău. Iar scrierile părinților, nu avem destule acum, în traduceri accesibile tuturor? Și alte cărți ziditoare de suflet și tipărituri periodice duhovnicești câte nu avem?! Dar noi nu cunoaștem toate aceste comori ale adevărului dumnezeiesc, n-am auzit nici de titlurile lor! Frați și părinți! Ce fel de creștini suntem, când nici nu ne atingem de cărțile în care este explicat creștinismul, în schimb citim cine știe ce aiureli? Și ne chinuim sufletul într-un întuneric înăbușitor, noi, fiii zilei și ai luminii, cum ne numea Sfântul Apostol! […] Acela care nu știe decât de baluri și de teatre, de plimbări la serate, tablouri, scamatorii și altele asemenea, când rămâne singur cu el însuși, sufletul aceluia tânjește și suferă de dor.... Și sufletul îi spune atunci: „Mă sufoc... Ia-mă de aici și du-mă acolo unde aerul este întotdeauna curat și cerul este senin. […] Iată de ce sunt bolnave, suferinde și tânjesc sufletele celor cufundați numai în griji lumești sau numai în treburile de la serviciu sau, și mai rău, în lucruri pătimașe, iar a face vreo faptă bună nici nu le trece prin minte. Cu toate că nu pierd nici o părticică hrănitoare pentru suflet, ea se ofilește tot mai mult. Nu vreau să spun că treburile de la serviciu și cele ale traiului zilnic, grijile de familie, negustoria, feluritele tranzacții și întreprinderi ar fi păgubitoare de suflet... Nu. Nu ele însele sunt păgubitoare, ci păgubitor este a ne ocupa numai de ele, neglijând faptele bune, cât și preocuparea cu ele nu întru slava lui Dumnezeu, ci pentru anumite scopuri individualiste. Așa cum sevele trupului nostru se transformă în sânge viu prin unirea cu oxigenul din aer, la fel toate treburile, și cele de la serviciu, și cele ale traiului zilnic se pot transforma într-o stihie hrănitoare de suflet, dacă le vom închina lui Dumnezeu! Iar când nu facem așa și nici fapte bune nu avem, atunci cu ce să se hrănească sufletul?! […] Asta-i tot dar, fraților, pe toate acestea le cunoașteți! Știți că sufletul, luminat din belșug de lumina adevărului lui Dumnezeu, păstrat în aerul curat și ceresc al rugăciunilor și al ierurgiilor Bisericii și întărit cu hrana bogată a faptelor bune, este asemeni unui copac răsădit lângă ape izvoare, care-și va da rodul la timpul cuvenit, și frunza nu-i va cădea. Iar un alt suflet, lipsit de toate acestea, se aseamănă cu o plantă nobilă ținută cu cruzime, într-un loc fără lumină, fără aer curat și fără umezeală, și care se vlăguiește! Le știți pe toate acestea. Fericiți sunteți, dacă le faceți. De ce, omule, îți tiranizezi sufletul, robindu-te, orb și fără socotință, zbuciumului vieții lumești?! Aceste gânduri, pe care vi le-am expus acum, mi le-a sugerat ziua de astăzi, închinată Sfântului Ioan Scărarul, care a trăit în pustie și a fost un îndrumător al vieții pustnicești. Mulți cred că pustia sau lăcașurile de însingurare sunt locuri uscate, care nu oferă nimic hrănitor pentru suflet. Dar priviți faptele Sfântului Ioan, deschideți Scara lui și citiți orice din ea și veți vedea câtă viață și putere era în el! Pustia epuizează numai trupul, dar sufletul îl hrănește din belșug cu felurite bunuri cerești. Lumea vi se pare bogată, dar ea îngrașă numai trupul, dar sufletul îl epuizează prin înfometare, neoferindu-i o cât de mică părticică hrănitoare. Chivernisiți-vă viața după această deosebire, toți cei ce vreți să vă creșteți sufletul ca să devină un pom viu, vrednic de a fi răsădit în raiul ceresc. (Sfântul Teofan Zăvorâtul)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#4
|
|||
|
|||
![]() |
#5
|
||||
|
||||
![]()
– Părinte, mă neliniștesc atât de mult atunci când am de rezolvat o problemă, încât nici nu pot dormi.
