De la resemnare la acceptare

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de AGabriela

Doamne ajuta!

Cum credeti ca se poate ajunge de la resemnare la acceptarea unei situatii neplacute sufletului? Mentin sa precizez ca nu de pacat vorbesc aici ci de o situatie, de exemplu pierderea unei persoane. singuratatea etc.

Multumesc.

P.S: as dori sa se raspunda in concordanta cu subiectul, nu pe langa. Multumesc frumos.

Mai multă rugăciune, mai multă înfrângere a inimii, mai multă deschidere spre Mila Domnului cu recunoştinţă pentru toate. Trebuie să vedem în necazuri, neplăceri şi pierderi - prilejul de a ne apropia încă mai mult de Domnul, de a-L căuta încă mai stăruitor strigînd şi mai fierbinte către El.
În toate necazurile e şi Domnul alături de noi. Să luăm aşadar aminte la noi înşine, mai întâi. Necazul e prilejul cel mai bun, e învăţătorul cel mai priceput pentru înţelegerea noastră şi a Milei lui Dumnezeu Proniatorul.
Singurătatea e grea pentru noi, într-adevăr, doar pentru că nu voim cu nici un preţ să ne lăsăm carapacea deoparte pentru a primi Lumina.
Ne facem prea, mult prea multe griji pentru cele dinafară... Din păcate.

[AGabriela]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

...mai multă înfrângere a inimii, ...

Multumesc pentru cuvintele frumoase, insa sunt o fire mai pragmatica si nu prea inteleg termenul de "infrangere a inimii". Daca o inima nu e inima si nu simte, cum ar putea sa se infranga pe sine?

[leaveu]

In ce priveste intamplari ireversibile, cum ar fi o pierdere, cred ca este nevoie de rabdare. Sufletul a nevoie de timp sa se vindece, sa asimileze si sa intelega. Nu stiu daca exista scurtaturi in cazul acesta.

Iar singuratatea nu cred ca trebuie acceptata, traim in lume, suntem inconjurati de oameni si de noi depinde sa intram in legatura cu ei sau nu :)

[AGabriela]

În prealabil postat de leaveu

In ce priveste intamplari ireversibile, cum ar fi o pierdere, cred ca este nevoie de rabdare. Sufletul a nevoie de timp sa se vindece, sa asimileze si sa intelega. Nu stiu daca exista scurtaturi in cazul acesta.

Iar singuratatea nu cred ca trebuie acceptata, traim in lume, suntem inconjurati de oameni si de noi depinde sa intram in legatura cu ei sau nu :)

Uneori ne putem simti singuri si daca avem 1000 de prieteni carora le pasa de noi...aceasta singuratate trebuie si ea acceptata intr-un anume fel...dar cum?

[Mihailc]

În prealabil postat de AGabriela

Uneori ne putem simti singuri si daca avem 1000 de prieteni carora le pasa de noi...aceasta singuratate trebuie si ea acceptata intr-un anume fel...dar cum?

Singurătatea de acest fel este o prăpastie fără fund şi o sete imposibil de astâmpărat cu apa chioară a autosugestiei. N-ai să găseşti nicăieri reţete care să te scutescă de suferinţă, mai ales atunci când pierderea a atras cu ea în neant o bună parte din tine. Totuşi, dacă mai ai capacitatea de a te amăgi pe tine însăţi cu ceva consolări secundare nu ezita să profiţi de acest defect salvator al naturii umane. Nu-ţi vor rezolva problemele, însă te ajută să te târâi spre viitor cu o oarecare agilitate. Mulţi reuşesc cu succes să-şi fraierească luciditatea cu tot felul paleative ridicole, câteodată la fel de necesare ca paiele de care agaţă înecatul în ultima clipă. Demonii angoasei singurătăţii sunt imposibil de înfrânt, trăim cu ei în cârcă până la moarte cel puţin.

