Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

După judecata noastră, nu există om fără păcat și păcatul poartă în el alienarea din adevăr. Dumnezeu, la Judecată, nu comunică cu straturile superficiale ale naturii umane deteriorate prin cădere, ci cu stratul ultim, cu constitutivul uman. Cineva mă întreba cum va fi judecat unul care a murit, săracul, nebun. Dumnezeu comunică cu el la alt nivel decât cel conceput de noi. Revenind, trebuie să subliniem că omul trăiește într-o lume constituită, încât nimeni nu se poate sustrage responsabilității. Fiecare cu fiecare ne întâlnim și sunt metodele pedagogiei divine prin care Dumnezeu trimite fiecăruia solii Lui ca să-l trezească. Nu există om, chiar dacă, așa, pare ca o fire superficială, căruia să nu-i fi «ciocănit» harul la ușă. Și dacă îmi spune cineva că de la natură acest om s-a născut închis în acest univers, voi spune că minte!
Părintele Constantin Galeriu

[cristiboss56]

Dragostea adevărată e atunci când iubim nu „pentru că”, ci „cu toate că” !
(Mitropolitul Antonie de Suroj )

Dragostea este tocmai extrema suferință, durere pentru că omul e nedesăvârșit, și totodată minunarea că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Și iată: dacă privești măcar o dată la om în felul acesta, poți să-l îndrăgești în pofida a tot ce le sare în ochi altora.
Știm cu toții ce se întâmplă uneori cu picturile marilor maeștri, sau cu icoanele, sau cu orice operă de artă, cu orice formă de frumusețe: orice frumusețe poate fi mutilată ‒ indiferența, împrejurările, răutatea pot mutila chiar și cel mai frumos obiect.
Însă atunci când în fața noastră se află opera unui maestru mare, atunci într-un tablou mutilat, pângărit în parte, putem vedea fie stricăciunea, fie frumusețea ce s-a păstrat. Dacă privim la acel tablou, sau la orice operă de artă, cu ochii iubirii ce se minunează, vedem frumosul, iar pentru restul ne putem întrista, putem plânge, și ne putem hotărî, uneori, să ne închinăm toată viața refacerii a tot ce e vătămat în acel chip, în acel tablou, în acea operă de artă. Asta ține de dragoste: a privi la om și a vedea în el o frumusețe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viața a făcut din el, a săvârșit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferință, durere pentru că omul e nedesăvârșit, și totodată minunarea că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Și iată: dacă privești măcar o dată la om în felul acesta, poți să-l îndrăgești în pofida a tot ce le sare în ochi altora.

[cristiboss56]

Nunta este un prilej de bucurie; cu toate acestea creștinii nu trebuie să uite demnitatea la care sunt chemați, neîntinând Taina cu obiceiuri și petreceri păgâne. Nunta nu este nici prilej de fală, nici de beție și îmbuibare, nici de cântece și vorbe de rușine, și nici de dansuri și ațâțare a poftelor spre desfrânare, toate acestea făcând de rușine pe mire, pe mireasă și pe toți nuntașii. Sfântul Ioan Gură de Aur critică aspru astfel de petreceri, care erau în măsură să scandalizeze până și pe păgâni. El nu este împotriva distracțiilor, permițând la asemenea ocazii a avea mese încărcate, haine frumoase, invitarea unor bărbați și femei venerate, dar să nu lipsească de la nuntă nici buna cuviință, prudența, demnitatea și cumpătarea, și să predomine tăcerea, buna podoabă, rușinea și modestia.
Invitatul de frunte să fie Hristos, apoi rudele, vecinii, prietenii și toți cei blânzi.
La petrecerile de nuntă ale creștinilor, bucuria firească momentului trebuie să se exteriorizeze prin imnuri, rugăciuni, cântarea psalmilor și a altor cântări duhovnicești, milostenie față de săraci, bună rânduială și prudență. În felul acesta și Hristos va fi de față și va binecuvânta ospățul, iar locul petrecerii se va transforma în biserică, căci acolo se preaslăvește Stăpânul a toate.
Pr. Dr. Constantin Mihoc

[cristiboss56]

Căsătoria este năzuinţa spre o relaţie sufletească reciprocă. Este ca şi cum unul dintre soţi îl împlineşte pe celălalt. Căsătoria este o căldură emoţională, care încălzeşte sufletele oamenilor. Doar credinţa creştinească şi viaţa bisericească pot reanima, pot renaşte sufletul omenesc, pot insufla în el dragoste. Când omul va înţelege că are nevoie de căldură omenească, pe care nu o înlocuieşte nici un confort şi nici o maşină, atunci va căuta în celălalt nu un partener, ci un prieten pentru viaţă; atunci familia va deveni, pentru toţi membrii săi, un izvor de bucurie, o şcoală a dragostei şi o flacără aprinsă în lumea aceasta rece.