– Problema ta sufletească sunt gândurile cele multe. Dacă nu ai avea aceste gânduri de multe feluri, ai putea da mult mai mult atât în ascultarea ta, cât și în nevoințele tale duhovnicești. Ascultă un mod de a evita gândurile cele multe: Când îți vine în minte o treabă pe care va trebui, de pildă, să o faci mâine, să-i spui gândului: „Treaba aceasta nu este pentru astăzi; mă voi gândi la ea mâine”. De asemenea, când trebuie să hotărăști într-o problemă, nu te chinui cu gândul să afli ceea ce este mai bun și să amâni mereu. Alege ceva și mergi înainte, lasă după aceea pe Dumnezeu să Se îngrijească de celelalte. Silește-te să eviți scolasticismul, ca să nu-ți amețești mintea. Să faci ceea ce poți, cu mărime de suflet, să te miști simplu și cu multă încredere în Dumnezeu. Atunci când îi încredințăm lui Dumnezeu viitorul și nădejdile noastre, îl obligăm într-un anume fel să ne ajute. Prin gândurile cele multe și un om sănătos se netrebnicește. Unul care suferă, este îndreptățit să le aibă, atunci când se mâhnește. Însă cel care, fiind sănătos, se amețește și suferă din partea gândurilor de-a stânga, unul ca acesta este bun de legat. Să fie sănătos și totuși să fie chinuit de gândurile lui?! În vremea noastră, cea mai mare boală se datorează gândurilor deșarte ale oamenilor lumești. Oamenii le pot avea pe toate în afară de gândurile cele bune. Se chinuiesc pentru că nu înfruntă lucrurile duhovnicește. De pildă, cineva pornește ca să meargă undeva, dar motorul mașinii lui pățește ceva și întârzie puțin la destinație. Dacă are gândul cel bun, va spune: „Se vede că Bunul Dumnezeu a rânduit să apară piedica aceasta. Altfel poate că aș fi pățit vreun accident, dacă n-aș fi avut această întârziere. Cum să-Ți mulțumesc, Dumnezeul meu, pentru aceasta?”, și-L slăvește pe Dumnezeu. Dar dacă nu are gândul cel bun, nu va înfrunta situația duhovnicește, ci se va supăra pe Dumnezeu și va huli: „Iată, am întârziat! Aș fi putut merge mai repede! Ce lucru anapoda! Uf, ce Dumnezeu…”. Atunci când omul primește cele ce i se întâmplă cu gând de-a dreapta, se ajută, în timp ce, dacă lucrează în partea stângă, se chinuiește, se topește, se zăpăcește.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#6
|
|||
|
|||
![]()
(despre patimi)
Subordonând spiritul ființei noastre pornirilor inferioare, dar nereușind să-l reducă cu totul la tăcere, patimile produc o sfâșiere și o dezordine în această ființă și, prin aceasta, o slăbire a ei. Dar ele nu au acest afect numai asupra subiectului lor. Ele produc o dezordine și în relațiile dintre subiectul lor și semenii lui. De mult ori, patima se întinde de la primul ei subiect înspre viața altuia. Lăcomia unuia provoacă lăcomia altuia, ca apărare a aceluia, de lăcomia primului. Aproape orice patimă caută să reducă pe semeni la treapta inferioară a unor obiecte. Dar aceia caută să se apere, iar din această apărare se naște o luptă, care adeseori nu se oprește la simpla apărare, ci merge la rândul ei până la tratarea celui dintâi subiect al patimilor, ca obiect. Egoismul și îngustarea subiectului patimilor trezește, prin apărare și revoltă, egoismul, îngustarea și sărăcirea celorlalți. Pătimașul nu-și dăunează numai sieși, ci și altora. Patimile au ca victime nu numai subiectul lor, ci și pe semenii lui. Patima nu-și manifestă efectul de slăbire, de pustiire și de dezordine numai în pătimaș, ci și în ceilalți. Ea îi lovește pe aceia și aceia reacționează de cele mai multe ori în același fel. Desfrânatul uzează de alte persoane ca de obiecte ale plăcerilor lui; dar prin