Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Cum vedeţi iubirea dintre doi îndrăgostiţi? Care ar fi limita intimităţii?
Limita intimității dintre doi îndrăgostiți ar trebui să fie acolo unde ar începe păcatul. Dacă e vorba de implicare a păcatului, de implicare cu păcat, atunci acolo e limita și nu trebuie să se ajungă acolo.
În rest, Dumnezeu binecuvântează tot ce e frumos şi bun, tot ce poate fi afirmat şi afişat oriunde şi oricând.
Arhimandrit Teofil Părăian

[cristiboss56]

Trebuie să vorbim foarte serios cu copiii; iar părinţii să fie convinşi să pună lucrurile la punct. Biserica nu poate să fie altfel decât slavă, sărbătoare şi nevoinţă. Vieţuirea bisericească şi spovedania trebuie să devină pentru copii lucruri aşteptate, dorite, pentru ca ei să primească întâlnirea cu părintele lor duhovnicesc ca pe ceva foarte, foarte important; ca pe un lucru plin de bucurie, greu de realizat şi mult aşteptat. Şi aceasta se va întâmpla dacă, la timpul potrivit, preotul reuşeşte să stabilească un contact personal cu copilul. Adesea se impune să acordăm o atenţie specială vârstei de mijloc - 14, 15 şi 16 ani. Nu întotdeauna însă se întâmplă aşa. Mai cu seamă la băieţi, care sunt foarte zburdalnici; cu ei pur şi simplu nu se poate vorbi la modul serios. Trebuie să îngrădim cu înţelepciune şederea lor în biserică, participarea lor la Sfintele Taine, până ce va sosi timpul când le vom putea spune fară ocolişuri: „Acum eşti deja mare, ai crescut, hai să vorbim serios!”.

Astfel, începe o oarecare comunicare cu duhovnicul, se încheagă relaţii personale la un anumit nivel, care sunt foarte importante pentru copil.

Toate cele spuse până aici despre copil pot fi rezumate astfel: în niciun caz nu trebuie să se lase ca spovedania să devină pentru copil un simplu mod de participare la biserică.

Protoiereu Vladimir Vorobiev

[cristiboss56]

Originea suferinţei este păcatul, în înţelesul că suferinţa vine după păcat. Totuşi problema suferinţei este una delicată, încă nu o poate elucida nimeni dintre noi. Orice răspunsuri am da la această problemă ar fi insuficiente, nesatisfăcătoare. Se susţine, în general, că suferinţa este rezultatul păcatului, deşi nu în toate cazurile este aşa, pentru că au suferit şi oameni care au fost drepţi, ca, de pildă, Dreptul Iov, sau au suferit oameni care s-au curăţit de păcate, precum Sfântul Apostol Pavel. E o deosebire însă între suferinţa dreptului şi suferinţa păcătosului, există o cruce a tâlharului care s-a pocăit şi există o cruce a tâlharului care nu s-a pocăit. Cu toate că şi unul şi altul sufereau, rezultatul suferinţei lor nu a fost acelaşi. Ceea ce este important în legătură cu suferinţa nu e să ştim teoretic ce este şi ce rost are, ci să ştim cum să o folosim spre binele nostru. Creştinismul presupunând crucea, iar suferinţa fiind o cruce, important este cum ne ducem această cruce. Pentru mulţi, suferinţa este desfiinţată prin credinţă, adică, dacă o suferinţă nu este atât de chinuitoare încât să fie copleşitoare, în cazul acesta ea poate să fie un ajutor pentru îmbunătăţirea omului.
Un medic de prin părţile Ardealului, Ioan Suciu Sibianul - Dumnezeu să-l odihnească - spunea că mai ales două lucruri nu le poţi face fără credinţa în Dumnezeu, şi anume să suporţi o suferinţă grea şi să creşti copii buni.
Arhimandrit Teofil Părăian

[cristiboss56]