Arhimandrit Rafail Karelin

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de cristiboss56

Doar credinţa creştinească şi viaţa bisericească pot reanima, pot renaşte sufletul omenesc, pot insufla în el dragoste.
Arhimandrit Rafail Karelin

........... Un text care îmi pare dificil de tâlcuit.
(L-aş fi înţeles, poate, mai uşor dacă lipsea din el acel năucitor "doar" de la început. Adică, dacă mesajul creştin nu se oprea înainte chiar de a începe.
Nu era, oare, suficient şi cu totul adevărat să spunem că viaţa bisericească şi credinţa creştinească pot, au această putere dumnezeiască, de a reanima sufletul omenesc aprinzînd în el flacăra dragostei? A dragostei lui Dumnezeu şi a oamenilor, a dragostei întregii zidirea, ba chiar şi a duşmanilor.)
Iată că sunt locuri grele şi anevoie de priceput nu doar în Scriptură, ci şi în tipăriturile care i-au urmat...

[cristiboss56]

Maica Domnului este vistierie și administratoarea bogăției dumnezeirii în veacul de acum și în veșnicie
"Deci aşa cum numai prin Ea a venit la noi Acesta, a fost văzut pe pământ şi a petrecut împreună cu oamenii , întrucât înainte de Ea era nevăzut pentru toţi, tot aşa şi în veacul nesfârşit care urmează orice emanare a unei arătări a luminii dumnezeieşti, orice descoperire a unor taine dumnezeieşti şi orice formă de harisme dumnezeieşti sunt de necuprins într-un loc fără Ea. Ea prima primind plinătatea Celui ce plineşte/umple toate şi care vine prin toate, o face cu putinţă de cuprins într-un loc [achoretos] pentru toţi, distribuind fiecăruia proporţional şi după mãsura curăţiei fiecăruia, ca ea să fie şi visterie şi administratoare a bogăţiei dumnezeirii.
Dat fiind că în ceruri există această lege: ca cele mai mici să participe la Cel aşezat dincolo de fiinţă prin cele mai mari, iar Fecioara Mamă e incomparabil mai mare decât toate, de aici urmează că prin Ea vor participa toţi la Dumnezeu, pe Ea o vor cunoaşte loc de cuprindere a Celui neîncăput câţi Îl cunosc pe Dumnezeu şi pe Ea o vor lăuda în imne după Dumnezeu cei care-L laudă în imne pe Dumnezeu.
Ea este şi cauză a celor dinaintea ei, şi patroană a celor de după ea, şi procurătoare a celor veşnice. Ea este tema profeţilor, obârşia apostolilor, temelia martirilor, postamentul dascălilor. Ea este slava celor de pe pământ, desfătarea celor din cer, podoaba întregi creaţii. Ea este început, izvor şi rădăcină a bunătăţilor negrăite. Ea este pisc şi desăvârşire a tot ce-i sfânt."
Sfântul Grigorie Palama

[cristiboss56]

"lar dacă răsplătirile sunt pe măsura iubirii de Dumnezeu şi cine iubeşte pe Fiul este iubit de El şi de Tatăl Lui şi devine un sălaş al Amândurora, Care locuiesc şi umblă în el în chip tainic potrivit fãgăduinţelor Lor , cine L-ar putea iubi pe Acesta mai mult decât Mama Lui, care L-a născut nu numai ca Unul-Născut, dar L-a născut singură fără însoţire cu cineva, ca astfel afecţiunea ei să fie dublă, neîmpărtăşită cu un părtaş?
Şi cine ar putea fi iubit mai mult decât mama Lui de Unul-Născut Care a ieşit numai din Ea în chip negrăit în veacurile de pe urmă, aşa cum a ieşit înainte de veacuri numai din Tatăl? Cum nu vor fi înmulţite dincolo de dispoziţia cuvenită cele ale cinstirii datorate ei potrivit Legii de către Cel ce a venit să împlinească Legea [Mt 5, l7]?"
Sfântul Grigorie Palama