În prealabil postat de AGabriela

Uneori ne putem simti singuri si daca avem 1000 de prieteni carora le pasa de noi...aceasta singuratate trebuie si ea acceptata intr-un anume fel...dar cum?

Viata ne doare atunci cand nu il iubim pe Dumnezeu.Spun asta din proprie experienta.Cand am grija zilnic de relatia mea cu Dumnezeu,putin cate putin, toate se asaza la locul lor.Asta nu inseamna ca totul in jurul meu devine perfect, ci ca ma simt din ce in ce mai impacata cu tot.Cum deviez(cu gandul sau cu fapta) de la ce stiu ca e bine, cum dispare acea acceptare, si liniste sufleteasca, si apare amaraciunea, tristetea, nelinistea etc.

[maria32]

În prealabil postat de leaveu

In ce priveste intamplari ireversibile, cum ar fi o pierdere, cred ca este nevoie de rabdare. Sufletul a nevoie de timp sa se vindece, sa asimileze si sa intelega. Nu stiu daca exista scurtaturi in cazul acesta.

Iar singuratatea nu cred ca trebuie acceptata, traim in lume, suntem inconjurati de oameni si de noi depinde sa intram in legatura cu ei sau nu :)

Rabdarea este una dintre cele mai de pret virturi ale unui crestin. Eu ajunsesem la un moment dat al vietii, trecand prin nenumarate clipe de descurajare, sa mi-o exersez inclusiv in a astepta la semafor sa se faca verde cand era rosu. Abia dupa ani de zile dupa pierderi si dureri am ajuns sa realizez care a fost calea Domnului ptr mine si de ce, desi in acel moment durerile si suferintele mi se pareau de neindurat, ulterior mi s-a aratat ca asa a fost mai bine ptr mine.
Cat despre singuratate, asa este. Trebuie sa luptam impotriva ei, si daca suntem intr-un moment cand nu putem accepta prezenta semenilor sa cautam compania sfintilor prin rugaciune si participarea la sfintele taine ale Bisericii.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de AGabriela

Multumesc pentru cuvintele frumoase, insa sunt o fire mai pragmatica si nu prea inteleg termenul de "infrangere a inimii". Daca o inima nu e inima si nu simte, cum ar putea sa se infranga pe sine?

Nu sunt cuvinte frumoase. Sunt realităţi de care au parte doar cei ce le doresc. Adică, surpriză! - cei pragmatici. Cu adevărat pragmatici!
Cuvinte "frumoase", în schimb, sunt prostioarele pe care le debităm noi de obicei, în lipsă de ceva mai bun.

"Inima înfrântă şi smerită", spune Psalmul 50. Un preot ţi-ar putea explica mai pe îndelete despre ce e vorba, dacă voieşti.
Toate cele bune!

În prealabil postat de AGabriela

[... nu prea inteleg termenul de "infrangere a inimii". Daca o inima nu e inima si nu simte, cum ar putea sa se infranga pe sine?

Prin smerenie.Smerenia este opusul mandriei.Nici eu nu o am, dar scriindu-ti tie, ma ajuta si pe mine.Las doua citate, nu mai stiu de unde le am, dar sunt ajutatoare.

"Fericit este, fratilor, cel ce are smerenie; smerenia nu se manie, nici nu poate sa manie pe cineva. Smerenia nu barfeste, nu osandeste pe nimeni, nu dispretuieste. Omul smerit nici in gand nu dispretuieste pe colegul sau. Si daca-l vede pe acesta gresind, ori ca are vreun defect sau mai multe, cuviincios, intre patru ochi, ii atrage atentia cu grija ca sa nu-l jigneasca, sa nu-l rusineze; in acest fel cauta sa-l indrepte, sa-l ajute cu adevarat. Aceasta este smerenia."

"Pentru a ne domestici frica avem nevoie de 2 lucruri: de smerenia de a renunta la fanteziile despre viitor si de curajul de a renunta la trecut, sa renuntam la una din posesiunile cele mai indragite ale ego-ului nostru: povestea despre cine crede el ca este."