Unii creștini se plâng de faptul că, străduindu-se să se roage regulat, nu reușesc totuși să ajungă la o rugăciune plină de căldură duhovnicească. Rugăciunea lor se răspândește în permanență, inima lor rămâne rece, împietrită, fără simțire și rugăciunea se arată astfel nelucrătoare. Și ei se întreabă: are rost o asemenea rugăciune? Cu nedumeriri precum acestea, unii creștini au mers la cunoscutul stareț de la Optina, Sfântul ieroschimonah Iosif, urmaș al vestitului Sfânt Ambrozie de la Optina și au primit următorul răspuns adânc și ziditor: „Să nu ne răspândim deloc în timpul rugăciunii e cu neputință pentru noi, oamenii păcătoși, însă, totuși, trebuie să ne străduim după puterile noastre să ne adunăm mintea, zăvorând-o în cuvintele rugăciunii, adică să pătrundă aceasta fiecare cuvânt de rugăciune. De răcire duhovnicească și împietrire nu trebuie să ne tulburăm prea mult, ci trebuie să ne silim spre rugăciune, socotindu-ne nevrednici de mângâiere și umilință.
Dacă rugăciunea este rece, nu trebuie să conchidem că ea nu e plăcută lui Dumnezeu. Uneori, o asemenea rugăciune se socotește chiar ca nevoință omului, dacă el se smerește și se ocărăște pe sine întru toate înaintea lui Dumnezeu”.
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, traducere de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2015, pp. 12-13)

[cristiboss56]

Dumnezeu ne învaţă să ne rugăm neîncetat. „Rugaţi-vă neîncetat“ (I Tesaloniceni 5, 17). Iar Cuviosul Isaac Sirul spune: „Fără rugăciunea neîncetată noi nu ne putem apropia de Dumnezeu“. De aceea, nu sunt de ajuns respectarea pravilelor acasă şi asistarea la slujbele bisericeşti. Ci, aşa cum spune Mântuitorul, trebuie să învăţăm să ne rugăm neîncetat. Însă cum?
Iată ce sfat ne dă episcopul Teofan Zăvorâtul: „În timpul zilei să ne rugăm lui Dumnezeu cât mai des, cu cuvinte puţine, în funcţie de starea sufletească şi de lucrul pe care îl facem. De exemplu, la începutul unei activităţi spune: «Binecuvântează, Doamne», iar la sfârşitul ei: «Slavă Ţie, Doamne», şi nu numai cu gura, ci şi cu inima... Şi aşa, la orice lucru. Sau repetă cât mai des: «Doamne miluieşte», «Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă», «Îngere al lui Dumnezeu, apărătorul meu sfânt, ocroteşte-mă», ori roagă-te cu alte cuvinte, dar cât mai des şi străduieşte-te ca ele să vină din adâncul inimii...“
Nikolaj Evgrafovich Pestov

[cristiboss56]

Precum lumânarea stinsă dobândeşte, prin apropierea şi atingerea de lumânarea aprinsă, lumină din lumina ei; cărbunii şi fierul, foc din focul în care se bagă, sau o vargă rece de fier, curent, prin atingere de firul încărcat cu curent de la uzina electrică, etc. Cel ce n-are, primeşte de la cel ce are cele trebuincioase, de care este lipsit. Tot astfel primesc şi se împodobesc cu felurite şi multe daruri dumnezeieşti toţi creştinii - oricât de săraci, simpli şi păcătoşi ar fi ei - care se roagă lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr; toţi cei ce se ostenesc şi se învrednicesc a sta prin rugăciune, de vorbă cu Dumnezeu. Rugăciunea împuterniceşte pe cei slăbănogiţi şi aduce în staulul Mântuitorului pe cei rătăciţi. Fără rugăciune, nicio faptă bună nu este care să ducă pe om la buna credinţă, la împărăţia luminii, la Dumnezeu. Multă înţelepciune, virtuţi creştineşti şi lucrări duhovniceşti aduce creştinului rugăciunea, vorbirea cu Dumnezeu!
Protosinghel Nicodim Măndiță

[cristiboss56]

Nu sunt lipsite de importanță păcatele mărunte la chip, dacă de ele atârnă nu doar comportarea omului aici, pe pământ, ci și veșnica lui stare de dincolo, de după moarte. Germenii celor mai înalți copaci, embrionii celor mai mari animale sunt foarte mici, chiar uimitor de mici. Însă asemenea mici germeni se arată mai apoi în giganții arbori sequoia, care ajung până la o sută de metri înălțime, și în balenele cele uriașe, care cântăresc până la o sută de mii de kilograme. Păcatele cele mici sunt asemenea firelor de nisip, care adunate în traistă, prin mulțimea lor, pot să ajungă la greutatea unei pietre de moară, ce poate să-l scufunde pe om în adâncurile mării (vezi Matei 18, 6).
Arhimandrit Serafim Alexiev