acestea le face și pe acelea desfrânate, care caută la rândul lor să uzeze de alte persoane, ca de obiecte. Cel mândru trezește prin imitație, sau prin reacție, mândria în alte persoane; iar raporturile de mândrie, ce se nasc astfel între persoane, sunt contrare raporturilor normale de armonie; comunitatea umană se fărâmițează. Membrii se mănâncă între ei ca reptilele, cum spune sfântul Maxim. Toate patimile sunt opusul iubirii adevărate, singura care restabilește armonia normală între oameni. Astfel, patimile produc și întrețin haosul între oameni. De aceea Hristos, întemeind Biserica, urmărește prin ea restabilirea unității sau sobornicității umane. Dar restabilirea aceasta nu este posibila fără slăbirea patimilor în ei. O metodă a curățirii de patimi este atât înfrânarea de la patimi a celui ce obișnuia să fie subiectul prim al lor în raport cu ceilalți, cât și reținerea celorlalți de a răspunde prin patimile lor, răbdând și persistând în a iubi pe cei ce se comportă față de el în chip pătimaș. Aceasta îi ferește nu numai pe ei de molipsirea de patimi, ci are efect tămăduitor și asupra celor ce vor să-i facă victimile lor, precum oprește deteriorarea și mai accentuată a relațiilor dintre membrii comunității umane. De aceea ne-a poruncit Iisus să nu răspundem răului cu rău, ci să iubim și pe vrăjmașii noștri. Sfântul Isaac Sirul spune: "Nu deosebi pe cel vrednic de cel nevrednic, ci să-ți fie toți egali de buni, căci în felul acesta vei putea atrage și pe cei nevrednici, la bine." (Cuv. 23). Sau: "Silește-te, când întâlnești pe aproapele tău, să-l cinstești peste măsura lui. Sărută-i mâinile și picioarele și ține-i mâinile pe ochii tăi, și laudă-l pentru cele ce nu le are." "Iubește-i pe păcătoși și nu-i disprețui pentru greșelile lor." "Prin aceasta și prin unele ca acestea îi atragi la bine." (Cuv. 6). Precum iubirea leagă pe oameni, așa patimile destramă legăturile dintre ei. Ele sunt fermentul dezordinii lăuntrice și interpersonale. Ele sunt zidul îngroșat, pus între noi și Dumnezeu, ceața așezată pe transparența lui Dumnezeu pentru firea noastră, făcută transparentă pentru Dumnezeu. Last edited by forever...; 07.09.2015 at 12:46:17. |
#7
|
|||
|
|||
![]()
(findcă veni vorba despre Botez)
După sfântul Marcu Ascetul, Hristos se așează la botez în altarul inimii, sau în partea cea mai din lăuntru a ființei noastre, fără să ne dăm la început seama de acest fapt, ci devenindu-ne conștient abia prin preschimbarea treptată a noastră. Același lucru îl spune și Diadoh al Foticeii, după care, din momentul botezului, harul "se ascunde în adâncul minții", satana fiind scos afară și înrâurindu-ne de aici înainte prin simțurile trupului și prin dulceața poftelor iraționale. De aici urmează că există un adânc sau un interior al minții noastre neștiut de noi, dar devenindu-ne conștient treptat, dacă ne străduim să ne curățim viața. |
![]() |
|
![]() |
||||
Subiect | Subiect început de | Forum | Răspunsuri | Ultimele Postari |
Viata Sfantului Simeon cel Nebun dupa Hristos | Nestiut | Generalitati | 4 | 10.04.2014 19:58:59 |
Mihai Viteazul - o viata inchinata lui Hristos | mirelat | Biserica Ortodoxa in relatia cu alte confesiuni | 23 | 25.09.2013 03:44:16 |
Dogmatica Patristica Ortodoxa | myself00 | Generalitati | 7 | 10.09.2012 19:23:37 |
Despre trupurile inviate in patristica | Mihnea Dragomir | Sfinti Parinti (Patrologie) | 99 | 29.05.2012 14:09:59 |
Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos Calea, Adevarul si Viata | tatolivia | Intrebari utilizatori | 0 | 09.10.2011 15:10:56 |
|